III - Geppetto, întors acasă, se apucă numaidecât să-și facă păpușa, pe care o botează cu numele de Pinocchio. Întâile ștrengării ale păpușii.

Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi III - Geppetto, întors acasă, se apucă numaidecât să-și facă păpușa, pe care o botează cu numele de Pinocchio. Întâile ștrengării ale păpușii.

Casa lui Geppetto se compunea dintr-o odăiță în pământ, luminată cu o ferăstruică de sub scară. Mobila era nu se poate mai sărăcăcioasă: un scaun stricat, un pat ca vai de el și o măsuță hodorogită. În peretele din fund se afla o sobă, în care ardea focul dar focul era numai zugrăvit, și lângă foc era zugrăvită o tingire care dădea în clocote și scotea niște aburi de-ai fi zis că sunt aburi adevărați.
Abia ajuns acasă, Geppetto luă repede uneltele și începu să-și facă păpușa mult dorită.

— Ce nume să-i pun? se întrebă în sine Geppetto. Am să-i zic Pinocchio. Numele ăsta o să-i poarte noroc. Am cunoscut o familie întreagă care se chema așa: Pinocchio tatăl, Pinocchioaia mama, Pinoccheii copiii, și toți o duceau destul de bine. Cel mai bogat din ei era cerșetor.

Și-acum că găsise numele păpușii Iui, începu să lucreze cu nădejde, și îi făcu mai întâi părul, apoi fruntea, apoi ochii.
După ce i-a făcut ochii, care nu-i fu mirarea când văzu că ochii păpușii se mișcau și se uitau țintă la el.
Geppetto, văzând că ochii îl privesc întruna era cât p-aci să se înfurie și zise pe un ton cam supărat:

— Ochi de lemn, ce vă tot zgâiți așa la mine?

Nimeni nu răspunse.

I-a făcut apoi nasul; dar n-apucă să-l isprăvească bine, și nasul începu să crească: și crescu, și crescu, până ce în câteva minute ajunse un nas care părea că nu se mai sfârșește. În zadar bietul Geppetto, se trudea să-l mai scurteze cu cât îl tăia, cu atât nasul se făcea mai lung.

După nas i-a făcut gura.
Dar gura nici nu era sfârșită bine și începu numaidecât să râdă și să-l îngâne.

— Încetează cu atâta râs! strigă Geppeto furios; așa ca și cum ar fi vorbit pământului.

— N-auzi să încetezi cu râsul? urlă el cu voce amenințătoare.

Atunci gura încetă să râdă, dar scoase toată limba afară. Geppetto, ca să nu-și piardă vremea degeaba, s-a făcut că nu bagă de seamă și își văzu înainte de lucru.
După gură îi făcu barba, apoi gâtul, apoi umerii, pântecele, brațele și mâinile.
De-abia sfârșise mâinile, și Geppetto simți că-i zboară peruca din cap. Se ridică și ce să vadă? Peruca lui galbenă în mâinile păpușii.

— Pinocchio, dă-mi îndărăt peruca!

Însă Pinocchio în loc să i-o dea înapoi, și-o îndesă pe cap, până peste urechi, aproape să se înăbușească sub ea. În fața unei asemenea îndrăzneli nemaipomenite și batjocoritoare, Geppetto deveni trist și gânditor, cum nu mai fusese în toată viața și întorcându-se către Pinocchio îi spuse:

— Copil afurisit! Nici n-ai făcut bine ochi, și ai și început să nu-l respecți pe tatăl tău! Rău, băiete dragă, foarte rău!

Și își șterse o lacrimă.

Mai rămâneau de făcut picioarele. Când Geppetto le isprăvi și pe acestea, se pomeni deodată cu o lovitură de călcâi în vârful nasului.

— Așa îmi trebuie, își zise el în gând. Trebuia să mă aștept și la asta. Acum e prea târziu.

Apoi luă păpușa de subțiori și o puse jos, pe pardoseala odăii ca s-o facă să umble. Pinocchio avea picioarele amorțite și nu știa să le miște, așa că Geppetto îl ducea de mână ca să-l învețe cum să facă pașii unul după altul. Când i s-au dezmorțit picioarele, Pinocchio începu să umble singur și să alerge de colo până colo prin odaie: dar când ajunse în dreptul ușii, se repezi în uliță și o luă la goană. Bietul Geppetto s-a luat în fugă după el fără însă ca să-l poată ajunge, căci împielițatul de Pinocchio sărea ca un iepure, și lovind cu picioarele în pietrele de pe drum, făcea un zgomot cât douăzeci de cizme soldățești.

— Puneți mâna pe el! Puneți mâna pe el! urlă Geppetto dar lumea de pe drum, văzând păpușa de lemn care fugea ca un cal, se oprea fermecată s-o privească, și râdea, râdea, râdea cât o țineau puterile.

În sfârșit, din nefericire, sosi un gardian care auzind gălăgia și crezând că e o slugă care a ridicat mâna asupra stăpânului său, se înfipse îndrăzneț pe amândouă picioarele în mijlocul drumului, hotărât să-l prindă și să împiedice astfel alte nenorociri viitoare.

Dar păpușii, când văzu de departe că gardianul îi stă în drum, îi veni în minte să-i tragă o păcăleală și să se strecoare binișor printre picioarele lui, dar când colo s-a întâmplat să dea greș. Gardistul, fără să se sinchisească îl apucă frumușel de nas (nasul era parcă înadins făcut ca să aibă gardiștii de ce să-l prindă) și îl dădu în primirea lui Geppetto. Acesta, drept pedeapsă, vroia să-i tragă o strașnică urecheală. Dar, închipuiți-vă mutra lui, când băgă de seamă că n-are de ce să-l apuce: și știți pentru ce? Pentru că, în graba de a-l isprăvi cât mai repede, uitase să-i facă urechile. Îi înfipse atunci mâna în ceafă, și pe când îl împingea înainte, îi striga dând din cap amenințător.

— Haidem repede acasă. N-avea grijă c-o să ne răfuim noi acolo.

Păpușa, când auzi ce-o așteaptă, se trânti jos și nu mai vru să meargă cu nici un chip.
În vremea aceasta toți curioșii se strânseră în jurul lor și începură să-și dea părerea.
Unul zicea una, altul zicea alta.

— Biata păpușică! spuneau unii, bine face că nu vrea să se întoarcă acasă! Cine știe ce bătaie îi pregătește nesuferitul ăsta de Geppetto.

Iar alții adăugau:

— Geppetto măcar că pare om de treabă, dar cu copiii se poartă ca un sălbatic! Dacă-i lasă păpușa pe mână, e în stare s-o sfărâme în bucățele!

În sfârșit, atâta au țipat și au murmurat, încât gardistul i-a dat drumul lui Pinocchio, iar pe bietul Geppetto îl duse la închisoare. Unchiasul neștiind cum să se apere, plângea ca un vițel și murmura printre sughițuri:

— Afurisit copil! Și când mă gândesc că m-am trudit atâta până să-l fac! Dar lasă! Așa îmi trebuie! Cine m-a pus.

Ce s-a întâmplat mai pe urmă, e o povestire așa de ciudată că nu-ți vine să crezi: am să v-o spun totuși în capitolele următoare.