I. L. Caragiale
| [I. L. Caragiale] de Anton Bacalbașa |
Astă-seară se face înmormântarea lui I. L. Caragiale. Marele nostru dramaturg, omul căruia îi datorăm Noaptea furtunoasă, Scrisoarea pierdută și atâtea alte opere ce vor însemna în literatura astei țări o epocă mare, se îngroapă în astă-seară — poate pentru veci!
El, care a plâns pentru marele Eminescu, atunci când neîndurata Nirvana și-a deschis brațele ca să primească pe neuitatul maestru, nu va avea parte nici de această ultimă consolare, după care au aspirat și aspiră atâția!
Gonit o viață întreagă de nenorocire, urmărit de piaza-rea ce de la naștere nu l-a părăsit niciodată, Caragiale nu poate avea în lumea asta — în țara asta! — nici măcar un mormânt ca lumea, așa cum cel din urmă proletar poate să aibă.
Nu! În țintirimul trist în care artistul va fi închis astă-seară nu va crește nici plângătoarea salcie — mângâierea mormintelor — nici vântul nu va veni să cânte cu glasu-i sfâșietor de trist eternul poem al eternității, nici o mână amică nu va sădi o roză — nici un plâns, nici un oftat, nici o jale!
...Astă-seară se deschide în strada Gabroveni berăria „Mihalcea & Caragiale”!
Ce dureroase sunt reflecțiile ce ne vin în minte!
Se căpătuiesc în țara asta sumedenie de stâlpi ai ignoranței, o droaie întreagă de certați cu gramatica și divorțați de talent. Toate nulitățile aduse ca un potop de țânțari de prin bălțile mucegăite, unde se bălăcesc târâtoarele, și-au găsit un colț de adăpost în milostenia blajinului buget. Caragiale, însă, n-a putut trăi în atmosfera asta de slugi și de slugarnici.
Răscoliți bugetele, cercetați operele de încurajare literară pe care le săvârșește guvernul, și veți afla tot soiul de sinecure și de avantaje oferite scapeților intelectuali.
Atâta este adevărat că niciodată contemporanii nu-ți pot ierta crima de a te fi înălțat prin gândire deasupra nivelului lor. Iar când acești contemporani sunt stăpânitori, atunci toată mediocritatea asta cocoțată în vârful piramidei n-are decât un dor, acela de a nu te lăsa să plutești pe deasupra căpățânei ei îngâmfate de propria-i înălțime.
Poate că aci stă explicarea întregii vieți de mizerii pe care Caragiale a îndurat-o toată vremea; aci e explicarea pentru ce în astă-seară găgăuții își vor putea plăti luxul de a bea în berăria unde Caragiale e tovarășul consilierului comunal Mihalcea, antreprenorul de berării și de alegeri.
O! Mutrele de acolo! Parc-am să văd consilierii comunali, burtoși ca poloboacele lui Luther, expunându-și rudimentul lor de cap privirilor altor gogoburți, lăfăindu-se ca „încurajatori ai berăriei artistice”, privind de aproape pe Caragiale și spunându-i cu aerul ăla de ban protector, pe care am mai multă ciudă decât pe orice în lume:
— Mă, vere Caragiale, cum făcuși comediile alea? Știi ce? Să-mi faci și mie una pentru dumneei, că grozav e de mucalită la piesele altuia!
Și după ce halbele vor fi golite, cinstitul cap-de-gâscă își va putea permite chiar să strige:
— Mă, eu sunt negustor vechi! Pă mine să nu mă iei peste briceag, că te zmeiesc!
Șorțuri verzi, transformate în Wertheim cu mașină, mi-e silă și mi-e groază de voi!
Dar, dacă lași deoparte prietenia personală pentru Caragiale și admirația ce-ți inspiră autorul lui Conul Leonida, ce dureros te impresionează faptul acesta al scoborârii lui Orfeu la tejgheaua unde Mihalcea e marele impresario și unde bacantele Consiliului comunal îl vor sfâșia mai ușor decât bacantele Infernului.
Neîndoielnic, Caragiale e un persecutat al norocului și al celor ce conduc norocul nostru în frumoasa societate pe care ne-o cântă ghiftuiți din drâmbă.
Dar... de-ar fi avut credință cât un grăunte de muștar, ar fi zis muntelui: mută-te — și s-ar fi mutat.
Ce departe suntem de la artiștii de felul lui Caragiale și până la adevărații amorezați de artă, care pot să moară, dar nu încetează de a fi ei.
Artiștii burghezi, aceia care nu scriu decât pentru dânșii, care nu trăiesc decât din succese, din satisfacerea eului lor egoist și plin de pofte, nu pot sfârși decât astfel.
Vine la vreme exemplul acesta, pe care, vai! ni-l dă Caragiale, pentru ca să lumineze încă o dată ce e arta pentru artă.
E clară situația: sau vă veți pleca fruntea cu umilință în fața potentaților, și veți căpăta, în schimb, satisfacerile burghezești de care v-a molipsit burghezismul, sau, dacă umilințele astea vă rușinează, atunci:
— Cât dai, nene Mihalcea?
Dar este o altă soluție, mare și frumoasă: Călăuziți-vă în artă de dorul de a fi folositori mulțimii obijduite; socotiți arta voastră ca un mijloc de a aduce lumină în ungherele întunecate unde stau acei ce tremură și plâng; încălziți-vă sufletul de focul sfânt al dragostei de umiliți, și veți avea o mângâiere supremă: aceea de a fi smuls din ghearele întunericului — și din ghearele mizeriei — un popor întreg de nefericiți.
Mângâierea asta, vedeți, vă va răzbuna de toate umilințele, de toate mizeriile, de toate rănile ce v-au însângerat inima.
Și sufletul îndurerat!...