Holera

Salt la: navigare, căutare
Holera
de Alecu Russo


De o bucată de vreme încoace o amenințare înfricoșată se leagănă pe populațiile Europei. Ca și ciuma în timpurile trecute, ie, și mai mult decât ciuma, holera își întinde stăpânirea pe toate țărmurile, înfruntă toate climele și se joacă de toate pregătirile. Paza sau nepaza, răceala sau căldura, dieta sau năvala n-o cheamă, dar nici o alungă. Vine, se duce cu pricină și fără pricină, se întoarce neașteptat, zboară sau clocește... când își alege prada... când o iade-a valma.

Moldova a văzut holera de două ori și n-o mai uită... ea, care a uitat ciuma, ea a avut-o veacuri... căci holera este legată cu cronicile timpului nou.

Iar începe a se vorbi de grozavul rău prin preajma noastră; holera a bătut țara leahului, Galiția, se presupune pe unelocuri în țara neamțului. Teama a fost mare mai deunăzi și mult se lungise; holera a slujit de vorbă prin salonurile Ieșului. La acest prilej am auzit multă aducere-aminte a amânduror holere din Moldova. Din două sute de oameni, boieri și feciori de boieri, nici unul nu s-a găsit să nu fie voinicul unui episod, însă eu, care am avut nenorocirea de a rămânea singur viu din patruzeci persoane ce locuiau într-o casă, să spun drept că nu cred episoadelor nouă de la 1848. Dar frica trezită în voinicii noștri cetățeni mi-a adus aminte de o baladă și de un om... cinstit...

La întâmplări mari se arată fizionomia popoarelor și se poate măsura puterea sufletească a omenirii. Atuncea se dezvelește dacă un popor îi dobitoc sau om. Așadară, pe când treptele ridicate ale societății fug, se vaietă, se înflanelesc, pe când doctorii lipsesc și spitalurile se închid, fizionomia obștii rămâne tot serioasă și neschimbată... ca fatalitatea... zeul cel mare al strămoșilor noștri...Dogma zisă a Orientului, nu știu de ce, este religia popoarelor..."De este să fie, tot a fi..." și cu vorba aceasta românul horăiește liniștit, măcar să piară lumea...

Însă în toată această stoică liniște, inima se moaie. Relațiile zilnice se prefac mai iubitoare, mai duioase. Cât de mare este nebăgarea în seamă externă a năravurilor, la întâmplări care covârșesc închipuirea omenească și o țintuiesc într-o nemărginită neputință, un ce nespus și neputincios a spune aruncă o măreață și jalnică apropiere. Doi prieteni întâlnindu-se se strâng mai tare de mână, și de intră în vro crâciumă nu numai închină paharele cu seriosul cunosut al românilor, dară fac o adevărată libație morții: "Să ne întâlnim pe ceea lume, măi frate".

Balada care ne dovedește aceste două fețe grave și simțite ale medaliei numită românul, ca toate baladele populare, începe cu expunerea cea măreață în două linii a sugetului, de care numai zicătorii satelor și Homerii știu taina... "Sus pe malul Oltului, La casele Vâlcului, Vâlcu bea și veselește, De holeră nici gândește."

Vâlcu "bea și veselește", Vâlcu, românul care nu-și schimbă nici fața, nici obiceiurile în ființa primejdiei ce amenința curtea și bordeiul, se gătește de dus în câmpie la agonisit pentru copii după mustrarea maicii sale bătrâne care-i zice: "— Tu bei și te veselești Și de holeră nu gândești."

Dar balada urmează: "Iată holera că sosea..."

La expresia aceasta nu-ți aduci aminte cum ne închipuiam în frageda noastră copilărie ființa ciumei?... o femeie mititică la stat, îmbrăcată de sus până în picioare într-o pânză albă feștelită, înfășurată până sub gâtiță într-o cârpă iarăși albă, încât nici obrazul, nici ochii, nici gura nu se vedea, o închipuire poporală, ca să tălmăcească că boalele sunt oarbe și seceră tot, bunul și răul, câteodată mai mult pe bunul, bătrânul și tinerețea, și pe cel nevoiaș, și cel care nu cere altă de la Dumnezeu decât viață îndelungată. De multe ori am visat chipul ciumei și pe țiganca cea naltă-naltă ca copacii, care se primblă prin poiene cu desaga de-a umere de-amiază și se uită în țarină peste garduri...

Holera sosi... Aicea începe duelul între epidemie și puterea sufletească. Aici obrazul cel de bronz al românului se topește și rămâne omul cu simțirile lui... Orbul sau cerșetorul care a cântat întâi cântecul Holerei, prin o tranziție minunată, se ridică de la metamorfoza ovidică și mărimea epică a micului poem la ceea ce inima unui om are mai simțit și mai dureros. Românul cel nepăsător, românul care, deși se veselește când lumea se sfarmă, Vâlcu întreabă cu șaga cea vicleană care o cunoaștem toți: — "He, Holeră, ce cauți pe la noi?" — "Am venit — răspunde baba încârpuită — am venit să-ți iau copilele." Vâlcu știa că poate să moară și nu-i păsa: "Dar de copile nu gândea..."

Românul piere, omul și părintele se ivește, balada nu se încurcă în analiză, trece repede la țelul ei, căci știe marele poet că omul se mișcă întâi la întâmplări, și apoi vin reflecțiile. Gândul, adică reflecția, nu este în obiceiurile românului, balada ne-a spus-o din capul locului. Vâlcu intră în tocmală cu Holera... o trăsătură foarte repede, dară foarte caracteristică a neamului nostru. Vâlcu plângeși intră în tocmală... vrea să deie rușfert răului... și ce rușfert... rușfert părintesc.

"Lasă copilele,:Că mi-s dragi ca soarele,:Și-mi ia zilele."

Părintele și românul au vorbit, căci la român, după copil, ce este în rândul dragostei decât natura, câmpul, codrul și soarele!...

Holera cea puternică nu se îndură de lacrimile românului... Vâlcu, omul care a gândit că nimic nu este mai scump decât bucuriile sufletului, de la rușfertul moral pică la rușfertul cunoscut... el vreasă deie carul... boii... oile... tot... numai să scape copilele... care-i sunt dragi ca soarele...

Dialogul cu Holera se mântuie în repetiția acestei comparații, și un rând mai jos, după ce ne arată Holera făcând semne cu mâna laportiță unei copilițe bălăioare, balada adaugă fără altă zicere: că "sus pe malul Oltului" a rămas pustie: "casa Vâlcului"!...

Ați văzut canavaua baladei, să vorbim și de omul cinstit, aista-i un episod... dară adevărat.

Pe la anul 1838 sau 1839 mă întâmplasem într-o după-masă la polcovnicul M., unde o numeroasă adunare de militari și particulari se îndeletnicea a bea ciubuce pe niște lungi divanuri în odaiacea mare, care pe atuncea încă nu se chema, peste tot locul, salon. Fumul întuneca odaia și vorba felurită se curmezeșea. În mijlocul vuietului, ușa se deschise și dl Maior B... intră. Un ura îl primi și vorbele își luară iar cursul lor. Iașul la 1839, ca și astăzi, nu se deosebea prin vreun entuziasm strașnic pentru nici o individualitate sau vro pricină. Primirea dlui B. mă mira... și este de mirare, căci omul nu avea nimică de cele ce impune o persoană societății Iașului. Nici înrâurire... nici bogăție... nici lingușire... nici tinerețe, nici scandaluri politice sau amoreză; cronica Iașului, așa de bogată pe acea vreme, nu-l știa. Nesimțitor nu era maiorul, căci își întorcea capul când întâlnea o femeie bătrână sau slută, iar cu cele frumoase vorbea multă vreme și altele... Ce era dară domnul B., să insufle o așa dragoste... Era pentru mulți un original și pentru toți... lucru rar... un om cinstit!... Domnul B. era de mijloc la făptură, dară așa de țigărit și de slab, că se vedea printr-însul, și se părea un uriaș; o pereche de pantaloni largi peste toată măsura lui putea ascunde fusele ce-i slujeau de piciore. Când se primbla, mâinilemergeau într-o parte, picioarele în alta, iar capul se legăna în toate părțile; întâlnindu-l pe uliță dând peste trăsuri, încurcându-se în pavelele și butucii cu care era podit Iașul, se părea o stahie... Capul era dezbrăcat de păr și numai în vârf vițe surii și strălucitoare se clătinau, fruntea înaintită, galbenă ca ceara, sfârșită cu o perechede sprâncene tufoase ca secara de la Sfînta Elena, se lega cu un nascoroietic. Ochii mititei și scânteietori și mustața sa neagră ca pana corbului și dreaptă ca părul ariciului zburlit, doi favoriți puternici cuprinzând ovalul obrazului, arat de vine albastre, făceau din dl B. o fizionomie neuitată. Pe lângă acestea era plin de distracții, moale în mișcări, glasul întunecat și slab, și își mânca nesfârșit mustățile. Sufletește dl B. era bun, de treabă, harnic și cinstit, de plesneai de ciudă.

Mi se pare că îl văd încă. Cum ședeam trântiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare înapropierea unei mese, pe care își sprijinea o mână lungă și dispoiată,pufăind nemțește dintr-un ciubuc. La șegile noastre de taifetul săututungeresc, întrolocate de reflecții filozofice asupra fumului și a măririlor, căci erau tineri toți pe atuncea, maiorul zicea cu zâmbetullui: "Totu-i fum în lume, fum pentru fum, mai bine îmi place a tragecătinel și multă vreme din pipa asta, decât iute și să se scurgărepede. Cei care se suie vârtos pe o roată se scoboară așijderea." Orază de soare se juca pe fizionomia maiorului și se asemăna, aș zicedacă le-ați cunoaște, cu zugrăvelile lui Rembrandt, iar fiindcă mulținu cunosc acele zugrăveli, el se aseamănă cu un chip din altălume. Fiecare din noi făcea monografia tutunului, spunea ziua,ceasul și prilejul când începuse a deprinde puturosul nărav.

— Eu — zicea maiorul — nici gustul, nici pilda, nici îndemnul vreunei femei nu m-au adus la aceasta... căci sunt femei care s-arsocoti necinstite să iubească un om care nu juca biliard și cărți șinu trăgea tutun... Dar nevoia holerei m-a silit. Chemat de slujbamea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, aridica străjile ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii,rugasem pe doctorul ștabului să-mi deie vreun leac, socotind și eu că ar putea fi vreun leac. Așa-i omul!... când zidirea lumii se sfarmă,omul cel mai tare seamănă (a) copil, necredinciosul aleargă la doctori, pe care înainte și în urma primejdiei îi chemăm șarlatani.Câtu-i viața înflorită, o cheltuim nebunește; când moartea bate laușă, stăruind la leacul hotărât ca un creditor îndărătnic, ne rugămsă mai aștepte o minută. Doctorul îmi dădu râzând un șipușor și-mi prescri să beau tutun: "Holera — zice el — e boala văzduhului,fumul îl curăță; fumă și nu te teme... căci dacă e pe moarte, apoiholera nimerește și în curțile aerisite și curate și te uită și lângă unbolnav; în mâna lui Dumnezeu e taina și leacul..." Întărit asemenea de facultate mă dădui îndatoririlor mele, fără a mai gândi laprimejdie. Pipa în dinți, în buzunări leacuri și flanele, doctoream șiîncurajam soldații, care de multe ori mureau în brațele mele. Într-ozi însă am crezut că rândul meu sosi...

Un soldat adusese holeră în Iași, într-o clipală moartea își întinse aripile asupra marelui oraș. De multe ori slobozind unui soldatfoaia la spital, se ducea la groapă. La început ocârmuirea, spreliniștea poporului, ascundea răul, dară răul îndoindu-se, însutindu-se în puține zile, spaima apucă orășenii; începură oamenii afugi ca în bejăniile tătărăști, cei care rămâneau se înarmau și sestrăjuiau prin casele lor. Norodul rămase singur. Miliția, încă tânără,fu scoasă la Holboca; și ca să nu rămâie târgul fără pază, se rânduisedin cincisprezece în cincisprezece zile câte o roată de grenadiri.

Dar roata cea întâi rânduită, surpată de boală, nu întârzie a-și cereschimbători... Generalul M. se făcu Dunăre... "De ce — striga ofițerulcu raportul — de ce ai îmbrăcat uniforma... nu știi că datoria cătrepatrie se arată nu numai pe câmpul bătăliei, dară orișiunde se cerejertfa vieții?... Soldați de-o zi, trebuie să vă botezați uniforma înorice primejdie." Iar ochii generalului fugeau când pe raport, cândpe uliță... Ulițele erau ceva de speriat, Iașul, cu cinci zile mai înaintestrălucitor de trăsuri, livrele, toalete, uniforme aurite, Iașul în carese plimba serile pe toate ulițele cu ghitara și muzicile regimenturilor, cu râs, cu șagă și amoruri, acum se zbuciuma în ceasurile celede pe urmă. Se auzea numai un vuiet înădușit, pe care glasul clopotelor de moarte (îl) covârșea înfiorător. În toate părțile se întindeau bolnavii cerând ajutor, mame despletite strângând copiii lormorți, scene de deznădăjduire, chicote drăcești prin crâciume șibirturi, mulți arși de sete să târâiau pe la fântâni, se culcau în glod,mulți mureau, câțiva se duceau sănătoși. Înfricoșat lucru e boalaprin orașe! Pe toate ulițele, care pline de trupuri, cu picioarele,mâinile și capetele în toate părțile bălăbănind după umbletul nepotrivit. În zilele liniștite, auzirea morții de-abia îți lasă o impresietristă, dară să vezi cum duce la groapă sute de mii, să vezi oamenităvălindu-se în glod, să simți că pier familii întregi, și uitându-teîmprejuru-ți să nu mai întâlnești un prieten măcar sau o cunoștință,este peste încipuire de a spune și, ce e mai de jale, poate că astăzinici nu ne mai aducem aminte de aceste jertfe.

La cea vreme venise și rândul meu, deși răul contenise. Eram leitenant; într-o zi, ducându-mă în târgul de jos la o spițerie,întâlnisem un subofițer, care se sculase de pe boală; era slab, ostenit,cu fața galbenă și mai mult mort. Împotriva descripției doctorului,și în primejdie de a-l întoarce boala, subofițerul se târâise până laspițerie, unde avea un prieten. "Cum — îi zisei văzându-l -îndrăznești să ieși?... Chirurgul te-a oprit." — "Dar!" — "Bine, nute temi?" — "Pe viața mea, domnule leitenant, așa mi-e de scârbăsă trăiesc singur, că mai bine moartea. Nu mai pot."

Așa de slab, așa de mâncat era de holeră bietul om, că vedeam că fără ajutor nu s-ar mai fi putut întoarce acasă. Îl suii în trăsurălângă mine, ținându-l strâns de mână, căci cel mai mic hop îl oboră, de-abia pornisem și văzui pe tânărul unterofițer gălbenind ca cearași învârtindu-și ochii. — "Ce ai?" strigai. — "Nimic — răspunse unglas murind — o amețeală..."

Dară nu sfârși, că capul îi juca în dreapta și în stânga și apoi pică pe piept, și în sfârșit trupul, ca un sac nesprijinit, se lăsă peperinile de dinainte; fără a mai gândi mai departe, cu mâinile meleîi făceam un brâu și strigai vezetiului să fugă la polcovnicul L...,care ședea în apropiere.

În minutul acela o frică nespusă mă luă în spate. Un ce rece îmi trecu prin vine și o tremură mă cuprinse, dar, domnilor, o fricăgrozavă, sângele se oprise în mine și simțeam cârcei în picioare,muream...

Maiorul se opri în spunerea lui, sau pentru a se mai răsufla, sau pentru a depărta vreo impresie puțin veselă, căci își trecu de vrotrei ori degetele lui ascuțite, prin rarele vițe, tuși până din fundulpieptului.

— Vedeți — urmă maiorul râzând de un râs care numai maiorul îl avea — vedeți gălbiciunea mea... nu-i nimica pe lângă gălbiciuneace aveam după spusa celor ce mă cotorăsiră de subofițerul meu...Întors acasă mă apucam la frecat și la învelit cu toate flanelele ceputeam găsi, dară ideea că aveam holeră mă urmări și după cetrecu holera... începui a fi fricos; numai gândeam la bietul subofițer,și mi se încrețea carnea pe mine.

Unterofițerul se însănătoși de al doile și în curând cu o mare bucurie mă dusei la Holboca.

— Într-o zi după-masă — adăugă maiorul — fusesem trimis în târg cu un raport către generalul M. Nu sunt în stare, domnilor, săvă descriu tăcerea și mâhniciunea ce înfățișa Iașul. De-abia de la margine până la cvartirul generalului întâlneam când și când câteun chip de om. Era ceva în aer și pe ulițe din pustietățile de carevorbesc scripturile; în locul mulțimii de trăsuri, neguțitori, de miimile de jidovi, domnea tăcerea grozavă a unui oraș de șaptezecimii de oameni, ce se rumpe numai de cârâiturile cioarelor, de urletul turmelor de câini sălbătăciți și de călcătura calului meu.

Vă scutesc, domnilor, de reflecțiile mele... dară mare jale este pe vremi nenorocite, când un târg sau o țară se topește într-o clipală.Vă doresc să nu ajungeți asemenea zile... atuncea se cunoaște câte de scumpă o vorbă, ce este o strânsură de mână și câtă puținădeosebire este în oameni mari și mici... "Nenorocirea ne reboteză iarăși pe toți frați..."

Narația maiorului ne cam atristă și conversația rămase mai liniștită.