Hipparc și Didona

Jump to navigation Jump to search
Hipparc și Didona
de Dimitrie Anghel
Publicată în "Almanahul Societății scriitorilor români pe 1912", p. 14—20.


Fragment

Ca o seceră ce-ar intra în răzvrătirea unui lan, astfel se întoarse în sfîrșit și vîntul de sud, în norodul tulburatelor valuri, și culcă snopii de apă pe întinderea mării. Domolite, unul după altul, talazurile, cu ritmice mișcări împingînd spre țărm sfîșiatele dantele de spumă, veneau să cînte subt fereastra atelierului lui Hipparc.

În port, lîngă cheiul vechi, galerele se legănau la soare, și cîntece vesele urcau de pretutindeni de pe punți. Pînze albe se desfășurau ici-colo și se umflau în vînt, zgomote de lanțuri ce trăgeau ancorele grele de la fund se auzeau sunînd, licăriri de lopeți ce plîngeau mărgăritare de apă. În bătaia soarelui se aprindeau în aer. Geana curbă a orizontului chema aiurea, blîndul cîntec de ape momea cu graiul lor înșelător, imensa mișcare de unde ce nu stau o clipă locului îndemnau pe cei ce stătuse la adăpost cît timp înfricoșatul Eol își trîmbițase mîniile, să-și întindă din nou încercatele pînze și să plece în căutarea norocului.

Ciocane grăbite loveau ritmînd cîntecele, flamure înălțate zugrăveau frînturi de curcubeie deasupra catargurilor, înăbușitor, un miros greu de catran și de smoală topită se răspîndea, fluierături și semnale se întețeau, întrebîndu-se și răspunzîndu-și de la proră la proră, și otgoanele mari, o dată desfăcute din belciugile grele, dezrobeau ușoarele trireme care, ca supte de puterea apelor, alergau vesele, cumpănindu-și schelăria de lemn, și dispăreau ca niște jucării după mișcătoarea curbă unde nu mai bate ochiul.

Hipparc singur, ca unul ce încercase furioasele talazuri, rămînea surd la toate glasurile acestea și, fericit de cerul ce-l vedea în ochii Didonei, își căuta de lucrul lui. Cu mînecele hlamidei sumese sus, deasupra umerilor, ținînd într-o mînă o daltă, iar în cealaltă un ciocan, el n-auzea și nu vedea decît glasul dulce al iubitei lui, ce-și pieptăna părul cîntînd un cîntec vechi din țara ei, și imaginea fidelă pe care blocul de marmură ce-i sta dinainte i-o deslușea minută cu minută.

Albă era piatra ca și Dido, vine albăstrii abia bănuite se zugrăveau pe luciul ei, și mînele lui Hipparc, ca și cum ar fi trecut pe un obraz viu, lăsînd din cînd în cînd dalta, se apropiau și pipăiau răceala marmorei, vrînd parcă să se asigure că nu visează. Reci apoi de atingerea pietrei, se apropia de obrazul cel adevărat și-l atingea și pe el ca să-i simtă căldura viului. Iar ele, cea din lut viu făcută și cea din piatră rece, ca două surori, sau ca una și aceeași ființă, în praful alb de marmură ce se ridica și juca în soare, purtînd același surîs pe buze, unul trecător și celălalt etern, priveau fericite la iubitul lor.

De la surîsul trecător la cel etern, de la gura mută la aceea care știa să cînte, se întorcea Hipparc și, închizînd o clipă ochii, căuta în afundul sufletului lui viață ca să dea pietrei, cuvinte dulci ca să dea vieții, nu cumva să dispară dunga de lumină ce avea s-o facă dar veșniciei.

Pe amîndouă le iubea Hipparc, căci una era refluxul celeilalte ; pe amîndouă le iubea deopotrivă, căci una era continuarea celeilalte în timp și în spațiu : pe amîndouă le iubea, căci erau întruparea sufletului lui de om și de artist.

Sfioasă, domoală și liniștită, venea acum marea să cînte subt terasa lui, ca o mînă obosită ce abia ar mai trezi ultimele arpegii ale unei simfonii pe o harfă ; dornică venea și-i arunca spumele ei, urcîndu-i o dantelă înflorită pe treptele scărilor ; înșelătoare îi arăta nemărginirea valurilor ei supuse și frumos așezate pînă la orizont ca niște solzi albaștri ; doar l-o face să uite că o minută, zuliară de norocul ce-i hărăzise zeii duruindu-i pe Dido, își înălțase vrăjmașă valurile și vroise să i-o fure..

Așa cînta acum, dar Hipparc revedea înfiorat amurgul tulbure cînd ca atîția alții, lăsînd în urmă țărmul înflorit al țării lui, încredințîndu-și valurilor nesigure zilele, plecase cu Didona să-și caute norocul aiurea. Cu inima strînsă, retrăia încă minutul cînd puntea îngustă s-a ridicat, rupînd pentru totdeauna șubreda legătură ce-l ținea de pămîntul unde se născuse. O feerie de lumini juca, alergînd, pe frontoanele templelor, albe străluceau acantele de marmoră, molatec se legănau cununile aninate în ajun, trist murea prinosul celor din urmă roze, ce împodobise templele pentru sărbătoare.

Și toate descrescură, se depărtară și muriră în ochii celei ce-și plecase sfioasă capul pe umărul lui și în care el privea fără să se uite la ce lasă în urmă. Ca în două oglinzi albastre, feeria se stingea treptat, ca niște ultimi purtători de facle ce s-ar căuta prin întunerec, ultimele raze ce mai stăruiau ici-colo pe frontoane muriră, fantasticul oraș se surpă în mare, și albastrul ochilor ce le răsfrîngea toate acestea se făcu negru ca și noaptea de afară...

Tîrziu, raza unui luceafăr se aprinse în ei, și cînd se trezi din visuri, Hipparc, în loc de luminile cunoscute ce le vedea ici-colo aprinzîndu-se sfioase după colonadele templelor, văzu un întreg cer de stele licărind cu mișcătoarele-i puncte de foc în adîncimea celor două infinituri albastre.

Un vînt însă porni din adîncimea abisurilor, ridică o perdea de neguri și stinse și această ultimă fantasmagorie.

Singurătatea necunoscutului împresura acum, spaima, cu miliardele de guri pe care le au valurile, cînta în jurul șubredei corăbii, înfricoșător se întindea deasupra curba cerului, sprijinindu-se pe abisuri, și mai înfricoșătoare se urca cealaltă, scufundată în adîncuri.

Aprige și tumultuoase, aprinzînd fosforescențe, se ridicau valurile să vadă frumusețea Didonei, unul peste altul săreau talazurile fugărindu-se, negre prăpăstii ce căscau o clipă, fluide punți se întindeau și înspumatul norod nu mai avea astîmpăr.

Un abis, peste care plutea divina frumusețe a liniilor ce le întrupase întîmplător natura, se răzvrătea în mii și mii de curbe, de vîrfuri și zigzaguri, zuliar de-a nu putea fi niciodată armonios și împăcat cu sine. Capricios zugrăvea noianul contururi, arunca la întîmplare o linie imensă, după care, nemulțumit, trimitea o alta ca s-o ajungă și s-o șteargă și apoi, reîncepînd din nou, spumega de neputință.

Senină, ca un copil nevinovat, frumusețea acum adormise pe umărul lui Hipparc. Cu un braț alb, ca din marmură făcut, petrecut după grumazul lui, iar cu celălalt strîngîndu-i mijlocul, caldă și vie cu întunerecul pe ochi și cu iubirea în suflet, Didona neștiutoare de ura abisului ce niciodată nu se poate stîmpăra în deplin, ca prefăcut în oglindă să poată măcar răsfrînge frumosul pe care numai liniile în hodină le au, dormea liniștită, cu zîmbetul divin ce mai tîrziu trebuia să înflorească pe gura unei marmure nesimțitoare.

Neliniștit și tulburat, ca abisul acesta peste care plutea, era sufletul lui Hipparc însă. Ochii lui nu mai priveau, dar mînele lui dezmierdătoare de îndrăgostit spuneau acum artistului că divina perfecție a formelor pe care voiau să i-o fure talazurile era neasemuită. Pentru întîia dată înțelegea ce comoară încredințase dragostea artistului din el, și acum își dădea seama ce nebunie a făcut părăsind liniștitul pămînt, unde liniile sunt statornice și unde frumusețea se poate veșnici, modelînd o bucată informă de lut, dezmierdînd o plămadă docilă de ceară, sau sculptînd o eternă bucată de marmoră...

De pe vîrfuri înflorite de un punct luminos de spumă, în negre și oarbe prăpăstii de umbră, se scufunda corabia, ca să se înalțe iar și să plutească în neștire. Ude și rigide, frînghiile atîrnau, neputincios bătrînul pilot cîrma, o stea nu se mai vedea, și întîmplarea singură cîrmuia acum înjghebarea aceasta de scîndură ce plutea pe infinitul mișcător.

Zorii nu-și arătară geana lor de lumină, orbitor rotundul disc nu rumeni fața apelor, și noaptea ziuă nu se mai făcu, nici ziua nu-și mai acoperi strălucitoarea față ca să-și poată arăta cerul înfloritele grădini de stele și luceferi ce fac podoaba nopților.

Funebru, uraganul, oprindu-se acum pe o creastă, acum pe alta, își cînta simfoniile. Din munți de apă ridicați în slavă și apoi năruiți în adîncuri, din miliarde de picuri înălțați și apoi risipiți în ploaie sonoră, din mii de perdele de neguri adunate la un loc și apoi sfîșiate în bucăți, cînta năpraznicul vînt, umblînd stăpînitor peste abisuri.

Udă, hlamida Didonei îi arăta și mai bine sculpturalele-i forme. Peste nudul ei divin, alba-i tunică înflorită pe margini se lipise acum ca valurile umede ce le aruncă un sculptor peste o machetă de lut, iar Hipparc privea la ea ca și cum pentru întîiași dată își dădea seama de comoara ce-o ținea în brațe. Drăgostitor o ținea, acoperind-o cu trupul lui, dulce căuta să-i încălzească înghețatele-i mîni la piept, dezmierdător îi netezea părul și o ferea de valurile ce măturau puntea, așteptînd să se potolească furtuna.

Din nicăiri însă o zare măcar nu-și tremura nădejdea. Biruitorul întunerec stăpînea mereu, și talazurile mai întețite și mai furioase parcă băteau în schelăria de lemn și se cățărau, unul după altul, ca să vadă frumusețea Didonei.

Dar a clădi pe nisip sau pe valuri este totuna, și șubreda jucărie fără temelii, non-sensul acesta înjghebat din funie și din lemn, ce purta sculptat pe proră un ochi deschis ca talisman, își desfăcu obosită încheieturile netrainice, aruncînd o floare abisului.

Albă și frumoasă plecase zvelta triremă, lunecînd ca o lebădă pe valuri, în vesele cîntece pornise într-un tulbur amurg, în ritmate lovituri de lopeți ce se înălțau și recădeau după sunetul flautului ce cînta pe punte, neștiind că o să-i iasă despletita furtună în cale și că o să-i smulgă, una după alta, podoabele...

Veselă plecase, ducînd cu ea frumusețea, nebănuind că de la începutul lumii ea a fost pierzarea și că pe acolo pe unde trecea desăvîrșitul micile patimi și neputincioasele neajunsuri fierb și își arată hidoasa lor față.

De mult încetase notele de flaut după ritmul cărora se mișcau lopețile, căci cum puteau să lupte bietele sunete trezite de un suflu omenesc față de uriașa simfonie a vîntului, ce cînta cu miile ei de glasuri...

Învinsă se cumpăni frumoasa triremă, ce lăsase în urma ei vedenia unui oraș de marmoră și, nemaiputînd lupta și ținea piept năvalei furioase de valuri, dispăru în adîncuri...

Din munții de apă ridicați în slavă și apoi năruiți în prăpăstii, din miliarde de picuri înălțați și apoi risipiți în ploaie sonoră, din mii de perdele de neguri adunate la un loc și apoi sfîșiate în bucăți, urma să cînte năpraznicul vînt umblînd stăpînitor peste abisuri.

Fioroase răcnete ici-colo se ridicară, chemări duioase după ajutor străbătură, deznădăjduite rugăciuni fluturară, albe veșminte luciră o clipă ca niște giulgiuri luptând cu strălucirea spumei...

Vesel însă trecu funebrul uragan, oprindu-se acum pe-o creastă, acum pe alta, ca să privească în abisuri, glasuri de trompete buciumau acum în vuietul lui, hohote de rîs izbucneau parcă, jucîndu-se cu fărămiturile pe care era, în sfîrșit, stăpîn.

Cuceritoare trecea puterea de-a lungul imensei curbe, uriașe zigzaguri fluide alergau scriind pe culmi cu lumini de spumă biruința, gigantică palpita inima tulburatei mări simțind, în sfîrșit, capul desăvîrșitei ființi pe care o rîvnise culcat pe sînul ei înghețat.

A lui Hipparc însă era ființa aceasta, de cînd îi desprinsese vălul alb din creștet și îi jurase credință pe pămînt și pe ape, în fața liniștii și a furtunilor. La pieptul lui, cum își găsise adăpost pe statornicele linii ale pămîntului, așa își găsi Didona adăpost și pe mișcătoarea suprafață a neodihnei. Volnic își întinse el brațul stîng, tăind întunerecul, în timp ce cu cel drept își ținea comoara și urmă să plutească pe adîncuri, pînă ce într-un zor de ziuă se trezi pe nisipul cald și umed al unei dune ce se întindea blondă ca un covor la marginea unei cetăți.

Albă, Dido, ca și întîii zori cînd el, ridicat pe un cot, dăduse într-o parte diafanele prostiri înflorite de dantelă ca s-o vadă, dormea și acum subt înflorita și diafana horbotă ce o făceau leneșele și stîmpăratele valuri înaintînd pe țărm. Scoici și alge marine purta acum în loc de juvaerurile nupțiale, stele de mare avea ca diademă în negrul ei păr și colorate meduze de-a lungul sfîșietei ei hlamide, dar mai frumoasă ca totdeauna părea, așa, pe țărmul acesta pustiu, unde îi aruncase întîmplarea. Umed era părul acum despletit și umede lungile ei gene ce străjuiau albaștrii globi adormiți. Pe gura ei marea parcă uitase un mărgean și scoicile albe prefăcute în pulbere parcă ninsese pe mînele ei palide...

Ce se întîmplase și ce căuta pe țărmul acesta necunoscut Hipparc întîi nu-și dete seamă. Obositul lui braț abia sprijinea capul în care încă vuia zgomotul furtunii ; și abia în tîrziu, cînd Dido după mărgeanul gurii își arătă geana zîmbetului ei de lumină, și-aduse aminte de alba galeră pe care plecase din țara lui ca să-și caute norocul.

Ca o secere ce intrase în răzvrătirea unui lan, astfel se întorsese în sfîrșit și vîntul de sud și intrase în norodul tulburatelor valuri, culcînd snopii de apă pe întinderea mării. Domolite, unul după altul, talazurile cu ritmice mișcări, împingîndu-și spre țărm sfîșiatele dantele de spumă, veneau drăgostitoare să sărute picioarele Didonei, și de la picioare să urce sfioase de-a lungul trupului spre sîn, și de la trandafiriul punct al sînului să urce mai departe, abia îndrăznind să înflorească o dungă de spumă pînă la luminosul zîmbet ce-l zugrăvea contururile gurii.

Domolită și supusă, venea neputincioasa uriașă să revadă ce stăpînise o clipă și nu putuse să păstreze, val cu val se ridica din adîncuri și privea din depărtări divina întrupare ce pierduse, și, nemaiputînd să-și cînte biruința, plîngea acum sfărîmîndu-și în stropi cîntarea, suspina abia mai avînd putere să trimită cercuri de valuri neisprăvite, murmura agonia celor din urmă note ce-i mai rămăsese.

Trist răspundea ecoul peșterilor de subt țărm, reluînd tema înfrîngerii, și nimeni, afară de Hipparc și Didona, nu știa ce cîntă domolita harfă a mării și ce răspund îndureratele ecouri.