Sari la conținut

Harpistul

Harpistul
de Ștefan Octavian Iosif

Wer nie sein Brot in Tränen ass...[1]
GOETHE

Răsare vechiul soare iarăși
Și trebuie să-mi părăsesc
Din nou acuma adăpostul,
Să-mi cat pe ziua de-astăzi rostul —
Vai, cine știe de-l găsesc !

Pe uliți, umbre zgribulite,
Ici-colo, tot mai des răsar —
Chemați de strigătul vieții,
Grăbiți, prin ceața dimineții,
Trec oamenii la muncă iar.

Cu pasul hotărît aleargă
Ici un copil, ici un bărbat —
Sunt veseli ; unii rîd sau cîntă,
Căci fiecare are-o țîntă
Și-un vis de care e purtat.

Se duc, și trist le cat în urmă
În colț de stradă cum dispar —
Orice noroc, orice plăcere
Mi-ascund o tainică durere
Și-aduc în ochii-mi lacrimi, iar !

Mă simt așa, pe zi ce merge,
Tot mai pierdut, tot mai străin,
Ș-ades m-ademenește gîndul
Să-mi fac pe lumea asta rîndul,
Că sînt sătul de dor și chin...

Dar totuși nu mă-ndur de moarte
Cînd glasul ei misterios
Mă cheamă blînd și mă-nfioară
Și-n toate cîte mă-mpresoară
Resimt un farmec dureros.

Că nu știu, ah ! cît ești de dulce,
Viață, cei ce-o zi n-au fost
Dați frigurilor foamei pradă
Și nici n-au tremurat pe stradă
O noapte fără adăpost !

Nici cei ce n-au purtat blestemul
Iubirei fără de noroc,
Cei ce uitați de lumea întreagă,
Orfani de-orice ființă dragă,
N-au rătăcit din loc în loc...



  1. Cine nu și-a mîncat niciodată pîinea udată cu lacrimi... (Germ.)