Hanny

 

     În seara când s-au întâlnit
     Ea se-ndrepta cu pas grăbit
     Spre locuință…
     (Cântic de mahala)

În seara când s-au întâlnit,
Ea se-ndrepta cu pas grăbit
Spre locuință.

El îi oferă brațul său,
Dar ea-i răspunse: „Domnul meu,
N-am trebuință!

N-ascult de tinerii frumoși,
Bărbații toți sunt mincinoși,
Cu-o vorbă dulce

Ei te seduc, te-adorm ușor
Ca mamele copiii lor,
Când vor să-i culce…”

El o privește drăgăstos,
Răspunde ea privind în jos:
„Mă cheamă Hanny…

Cu dumneata să merg n-aș vrea,
Acasă frați și mama mea
M-aștept’, sărmanii…”

El o privește amoros,
E luna Mai – și ce frumos
Noaptea pe lună!

Ascunși pe-o bancă, ei și-au dat
Atuncea primul sărutat,
În voie bună.

El este pictor și sculptor,
Un tânăr, doar începător,
Având curajul.

Mulți ani de zile la un loc,
Au dus flămânzi și fără foc
Concubinajul.

Apoi comenzi vin ne’ncetat
Și lauri mulți l-au consacrat,
E-o bogăție!

De-atunci, el se văzu pețit
De mulți bogați, care-i promit
Să-i dea soție

Pe fiica lor, ce-a studiat
La Notre-Dame, și-a voiajat
Prin lumea largă.

Menajul lor, așa plăcut,
Din vina lui a început
Cam prost să meargă.

Atunci îi spuse: „Draga mea,
De-acuma bani eu pot avea
Câți o să-mi placă,

Dar eu și să mă-nsor aș vrea,
Pe când tu stai în calea mea;
Mai bine pleacă!

Vezi plicul ăsta, poți să-l iei.
În el ai zece mii de lei,
Te du cu bine!”…

Ea îl privește supărat,
Iar plicul care i l-a dat
Nici nu-l reține.

Văzând că fostul ei amic
O prețuiește la un plic
’Napoi l-întinde:

„Ia-ți înapoi bancnotele
Sunt o fetiță domnule,
Ce nu se vinde!…”

Ea dispăru – el se-nsură.
O dată, de la Operă,
Venind acasă,

La poarta lui el observa
O damă care-l aștepta,
Stând rușinoasă:

„Eu sunt iubita ta din Mai,
Pe care-adesea o chemai
„Scumpa ta” Hanny.

Din ziua când ne-am despărțit,
Ah, cât de mult am suferit!
Trecut-au anii…

Și dacă ți-am ieșit în drum,
Să știi că am un rost acum,
Nu ca golanii

Ce numai zestre știu vâna
Ori lauri spre-a-i încununa
Și-atâta doară.

Eu am venit ca să ți-o spui
Și-acuma pune-ți pofta-n cui
A doua oară!”

Privind spre dânsa rușinat
El vina lui și-a constatat
Și-și dete seamă,

Că nu-i nici dânsul mulțumit,
Și de pe cotul ei, smerit,
Luând o scamă,

Îi spuse: „Draga mea, nici eu
O știe bunul Dumnezeu,
N-am fost ferice.

E drept, am fost și decorat,
Am luat chiar și Premiul de Stat,
Orice s-ar zice!

Dar până să te văd aici,
Nu-mi dete fericire, nici
Faima, nici banii!…”

Deși era sub zero grade,
El în genunchi deodată-i cade:
„Mă iartă, Hanny!”

Înduioșată, ea i-a pus
Pe creștet, mâna ei, de sus,
Zicând: „În fine,

Decât să nu te văd de loc,
Sau tot flămând și fără foc,
Și-așa e bine!…”

Morala

Astfel, iubite cititor,
S-a încheiat idila lor
Făr’ să se știe

Unde anume, când și cum,
Sculptorul și-a pierdut pe drum
A lui soție.

Din volumul „Cântice țigănești”, (1941)