Guessler

Jump to navigation Jump to search
←←Wilhelm Tell Impresii de călătorii de Constantin Negruzzi
(Guessler)


Vestea deosebitelor întâmplări ce urmaseră în ziua aceea să împrăștiase în satele de pe împrejur și deșteptase o vie tulburare. Wilhelm era obștește iubit. Dulceața caracterului său, hărăzirea lui desinteresată pentru toate nenorocirile îl făcuse prietenul și colibei și castelului. Iscusința lui estraordinară adăogise pe lângă simtiment și o mirare simplă,care făcea că îl privea ca pe o ființă deosebită. Noroadele primitive sunt asfel făcute, silite a se hrăni prin iscusință, a se apăra prin putere, aceste două calități sunt acele ce înalță în duhul lor pe om la calitate de semizeu. Ercole, Tezeu, Castor și Polux n-au avut alte trepte ca să se suie la cer.

Așadar, pe la miezul nopții au venit de au dat de veste lui Guessler că poate să se-ntâmple vreo revoltă, dacă îi vor lăsa vreme să se organizeze. Guessler socoti că cel mai bun mijloc de a o preveni era să ducă pe Wilhelm afară din cantonul de Uri, într-o cetățuie a ducilor de Austria, la poalele muntelui Righi, între Küssnach și Weggis. Prin urmare, socotind că călătoria era mai sigură pe apă decât pe uscat, dete poruncă să gătească o barcă, și c-un ceas până în ziuă duse pe Wilhelm. Guessler, șase strejari, Tell și trei vâslași alcătuia tot echipajul micei corăbii. Când guvernorul sosi la Fluelen, locul îmbarcării, găsi împlinite poruncile sale. Wilhelm, legat de mâini și de picioare, era culcat în fundul barcei, lângă el, și ca o mărturie era strașnica armă care, slujindu-i a da o dovadă atât de strălucită de adresa sa, deșteptase atâtea griji în inima lui Guessler.

Arcașii, șăzând pe băncile de mai jos, îl privighea; amândoi vâslașii la postul lor, lângă micul catarg, sta gata să plece și pilotul aștepta pe mal sosirea balifului.

— Avea-vom vânt priincios? zise Guessler.

— Prea bun, în ceasul acesta, stăpâne.

— Dar cerul?

— Ne vestește o zi minunată.

— Să pornim dar îndată.

— Suntem gata.

Guessler se puse în capătul de sus a barcei, pilotul la cârmă, vâslașii destinseră vela și corăbioara ușoară și grațioasă ca o lebădă începu a luneca pe oglinda lacului.

Însă cu tot lacul acest albastru, cu tot cerul înstelat, cu toate aceste norocite prevestiri, să părea ceva în barca asta trecând tăcută ca un duh al apelor. Guvernorul era cufundat în gândurile sale, soldații respecta reveria lui și vâslașii supuindu-se fără mulțumire, își împlinea triști manevrele după semnile ce priimea de la pilot. Deodată o lucire meteorică, desprinzându-se din cer, se slobozi în lac. Amândoi vâslașii se uitară unul la altul. Pilotul își făcu cruce.

— Ce este? zise Guessler.

— Nimic, încă nimic pân' acum, răspunse bătrânul marinar, însă zic că o stea ce cade din cer este o înștiințare ce ne dă sufletul unei persoane ce ne e scumpă.

— Și înștiințarea e de bine sau de rău?

— He! murmură pilotul, cerul rar se ostenește a ne trimite vestiri de bine, pentru că știe că fericirea e pururea binevenită.

— Așadar, steaua asta e un semn rău?

— Vâslașii bătrâni cred că, dacă un asemenea lucru se întâmplă în ceasul îmbarcării, este mult mai bine să se întoarcă cineva de mai are vreme.

— Bine, dar dacă cere trebuința numaidecât a-și urma drumul?

— Atunci trebuie să se odihnească cineva pe cugetul său și să-și lase zilele în paza lui Dumnezeu.

O adâncă tăcere urmă acestor cuvinte, și barca luneca pe apă ca cum ar fi avut aripile unei pasere.

Dar, de la arătarea meteorului, pilotul își în turna ochii îngrijiți spre partea răsăritului, căci de acolo era să-i vie prevestitorii relilor vești. Curând nu mai avu îndoială de schimbarea atmosferii; cu cât se apropia ceasul dimineții,stelile să-ngălbinea pe cer, nu întru o lumină mai vie precum le e obiceiul, ci, ca când o mână nevăzută ar fi tras un văl de aburi între pământ și cer. Cu un sfert înaintea luceafărului de zi, vântul încetă de tot; lacul, din azuriu se făcu cenușiu și apa fără a fi clătită de vreun vânt, clocotea ca când ar fi vrut să fiarbă.

— Coborâți vela, strigă pilotul.

Amândoi marinarii se sculară lângă catarg, dar până a nu apuca să facă porunca ce li se dase, valuri mici încununate de spume venea iute despre Brunen drept spre barcă.

— Vântul, vântul, strigă pilotul. Dați jos tot!

Dar, sau nevrednicie din partea acelor căror era adresate aceste porunci, sau că vreun nod rău făcut împiedeca manevra, vântul sosise până a nu se coborâ vela. Barca surprinsă tremură ca un cal ce aude zbieratul unui leu, apoi începu a sări ca și el; în sfârșit, se în turnă de sine, ca cum ar fi vrut să fugă de strânsorile unui asfel de puternic luptător; dar în mișcarea asta înfățișă coastele către vrăjmaș. Vela se îmflă deodată ca cum ar fi vrut să se spargă, barca se plecă încât puțin lipsi să se răstoarne, în momentul acesta pilotul tăia cu cuțitul frânghia ce o ținea, vela flutură un minut ca un steag în vârful catargului unde se mai ținea încă; în sfârșit, legăturile ei se rupseră și ea se râdică ca o pasere de suflarea vântului și barca se îndreptă. Cele întâi raze a zilei se arătară. Pilotul se puse iar la cârmă.

— Bine ai zis, îi zise Guessler, că vestea era adevărată și întâmplarea n-a zăbovit.

— Gura lui Dumnezeu nu e mincinoasă ca a oamenilor, și greșaște cine nu ascultă înștiințările sale...

— Socoți c-om fi scăpați cu atâta sau avem a cerca vrun vifor?

— Se întâmplă uneori că duhurile văzduhului și a apelor se folosesc de lipsa soarelui ca să facă asfel de sărbători fără voia Domnului; și atunci, întru lumina zilei, vânturile tac și fug, ducându-se unde se duc întunericele. Dar cele mai adeseori este glasul Domnului care a zis viforului să sufle. Atunci el trebuie să-și împlinească solia sa întreagă și vai de acei asupra căror e trimis.

— Nu vei uita, nădăjduiesc, că este și viața ta în primejdie, precum și a mea.

— Așa este, stăpâne, știu că noi suntem toți deopotrivă înaintea morții, dar Dumnezeu este atotputernic, el pedepsește pe cine va să pedepsească și scapă pe cine va să scape.

El a zis apostolului să meargă pe apă și apostolul a mers ca cum ar merge pe pământ. și oricât de legat și de ferecat este greșitul măriei tale, el e mai sigur de mântuirea sa, dacă va fi în mila Domnului, decât orice om slobod subt blestemul său.

— Vâslește, Frantz, vâslește, să îndreptăm prora spre vânt, căci nu ne-am mântuit încă; iată, iar vine asupra noastră...

În adevăr, valuri mai nalte și mai spumoase decât cele ce întâi alerga amerințit oare și, deși barca înfățoșa prea puțin loc, vântul care le urma o făcu să lunece înapoi cu aceeași răpejune ca o piatră lată pe care un copil o face să salte pe fața apei.

— Dar, strigă Guessler, încetând a înțelege primejdia, dacă vântul ne este împrotivnic ca să mergem la Brunnen, ne va prii ca să ne înturnăm la Altorf.

— Aceasta am gândit-o eu, urmă pilotul și iată pentru ce mai de multe ori m-am uitat într-acolo. Dar, uită-te la cer, stăpâne, și vezi norii ce trec între Dodiberg și Titlis, vin despre St. Gothard și urmează cursul Reussei; acesta e o suflare împrotiva acelii ce râdică aste valuri și le împinge, și până în cinci minute o să se întâlnească.

— Și apoi, atunci?

— Atunci e ceasul unde va trebui ca Dumnezeu să gândeascâ la noi sau noi să gândim la Dumnezeu.

Proorocia pilotului n-a zăbovit a se împlini. Amândouă vijăliile ce înainta una asupra altia se întâlniră în sfârșit. Un fulger străluci, și un tunet strașnic vesti că lupta începuse.

Lacul n-a întârziat a se împărtăși de această revoltă a elementelor: valurile sale, pe rând împinse și respinse de împrotivite suflări, se umflără ca când un vulcan subtmarin le făcea a clocoti și barca părea că nu le e mai grea decât unul din fulgii care zbura albi pe creștetul lor.

— Primejdia e de moarte, zise pilotul; cei ce n-au treabă la manevre să își facă rugăciunele...

— Ce zici, cobe spurcată? strigă Guessler, și pentru ce nu ai prevenit mai înainte?

— ți-am spus-o la cea întâi înștiințare ce mi-a dat Dumnezeu, stăpâne... dar n-ai voit să mă asculți.

— Trebuia să ieși la mal și fără voia mea.

— Am socotit de datorie a mă supune măriei-tale, precum e a măriei-tale să te supui împăratului, precum e a împăratului să se supuie lui Dumnezeu.

În momentul acesta un val furios veni să se sfarme de coastele barcei, o coperi și azvârli în ea o palmă de apă.

— La lucru! domnilor arcași! strigă pilotul, dați lacului înapoi apa ce ne trimite, căci și fără de asta suntem destul de

Încărcați. Iute! iute!... un al doilea val ne cufundă, și oricare e puterea morții, tot este de datorie omului să se lupte cu dânsa.

— Nu vezi tu nici un chip de scăpare, și n-a mai rămas nădejde?...

— Nădejde este totdauna, stăpâne, deși omul mărturisește că știința sa este nefolositoare, căci mila Domnului este mai mare decât cunoștințele omenești.

— Cum ai putut lua o asemenea răspundere, neștiindu-ți mai bine meșteșugul, ticălosule! murmură Guessler.

— Cât pentru meșteșugul meu, stăpâne, răspunse bătrânul marinar, sunt patruzeci ani de când nu fac altă, și nu e poate în toată Elveția decât un om mai bun pilot decât mine...

— Apoi pentru ce nu e aici, în locul tău? strigă Guessler.

— Aici e, stăpâne... zise pilotul.

Guessler să uită la bătrân cu mirare.

— Poruncește să deslege pe vinovatul, căci daca mâna unui om ne poate scăpa în acest ceas, apoi numai el e...

Guessler priimi. Un ușor zâmbet de triumf trecu pe buzele lui Wilhelm.

— Ai auzit? zise bătrânul marinar, tăind legăturile cu cuțitul.

Wilhelm făcu un semn din cap, întinse brațele ca un om ce se vede iarăși slobod și merse de se puse la cârmă în locul bătrânului care, stând gata a-l asculta, se puse în rând cu vâslașii.

— Nu mai ai o velă, Rudenz? zise Wilhelm.

— Am, dar nu e vreme încă.

— Gătește-o și stai gata s-o pui. Bătrânul îi căută cu mirare.

— Iar voi, urmă Wilhelm, adresându-se la marinari, la vâsle, băiați, și opintiți când vă voi zice. Atunci strânse cârma; barca, surprinsă de astă iute manevră, stătu un minut, pe urmă, ca un cal care cunoaște superioritatea celui ce-l încalică, se înturnă în loc.

— Vâslași, strigă Wilhelm la luntrașii cari, îndoindu-se pe lopețile lor, făcură să meargă barca în direcția cuvenită cu toată împotrivirea valurilor.

— Așa, așa, murmură bătrânul, și-a cunoscut stăpânul și se supune.

— Am scăpat dar! strigă Guessler.

— He! zise bătrânul, uitându-se în ochii lui Wilhelm, încă nu; dar suntem în bun drum, căci mă pricep. Așa, pre sufletul meu, tu ai dreptate, Wilhelme, trebuie să fie între amândoi munții malului drept un vânt, piste care dacă vom da, ne va duce în zece minute pe celalalt mal; tu ai gâcit drept, asta ar fi cea întâia dată ce ar fi așa sărbătoare pe lac fără să se amestece vântul de apus; și, ține, iată-l, suflă, ca când ar fi împăratul lacului. Wilhelm se întoarse spre locul arătat de bătrânul pilot, o vale despărțea ambii munți și pe văgăuna aceea vântul de apus sufla cu o așa repejiune încât făcea un deosebit drum pe lac. Wilhelm plecă pe el făcând semn vâslașilor să lase lopățile și pilotului să urce vela. îndată barca începu a alerga spre baza Axembergului.

Adevărat, până-n zece minute, precum prezisese bătrânul și pân a nu ieși din mirare Guessler și strejarii săi, barca era aproape de mal. Atunci Wilhelm porunci să coboare vela și, făcându-se că se pleacă ca să lege o funie, puse mâna stângă pe arbaleta sa, strânse cu dreapta cârma, barca se suci îndată și Wilhelm sări ușor ca o căprioară și căzu pe o stâncă ce se vedea din apă, în vreme ce barca, împinsă de săritul lui, se în turna la adânc; c-o a doua sărire Wilhelm fu pe pământ și acum era în codru, când Guessler și strejarii săi se dismețiră. îndată Guessler porunci să tragă la mal ca să trimită, gonași după fugar; nu a fost greu, două trageri de vâsle ajunseră ca să aducă barca la pământ. Un marinar sări, tinse un lanț și, cu toate valurile, dezbarcarea se făcu fără primejdie; pe loc un arcaș purcese pentru Altorf, cu poruncă să trimită călăreți la Brunnen, unde era să-i aștepte guvernorul.

Cum a sosit în satul acesta, Guessler porunci să trâmbiteze că acel care va da pe Wilhelm, va priimi cinzeci mărci de argint și va fi scutit de dajdie, el și urmașii săi până la al treile neam; tot aceasta se făgădui și pentru Conrad de Baumgarten.

Pe la amiază caii și oamenii sosiră; Guessier, plin de dorința răzbunării, nu mai zăbovi și plecă îndată pentru satul Art unde avea de luat aspre măsuri asupra ucigașilor guvernorului de Schvvanau; la trei ceasuri ieșea din acest sat și, mergând pe marginea lacului Zug, sosi la Immensee, pe care îl trecu îndată și luă drumul spre Kussnach.

Acestea urmaseră toate într-o zi rece și posomorâtă a lunei lui noiemvrie; venea sară și Guessler, vrând a sosi pân a nu înnopta, la cetate, silea cu pintinii calul său ce intrase în drumul strâmt a Cusnahului. Sosind în capăt, merse mai încet, fâcând semn scutierului său să s-apropie. Scutierul, care pentru respect rămasăse mai în urmă, se înainta, strejarii și arcașii urma mai departe; merseră asfel câtăva vreme far a vorbi, în sfârșit, Guessler, înturnând capul spre el, i se uită ca cum ar fi vrut să citească pân în fundul sufletului său. Pe urmă:

— Niklaus, îmi ești credincios? îi zisă.

— Iartă-mă, stăpâne, niciodată nu m-așteptam la o asemenea întrebare...

— Gândește bine, urmă Guessler, căci îți cer un răspuns hotărât.

— Răspunsul meu, stăpâne, este că afară de datoriile mele către Dumnezeu și către împăratul, sunt gata la orice porunci îmi veți da.

— Să te duci în astă seară la Altorf, de unde vei lua patru oameni și cu ei să mărgi la Burglen, și numii acolo să le spui ce au să facă.

— Și ce vor trebui să facă, stăpâne?

— Să puie mâna pe femeia lui Wilhelm și pe tuspatru copiii lui și îi aduci în cetățuia de Küssnach, unde îi voi aștepta, și apoi știu eu.

— Te înțeleg, stăpâne.

— Va trebui el să s-arate, căci fieștece săptămână de întârziere va costisi viața unui copil și cea de pe urmă, femeii.

Guessler n-apucase bine să mântuie cuvântul, când țipă, scăpă dârlogii, întinse brațele și căzu de pe cal; scutierul sări ca să-l ajute dar nu mai era vreme, o săgeată îi petrecuse inima.

Asta era săgeata pe care Wilhelm Tell o ascunsese subt haina sa, când Guessler l-a silit să săgeteze un măr de pe capul copilului său în piața publică de la Altorf.

Noaptea duminecii spre lunea următoare, conjurații s-au adunat la Grutâi. Moartea lui Guessler ceruse această adunare. Mulți era de socotința să grăbească ziua slobozeniei și din numărul acelor era Conrad de Baurngarten și Melhtal. Dar Walter Furst și Werner Stauffacher s-au împrotivit zicând că negreșit vor afla pe cavalerul de Landenberg îngrijit și cu bună pază, care ar face espediția mult mai de îndoială, în vreme ce din împotrivă, dacă țara va rămânea liniștită cu toată moartea lui Guessler, el o va socoti ca urmarea vreunii particulare răzbunări și se va mulțumi a căuta numai pe ucigaș.

— Dar așteptând, strigă Conrad, ce să va face Wilhelm? Ce se face familia sa? El mi-a scăpat viața și eu să...

— Wilhelm și familia sa sunt în siguranță zise un glas din grămadă.

— Apoi n-am ce mai zice, răspunse Conrad.

— Acum, zise Furst, să socotim planul.

— Dacă cei mai bătrâni îmi vor da voie să vorbesc, zise ieșind înainte un tânăr din Unterwaldul de Sus, numit Zagheli, eu aș propune un lucru.

— Ce lucru? zise bătrânii.

— Să iau asupra mea luarea castelului de Rossberg.

— Și câți oameni cei tu pentru aceasta?

— Patruzeci.

— Ia sama că castelul de Rossberg este unul din cele mai întărite din tot ținutul.

— Eu am chip să intru.

— Cum?

— Nu poci spune, răspunse Zagheli.

— Ești sigur să găsești acei patruzeci oameni ce îți trebuiesc?

— Sunt sigur.

Zagheli reintră în grămadă.

— Eu, zise Stauffacher, dacă îmi vor lăsa această întreprindere, mă însărcinez cu castelul de Schwanau.

— Și eu, adăougă Walter Furst, voi lua cetățuia de Uri. într-un glas să priimiră aste două propuneri din urmă. Fiecare conjurat se îndatori în vremea de cinci săptămâni ce mai era până la ziua hotărâtă, să adune ostași dintre prietenii lui cei mai bravi și, până a nu să despărți, hotărâră steagurile subt care avea a merge. Uri alese un cap de taur cu o verigă ruptă spre pomenirea jugului ce avea să rupă; Schwitz, o cruce, spre aducerea-aminte a patimilor Domnului nostru și Unterwalden două chei în cinstea sfântului apostol Petru care era foarte slăvit la Sarnen. Precum prevăzuseră bătrânii, uciderea lui Guessler fu socotită ca o urmare de particulară răzbunare. Zadarnicilc cercetări pentru Wilhelm să mai potoliră, neavând nici o ispravă, și toate să liniștiră în tustrei ținuturile, până în ziua când era să izbucnească conjurația.

Seara, la 31 dechemvrie, guvernorul castelului de Rossberg vizită după obicei, posturile, așăză streji, dete parola (mot d'ordre) și porunci să tragă clopotul de culcare (couvre-feu). Atunci însuși castelul păru că adormi ca și lăcuitorii săi; luminile să stinseră una după alta, zgomotul amuți puțin câte puțin și numai strejile de prin vârful turnurilor întrerupea astă tăcere prin sunetul regulat a pașilor lor, și strigările de privighere repetate din sfert în sfert. însă cu toată această închipuire de somn, o ferestruie ce da asupra șanțurilor castelului să deschise câtinel; o tânără copilă de optsprezece sau nouăsprezece ani scoase capul cu sfială și, cu toată întunecimea nopții, se uită în șanțul castelului. Pe urmă slobozi numele: Zagheli.

Numele acesta fusesă zis atât de încet încât l-ar fi putut lua cineva că e un suspin al vântului sau o murmură a pârâului. Dar fu auzit și un glas mai tare și mai îndrăzneț, măcar că tot încet, răspunse prin numele Anneli. Juna copilă rămasă un minut neclintită, cu mâna pe pept ca cum ar fi vrut să oprească bătăile inimii. Numele Anneli să auzi de al doilea.

— Dar, dar, murmură ea, plecându-se spre locul de unde părea că îi vorbește duhul nopții, te auz, preaiubitul meu... dar iartă-mă, mi-e tare frică!. . .

— De ce te poți teme? zisă glasul; toată lumea doarme în castel, numai strejile priveghează pe vârful turnurilor... nu te poci vedea și de abia te auz, apoi cum socoți tu că ele o să ne vază sau o să ne auză!...

Fata nu răspunse; ci lăsă să cadă nu știu ce. Acesta era capătul unei funii, la care Zagheli legă o scară, pe care Anneli o trasă la ea și o înțepeni de ferul ferestrii. Un minut apoi, tânărul intră în camera sa. Anneli vru să tragă scara de frânghie.

— Îngăduie, preaiubita mea, îi zise Zagheli, căci îmi mai trebuie scara asta și să nu te sparii de cele ce-o să se petreacă, căci cel mai mic cuvânt, cel mai mic țipet din partea ta ar fi moartea mea.

— Dar ce este?... pentru Dumnezeu!... zise Anneli. Ah! suntem prăpădiți!.. . uită-te! uită-te! și ea îi arăta un om ce să ivise la fereastră.

— Ba nu, Anneli, nu suntem prăpădiți, căci aceștia sunt prietini.

— Dar eu, eu sunt necinstită! strigă tânără copilă, ascunzându-și fața cu mâinile.

— Dimprotivă, Anneli; ei sunt marturi jurământumi ce îți fac să te iau de soție cum să va mântui patria.

Copila s-a aruncat în brațele amorezului ei. Cei douăzeci tineri s-au suit unul după altul, pe urmă Zagheli trase scara și închise fereastra. îndată ei să împrăștiară înlăuntru. Garnizona surprinsă dormind nu făcu nici o împrotivire; conjurații închiseră pe nemți în închisoarea castelului, îmbrăcară uniformile lor și steagul lui Albert urmă a flutura pe cetățuia care a doua zi deschise porțile sale la ceasul obicinuit. Pe la amiază streaja din vârful turnului zări mulți călăreți care venea în fuga mare spre cetățuie. Doi conjurați să puseră la poartă, ceilalți să înșirară în curte. Piste zece minute cavalerul de Landenberg trecea podul care să rădica în urma lui. Cavalerul era prins ca și garnizona. Planul lui Zagheli avusese cea mai bună ispravă. Am văzut că douăzeci din acei patruzeci oameni trebuitori la întreprindirea sa intrase cu el în castel și îl stăpânise. Ceilalți douăzeci luasără drumul la Sarnen.

În ceasul ce Landenberg ieșea din Castelul rigal de Sarnen ca să se ducă la biserică, acești douăzeci oameni îi ieșiră înainte aducând daruri, după obicei miei, capre, găini; guvernorul le zise să intre în castel și își urmă drumul. Sosind la poartă, ei au scos de subt hainile lor fiare ascuțite pe care le au pus în vârful toiegilor și au stăpânit castelul. Atunci unul din ei să sui pe zid și strigă de trei ori cu cornul. Acesta era semnalul orânduit, mari strigări de revoltă să auziră din uliță în uliță. Au alergat la biserică ca să puie mâna pe Landenberg; dar, prinzând de veste, sări pe cal și fugi spre castelul de Rossberg. Aceasta o prevăzuse Zagheli Cea mai mare căutare și cinste avu baliful împărătesc. Seara ceru să se mai răcorească pe zidurile cetății. Zagheli îl întovărăși. De acolo putea vedea tot locul supus de cu sară cârmuirii sale. și, înturnând ochii de la steagul unde cheile Unterwaldului au fost luat locul pajurei de Austria, îi pironi spre Sarnen, stând nemișcat și gânditor. în celalalt unghi a parapetului era Zagheli și el nemișcat și gânditor.

Cu ochii pironiți spre deosebite părți, amândoi acești oameni aștepta, unul un ajutor pentru tiranie, altu un sprijin pentru libertate.

Piste puțin o flacără străluci pe vârful Axembergului. Zagheli slobozi un strigăt de bucurie.

— Ce flacără e aceea? zise Landenberg.

— Un semnal.

— Și ce însemnează acel semnal?

— Că Walter Furst și Wilhelm Tell au luat cetatea Urijoch.

Strigările de bucurie ce să auziră atunci în toată cetatea adeveriră spusele lui Zagheli.

— Toți Alpii s-au prefăcut în volcan? strigă Landenberg; iată acum Righi se aprinde.

— Așa, așa, răspunse Zagheli sărind de bucurie, și el înalță steagul libertății.

— Cum, murmură Landenberg, și acesta e vrun semnal?

— Așa, și acest semnal vestește că Werner Stauffacher și Melhtal au luat castelul de Schwanau. Acum întoarce-te de astă parte, domnul meu.

Landenberg nu să putu opri de a nu striga de mirare, văzând și palatul încununându-se cu o diademă de foc.

— Și iată, urmă Zagheli, aceea ce vestește celor din Uri și din Schwitz că frații lor din Unterwald n-au rămas în urmă și că au stăpânit castelul de Rossberg și au luat prins pe baliful împărătesc.

Nouă strigări de bucurie răsunară prin cetate.

— Și ce aveți de gând să faceți cu mine? zise Landenberg lăsând capul în jos.

Avem de gând, domnul meu, să te punem să juri că niciodată nu vei mai intra în cantoanele Uri, Schwitz și Unterwald, că niciodată nu vei purta armele împrotiva confederaților; că niciodată nu vei îndemna pe împăratul să ne facă război, și după ce vei face acest jurământ, vei putea să te duci unde vei voi.

— Și îmi va fi iertat să-mi dau seamă la suveranul meu?

— Negreșit, răspunse Zagheli.

— Bine, zise Landenberg. Acum aș vrea să mă cobor în apartamentul meu, un așa jurământ trebuie socotit mai vârtos când are cineva gând să-l păzească.

▲ Începutul paginii.