Grui-Sânger
| Grui-Sânger de Vasile Alecsandri |
| Legende, Convorbiri literare, 1 iunie 1875 |
Cică au fost odată un hoț năprasnic ce se numea Grui-Singer. El locuia într-un codru întunecos și omorâtor ce-i ziceau : Codrul-fără-viață... etc., etc.
(Poveste veche)Cine-au aflat în lume de Codrul-fără-viață
Și n-au simțit în suflet un crunt fior de gheață ?
În cea pădure veche, grozavă, infernală,
Cărarea-i încâlcită și umbra e mortală,
Și arbori, stânci, prăpăstii și oricare făptură
Iau forme uriașe prin negura cea sură
Aspecturi fioroase de pajuri, de balauri,
De zmei culcați pe dâmburi, de șerpi ascunși în găuri,
De toate-acele fiare povestice, de prada,
Ce luna giulgiuiește cu alba ei zăpadă,
Copacii întind brațe lungi, amenințătoare,
Nălțând pe toată culmea câte-o spânzurătoare ;
Și stâncile, fantasme pleșuve, mute, oarbe
Deschid largi, negre peșteri menite de a soarbe
În umbra lor adâncă și de misteruri plină
Pe omu-mpins de soartă a pere din lumină.
În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri
Șiroaie care poartă cadavre pe-a lor valuri ;
Și aburi într-amurgul din ele se ridică
Ce-n rouă sângerândă pe frunzi uscate pică,
Sau merg de se așează pe stânci, pe vârf de munte
Ca palide vedenii cu pletele cărunte.
O crâncenă orgie de sânge, de cruzime
Îmbată umbra mută ce zace la desime,
Ș-ades în miez de noapte s-aude prin tăcere
O surdă lovitură, un vaiet de durere,
Apoi un zbor de vulturi și urlete hidoase
De lupi ce vin să-mparte a victimelor oase,
Și straniu, lung, satanic, un hohot ce răsună
Ca clocotul de codri când cerurile tună.
Atunci păstorii sarbezi zăresc din depărtare
Ivindu-se pe munte o naltă arătare
Ce stă în dreptul lunei cu-o bardă groasă-n mână...
Și până-n ziuă urlă dulăii de la stână.
Amar de cine intră prin ramurile dese
A codrului de moarte ! Sărmanul, dacă iese,
El pare-un strigoi palid zărit ca printr-un vis,
Ce caută cărarea mormâîntului deschis...
Acolo-i cuibul spaimei și adăpostul urei.
Grui-Sânger, ucigașul, e regele pădurei !
E crud lupu-n turbare crud tigrul ce sfâșie
O turmă de gazele pe-a Nilului câmpie !
Crud uliul care trece și țintă se abate
Pe-un stol de păsărele în ierburi tupilate !
E crud destinul, crudă moartea ! dar în cruzime
Pe Sânger ucigașul nu îl întrece nime
De-abie sosit în viață prin moartea maicei sale,
Vrăjitu-l-au Satana cu pofte criminale
Să schingiuie, să rupă, să prade, să omoare,
Să fugă-n întuneric de oameni și de soare.
Străin de toată mila, plăcerea-i cea mai vie
Au fost să nimicească pe lume tot ce-nvie.
Să calce flori și roadă, să strice cuiburi pline,
Să smulgă aripioare de fluturi și de-albine.
Acum însă el cată un alt soi de victime !
Îi place-a sui scara năprasnicelor crime :
Acum ucide oameni !... Cum îi zărește, râde
Și îi ucide, numai de setea de-a ucide !
De zece ani în codru el s-au retras aice.
Soția lui e groaza și noaptea-a lui complice !
Ca tigru fără sațiu, sub un stejar la pândă,
El face zi și noapte o crâncenă izbândă,
Găsind în agonie un vaiet care-i place
Ș-o viață desfrânată în morțile ce face.
Monstru cumplit cu fața ca sufletu-i de slută,
În trame sângeroase gândirea-i e pierdută.
Oricine-l vede crede că au văzut o ciumă,
Și dacă scapă teafăr, cu păr de lup s-afumă [1];
Căci fruntea lui apare sinistru luminată
De-a focului ce-l arde vapaie-nflăcărată ;
Dar vulturii, și ulii, și buhnele, și corbii,
Precum tot spre lumină cu jale cată orbii,
Țintesc cu neclipire spre dânsul ochi sălbatici
Ce noaptea pintre arbori s-aprind ca roși jăratici.
Ei zboară pretutindeni alăture-,mpreună,
Formându-i pe sub nouri cu zborul o cunună,
Un larg cortegi funebru ce lasă unde trece
De albe oseminte o cladă tristă, rece !
O singură ființă în inima-i secată
Găsește-adăpostire : bătrânu-i, jalnic tată,
La care se gândește cuprins de-nfiorare
De câte ori comite o crimă în turbare.
Imagina iubită a bunului părinte
Adeseori în lacrimi îi trece-atunci prin minte,
Punându-se-ntre dânsul și victimele sale...
Zadarnic !... el e arma puterii infernale !
E ora de mistere, de groază și de șoapte
Când trec fiori în aer și demoni roși în noapte ;
Când umbra trădătoare așează pe sub maluri,
Prin unghiurile casei, prin guri de văi, pe dealuri,
Prin codri, prin ruine de veche monăstire,
Pe naltele clopotniti, prin negre cimitire
Fantasme tupilate, vedenii mari, tăcute,
Ce stau ca niște visuri din ochi nedispărute,
Și astfel, locuită de umbre, noaptea pare
Mută de groază, rece și fără răsuflare.
E ora de uimire, când Codrul-fără-viață
S-arată mai sinistru prin văl de oarbă ceață
Și scoate-un aspru vuiet ce-nsuflă oțerire,
Ducând în lume, tainic, o cruntă prevestire.
Tot omul fuge, toată făptura se ascunde...
Un om își face cruce și-n codrul des pătrunde !
E tatăl lui Grui-Sânger !... plăpând, fără putere
Sub sarcina greoaie de ani și de durere,
El intră pe sub arbori în haosul cel mare
De negru întuneric, adânc, fără hotare,
Și tot înaintează pe căi nestrăbătute
Și pare că înoată prin unde nevăzute,
Încet, având de reazăm un vechi toiag de vie,
Sărmanul urcă-n lacrimi cărarea de urgie,
Căci vine ca să cerce de-a smulge din orbire-i
Pe fiul său ce calcă în volvura peirei.
El vrea să-l mai revadă, el vrea să-l mai sărute,
Să-l scoată la lumină din căile pierdute,
Și astfel merge, merge, plecând a lui statură,
Ca omul care-așteaptă a morții lovitură,
Și gura lui șoptește cuvinte drăgălașe
Ca-n timpul dezmierdării, când fiul era-n fașe.
Stai ! fugi, nenorocite ! un pas de-i face încă...
Dar iată-l sus pe culme, ah ! iată-l lingă stâncă !
Deodat-o bardă crudă prin aer luce, zboară,
Lovește !... gios bătrânul c-un vaiet se doboară,
Iar Sânger ucigașul, plecându-se, deodată
În clipa unui fulger zărește... pe-al său tată !
O ! cruntă fărdelege ! Păcat fără iertare !
Cumplitul, paricidul încremenit apare
De spaima ce-l cuprinde, spăimântător, la focul
Aprins cu răpegiune de fulgeri în tot locul.
Pădurea-ntreagă arde cu negrele-i păcate,
Lățind lumini pe ceruri, pe dealuri depărtate,
Și oaspeții prădalnici în zboruri zgomotoase
Se duc, vârtej fantastic, cu țipete fioroase,
Pădurea arde ! brazii s-aprind ca nalte torții,
Sub bolte-nflăcărate trec victimele morții,
Lung șir de spectri palizi ce merg ca să arate
Lui Sânger a lor fețe și răni nevindecate.
Deodată prin vuirea de vaiete-n mulțime,
Prin miile de glasuri ce-l mustă cu asprime
Și mai presus de zvonul pădurei ce trăsnește,
Un glas din altă lume se-nalță și grăiește :
«Tu, proclet, ucigașe ! infame paricide !
Tu, pentru care astăzi tot iadul se deschide,
Tu, răpitor de zile cui ți-au dat viață, nume !
Atunci a ta osândă sfârsit să aibă-n lume
Când asta buturugă de arbor ars sub care
Părintele tău zace ucis, fără suflare,
Va da și flori și frunze, etern fiind udată
Cu apa cea din vale în gura ta carată.
Iar păn-atunce, iasmă ce a născut Păcatul,
Legată-n înfrățire cu Răul nempăcatul,
În viață și-n mormîntu-ți în veci să nu guști pace
Și cugetul din tine s-auzi că nu mai tace.
Să nu privești tu cerul și omenirea-n față !
De foc să-ți fie apa, și soarele de gheață !
Să bată-n tine biciul urgiilor turbate
Păn’ n-a mai fi pe tine loc unde a mai bate !
Toți șerpii de pe lume să iasă-n a ta cale !
Sa-ntâmpini numai ură, să nu simți decât jale !
Să chemi cumplita moarte, si ea, l-a ta chemare,
Să râdă, să te lase luptând cu-a ta mustrare,
Încît s-ajungi tu însuți a te feri de tine
Prin ultima ta crimă, uciderea de sine !
Blăstem ! blăstem pe capu-ți în lunga vecinicie !
A ta cenușă piară în vânt și neagră fie !»[2]
Trecut-au jumătate de secul pe-asta lume.
Din codru nu rămas-au decât hidosu-i nume ;
Pe unde-au fost odată stejarul, bradul, plopul,
Desime urieșă ce-au înfruntat potopul,
E numai câmp de pietre, gol, trist, secat de soare
De care fug și vulturi și fiare răpitoare.
Nici scaiul, nici urzica, pe sânul lui nu crește,
În veci dorita ploaie, nici rouă nu-l stropește,
Iar dac-un nor se sparge deasupră-i câteodată,
Cu lacrimi lungi de sânge e ploaia-amestecată.
De câmpul cel de groază chiar gândul se ferește ;
Chiar crivățul pe margini din zboru-i se oprește,
Atât este de mare pe locul de-anatemuri
Urgia nempăcată cereștilor blastemuri !
Și însă-un om, în soare, om singur... cine-ar crede ?
Pe-a dealului cărare un om acum se vede !
Bătrân ca lumea, gârbov, sub vântul relei soarte,
El pare că de seculi au fost uitat de moarte.
Pleșuv, pe a lui frunte pârlita, nesenină,
Trec nori de gânduri negri sub carii ei ne-nclină,
Și desele zbârcele pe ea sunt împletite
Precum o țesătură de fire încâlcite.
Sprântenele lui albe pe ochii lui se pleacă,
Lăsând de-abie prin ele lumina ca să treacă,
Iar barba-i lungă, aspră se târâie-n cărare
Pe când el se tot urcă pe brânci, fără-ncetare.
De-o jumătate secul, sub gândul ce-l omoară,
El în genunchi se suie, și în genunchi coboară
Pe culmea vârfuită cu o neagră buturugă,
Și tot șoptește-n sine o mult duioasă rugă.
Sărmanul ! merge-n vale de-și umple gura plină
Cu apă din izvoare, vioaie, cristalină,
Apoi se-ntoarce iarăși la deal, pe culmea arsă,
Și-ncet la rădăcina copacului o varsă,
O varsă toată, toată, făr-a lăsa din gură
Să lunece în peptu-i măcar o picătură ;
Dar, vai ! trec nopți, trec zile, trec ani, și cât muncește
Zadarnic ! buturuga nu mai reînverzește !
Azi cerul e mai aspru ! cad raze înfocate,
Și setea linge piatra izvoarelor secate !
O gură, numai una de apă mai rămâne...
Bătrânul, neiertatul, cu focul în plămâne,
O soarbe-n gură-i, pleacă, se urcă iar din vale,
Târându-se pe coate, pe brânci în cruda-i cale,
Și rupți îi sunt genunchii, și rupte-a sale coate,
Și sângele-i se scurge, și cade, nu mai poate,
Căci drumul se lungește cu cât și setea-i crește...
Dar iată că la mijloc de cale se oprește !
El vede-o păsărică pe jumătate moartă ;
În palmă-i o cuprinde, la gura lui o poartă
Și cu o picătură prielnic o adapă.
Făr-a-nghiți, sărmanul, măcar un pic de apă !
Renvie păsărica încet din amorțire
Și-n ceruri se înalță cu-o vie ciripire.
Minune !... iată cerul deschis se ilumină
De-o tainică-auroră, feerică, divină,
Atât de strălucindă, cât însuși mândrul soare
Se stinge ca steluța l-a soarelui splendoare,
Ș-un glas pătruns de milă, duios de bunătate,
Din cer grăiește : «Sânger ! iertat ești de păcate !
Mult rău o faptă bună în ceruri cumpănește ;
O biată păsărică de munci te izbăvește !»
Grui-Sânger nalță fruntea... El vede cu uimire
Pe fața părintească o dulce-nduioșire ;
El vede-a lui victime cu îngeri adunate
În brațele deschise chemându-l ca pe-un frate ;
Și vede ca prin farmec pe trunchiul fără viață
Crescând vlăstări frumoase cu veselă verdeață,
Și-n vârf o floare albă ce cade pe-a lui frunte
Ca semn de încetare a chinurilor crunte.
Iertatul zice : «Doamne ! părinte !... îndurare !...»
Și cade și se stinge cu-o lină suspinare.
Se spune că pe locul unde-au murit sărmanul
Un arbor mic, sălbatic, răsare pe tot anul,
Având o păsărică în vârf, cu glas de înger...
El poartă poame roșii și numele de Sânger.[3]
Mircești, 1875
_________