Groaznica sinucidere din Strada Fidelității

Jump to navigation Jump to search
Groaznica sinucidere din Strada Fidelității.
de Ion Luca Caragiale



(Sub acest titlu, citim în „Aurora”, ediția de dimineață)

Azi dimineață, întreagă strada Fidelității a fost viu emoționată de o sensațională dramă pasională. Pe la orele șapte a. m. vecinii fură alarmați de niște țipete sfâșietoare, care porneau de la casa cu No. 13. În această casă locuesc de multă vreme doamna Zamfira Popescu, văduva răposatului veteran al corpului didactic Nerone Popescu, fost profesor de limba latină, împreună cu cei doi copii ai săi, Cicerone Popescu, elev de administrație, și domnișoara Porția Popescu. La țipetele îngrozitoare, toți mahalagiii se adunară în grabă și îndată aflară ce era: o sinucidere !

Domnișoara Popescu de mai multe săptămâni zăcuse într-o stare de melancolie și de abatere sufletească, încât nu mai mânca, nu mai bea, nu mai dormea de loc. Cu o zi înainte de a lua fatala hotărîre, arătase semne de mare neliniște; a cerut să mănânce și să bea. După ce a dejunat cu mare poftă și s-a săturat, a-nceput deodată să plângă, zicând cătră doamna Zamfira Popescu:

— Mamițo, eu nu mai pot să trăesc! eu vreau să mor!

La aceste cuvinte mama i-a răspuns:

— Mofturi! ia fii bună și te-astâmpără... Las' că o să-ți treacă!

Porția însă a adăogat:

— Ai să vezi!... Dar dacă mor, jură-mi, mamițico, jură-mi că o să-mi pui pe mormânt boboci de trandafir!

Bobocii erau florile ei favorite.

Doamna Zamfira Popescu schimbă vorba, fără să se teamă de vreun sfârșit fatal, deoarece Porția, care era simțitoare, de multe ori, în momente de supărare, amenința că se va sinucide. Din nenorocire, de astădată amenințarea fusese mai mult decât serioasă.

Ce se-ntâmplase?

Azi noapte, pe când fratele său lipsea după obicei și mamițica dormea, Porția scoase gămăliile la o duzină de cutii mari cu chibrituri și le aruncă într-o cinzeacă de rachiu de drojdii. Așteptând să se dizolve fosforul, sărmana fată se așeză Ia masă și scrise cu toată limpezimea de minte o scrisoare către mamița și către frățiorul ei, prin care cere pardon de durerea ce le-o cauzează și le declară că moare deoarece este părăsită de tânărul Mișu Z... până zilele trecute student în medicină și astăzi doctor de plasă. Într-un postscriptum apoi, conjură încă odată pe dezolata mamă să nu uite de boboci.

Când a terminat scrisoarea, gămăliile de chibrituri erau dizolvate. Porția înghiți păhăruțul, dându-I cu voluptate peste cap, și merse să se culce în patul ei așteptând cu resemnare moartea. Aceasta nu întârzie să se anunțe prin niște oribile crampe de intestine. Nenorocita, covârșită de dureri, sări în sus și-ncepu să țipe spunând tot:

— Mor! mor!... ah ! Mișule, fii fericit!... Scăpați-mă!.. scăpați-mă! sunt încă tânără! Nu! nu! nu vreau să mor!

Atât putu să zică și căzu în convulziuni. Într-o stare desperată a fost transportată iute la spitalul cel mai apropiat.

Cât despre d-l Mișu Z., cauza acestei nenorociri, iată ce am putut afla în pripă...

Acum vreo patru-cinci ani, un tânăr student sărac de vreo 21 de ani, prietenul lui Cicerone Popescu, îndată ce dete bacalaureatul și se înrolă ca voluntar, se așeză în pensiune, într-o odaie mobilată, la doamna Zamfira Popescu, cu casă, masă, îngrijire, în fine de toate. Tânărul Mișu Z... foarte vioi și drăcos, limbut și caraghios, nu întârzie să inspire Porției una din acele pasiuni care decid de viața unei femei. În curând o relațiune amoroasă nebună se contractă între ei. Această relațiune a durat până mai acum vreo două luni, când tânărul, care studia medicina, și pe care toți îl numeau pentru aceasta « doftorașul», își luă diploma, și imediat, având oarecare protecții, — mama lui este jupăneasă-n casă la moșia unui înalt personaj —căpătă un post de medic de plasă. Își poate oricine închipui lovitura ce «doftorașul» i-o dete Porției, când îi spuse că el are s-o părăsească și să meargă la post. Fata începu să-i facă niște scene, aci duioase, aci fioroase, așa încât el înțelese că pasiunea ei contrariată brusc ar fi primejdioasă, și astfel se hotărî să joace comedia. Pentru a adormi temerile victimei sale și a o asigura că și-a schimbat cu desăvârșire hotărîrea de a o părăsi, el alergă la ajutorul unui prieten redactor, făcându-l să-i publice prin ziarul «Lumina» următoarea notiță:

«Aflăm că tânărul doctor Mișu Z... care și-a susținut cu un succes strălucit teza sa despre Simptomele la diverse intoxicări violente, și care a fost numit doctor de plasă, refuză categoric a primi acest post. Era în adevăr absurd ca un așa distins elev al facultății noastre de medicină să se înfunde într-o provincie. Tânărul doctor e hotărît a rămânea în București, unde va practica arta sa, așteptând să se prezente la primul concurs pentru obținerea unui post la vreunul din spitalele Eforiei. Nu ne îndoim de succesul simpaticului nostru amic».

Ultima umbră de bănuială și de temere a d-rei Popescu fu risipită prin citirea acestor rânduri. Ba ceva mai mult, tânăra sentimentală, văzând reîntoarcerea iubitului ei, deveni și mai pasionată. Ea nu știa că totul este o farsă. Nu-și putea închipui, în naiva ei sinceritate, ce surpriză îi pregătea acela pe care-l adora. «Doftorașul» nostru, ca să poată pleca fără vorbă și să-și ia bagajul, care consista într-un geamantan și câteva cărți, făcu un plan infernal. Obținând un bilet de lojă la Dacia, — probabil un bilet de favoare, căci se va vedea că individul nu era decât un chilipirgiu, — merse cu damele, mama și fata, la teatru. Peste câteva minute după ridicarea cortinei, pe când damele urmăreau cu cel mai viu interes desfășurarea comediei, el se sculă și pretextând că merge la bufet să le aducă prăjituri și apă rece, plecă frumușel din lojă. Coborî, ieși din teatru, se aruncă într-o birje, merse acasă, își luă bagajul, se duse la gară și se sui în tren. Un moment femeile crezură că doftorașul s-a încurcat la bere în bufet, după obicei. Dar, trecând și actul al doilea, o idee trecu ca un fulger prin mintea tinerei abandonate. Repede alergară acasă. Intrară în odaia lui: bagajul și cărțile nu mai erau acolo. D-ra Popescu a avut o criză nervoasă îngrozitoare, din care nu și-a revenit decât tocmai a doua zi. De atunci, disperarea ei a mers tot crescând până ieri, când durerea morală devenindu-i insuportabilă, s-a hotărît a pune capăt nenorocirii sale prin moarte.

Când oare se va face un exemplu cu acești domnișori, care se introduc în familii oneste, sub pretext de prieteșug, spre a corupe copilele și a le arunca în ghiarele desfrâului sau în ghiarele morței, ca în cazul de față? Mărturisim că nu-nțelegem de loc nepăsarea parchetului, care nu intervine, deși i s-a adus la cunoștință cazul, punându-i-se în vedere și documentul trist rămas de la nenorocita victimă.

La ediția de seară alte amănunte.

Apoi în ediția de seară:

Am alergat la spitalul unde fusese transportată d-ra P. Popescu, și am cerut să văz pe internul de serviciu. Am avut deocamdată noroc: eu cerusem unul și m-au întâmpinat doi — doi tineri destul de politicoși și foarte, prea veseli, pentru atmosfera tristă în care trăiesc. În adevăr, trebuie să aibă cineva o inimă de bronz sau de piatră ca să mai fie vesel în mijlocul atâtor suferințe și mizerii omenești. Am rugat pe d-nii interni să-mi permită a vedea pe d-ra P. Popescu, de soarta căreia se interesează cititorii noștri. Au început amândoi să râză.

— Tânăra?... cu chibriturile? m-a întrebat unul, apăsând ironic pe fiecare vorbă... Ehei! dumneata să fii sănătos!

— A murit! am strigat eu.

— Ei aș!

— Atunci?

— Nu mai este aici! i-a trecut, și i-am dat drumul. Adineaori a plecat mititica cu mamițica!

Și-ncepură iar să râdă amândoi.

— Dacă n-a luat chibrituri destule! cine strică?

— Dar mi se pare, zisei eu, că o duzină de cutii mari...

— Ei, aș!... nici o duzină de gămălii... Pentru d-ra Porția a fost porția prea mică; cum e dumneaei solidă îi trebuie o porție mult mai zdravănă!

Deși am fost revoltat de modul cum cei doi tineri își râdeau de nenorocirea bietei creaturi, făcând jocuri de cuvinte triviale și neroade asupra numelui ei clasic, am voit să profit de ocazie și să mai culeg câteva informațiuni asupra «doftorașului». În adevăr, îl cunoșteau. La prima mea întrebare despre dânsul, au început iar râsul lor, care mă enerva:

— Se săturase bietul «doftorașul»... În sfârșit a scăpat! zise unul.

— Mare răbdare a avut! închipue-ți, atâția ani de-a rândul tot o porție, și ce porție!

— Iar? am strigat eu indignat, și fără să-i mai salut, am plecat.

Tot drumul până la redacție m-am gândit câtă prăpastie este între educațiunea spiritului și educațiunea inimii, și cum neglijând pe aceasta din urmă nu poți, cu toată învățătura, produce decât monștri sociali. Iată cazul celor doi tineri, care mâine, poimâine, vor fi chemați în societate să exercite cea mai nobilă și cea mai umanitară profesiune. La ce altă profesiune se cere mai multă dragoste și milă de aproapele său, mai multă delicatețe de sentimente, mai fină pricepere a cutelor sufletului omenesc? Medicul!... Dar medicul este un duhovnic mângâetor; el trebuie să se apropie de nenorocitul suferind cu blândețea cu care Mântuitorul s-a apropiat de Lazăr: numai astfel știința, ajutată de înălțarea sufletului, poate face miracolul !... Mâine, acești doi tineri vor fi medici și astăzi râd și-și bat joc, într-un mod atât de vulgar, de suferința extremă care a determinat pe nefericita tânără să prefere luminii vieții bezna nimicului! Iată roadele înaltei noastre culturi universitare! Foarte mulțumim de așa cultură!

Dar, în fine, bine că a scăpat biata fată!... Asta desigur o s-o facă mai cuminte... Mai la urmă, cine știe ce noroc poate avea!

În aceiași seară, citim în «Lumina»:

Un confrate a publicat azi dimineață o știre de sensație despre sinuciderea unei copile disperate din cauză că ar fi fost trădată de amantul ei, un doctor proaspăt — un întreg roman pasional à la Ponson du Terrail sau Jules Mary, o întreagă melodramă, à la d'Ennery.

Am fost și noi curioși să vedem ce este adevărat din toată comedia aceea și am mers după informațiuni.

Un amănunt caracteristic trebuie să-l dăm cititorilor dintru început: când noi ne-am transportat în localitate, sinucisa din strada Fidelității, d-ra Porția Popescu, se-ntorsese de la spital, unde, dealtminteri, putem afirma cu siguranță, nici n-avusese nevoie să meargă. În adevăr, doza de chibrituri pe care o luase fusese cu totul neînsemnată. Din aceasta și din cele ce vor urma, se va convinge oricine că n-a fost deloc vreo hotărîre serioasă de sinucidere, ci numai o demonstrație, cu scop de a interesa pe infidelul «doftoraș».

Trebuie mai întâi să spunem că tânăra amăgită, delăsată, abandonată, nenorocită, numără peste de două ori mai multe roze decât îi trebuesc cuiva pentru a-și putea administra liber averea și răspunderea personală — adică o vârstă cam de 44-45 de ani. Sunt vecine în mahala care o estimează chiar la mai mult. Astfel, d-na X... moașă, una dintre primele eleve ale răposatului doctor Capșa, proprietară alături cu d-ra în chestiune, ne-a afirmat că-și aduce aminte exact de timpul când își clădea casele răposatul Nerone Popescu, pe care parcă-l vede încă în cămașă de noapte și-n papuci, conducând lucrările zidăriei în persoană și înjurând ungurește pe salahori (era în vacanța mare), deoarece, în acelaș an d-sa, d-na X... moașa, s-a născut. Ei bine, pe atunci, Țica adică Porția, era fetiță măricică; se juca cu păpușile.

Tânăra delăsată stă și în avere tot așa de binișor ca și-n vârstă. Are împreună cu mama sa, după legea veche, pensia veteranului profesor Nerone Popescu, de la care a moștenit casele din strada Fidelității, două prăvălii de cârciumă, cu pivniță, grădină și vie în strada Viișoara, producând net 1200 lei anual; apoi se zice că avea și vreo 12 mii de lei în bonuri la casa de depuneri; dintre aceștia însă se presupune că ar fi atins ceva pentru cheltuelile de studii ale «doftorașului».

Foarte romanțioasă, ea ținea mult la societatea tinerilor studenți, slăbiciune contractată de demult, de vreo douăzeci și cinci de ani, de pe când tatăl său Nerone ținea în mahala o mică fabrică de bacalaureat. Dealtminteri toți mahalagiii zic: unde sare capra, sare și iada; se pare că și mamița a avut odinioară multă slăbiciune de «boboci». De vreo trei patru ani acuma, Porția primise în pensiune pe tânărul Mișu Z... student în medicină, și imediat contractase pentru el o pasiune nebună.

Medicinistul, băiat sărăcuț, găsind așa de călduros adăpost și culcuș, nu căutase de loc a contraria pasiunea gazdei sale, care era o binefacere cerească pentru el; din contră, o alimentase cu multă metodă. Această relațiune destul de nepotrivită dură până ce, după câțiva ani de studii, tânărul își susținu teza. De mult îi erau peste cap favorile d-rii Țica; se hotărî să scuture jugul când nu mai avea nevoie să-l poarte. Stărui, și prin protecțiuni, căpătă un post de medic de plasă. Când voi să plece, pasionata Porția îi puse piciorul în prag: scene sfâșietoare, rugăciuni fierbinți, amenințări teribile de sinucidere și chiar de asasinat. «Doftorașul» plictisit, neputând pleca fără bagaj și voind să evite scandalul în mahala, se hotărî să recurgă la un subterfugiu, la aceea ce — ierte-ni-se expresia tipică și consacrată — în argotul studențesc se numește un chiul.

Câteva zile se prefăcu apucat de o rentoarcere de pasiune turbată, apoi, când adormi bine orice prepus, conduse pe cele două dame la teatru; le lăsă în lojă, și el cu bagajul se sui în tren pentru a se prezenta la post.

Urmarea acestui roman tragi-comic îl știe publicul din darea de seamă lirică și sensațională a confraților noștri de la «Aurora».

Și... iată cum se scrie istoria!

În momentul când așternem aceste rânduri, d-ra Porția Popescu este în afară de orice pericol, precum era dealtminteri și în momentele crampelor, prea puțin serioase ca să poată compromite o sănătate așa de robustă.

Un amănunt curios iarăși este faptul că d-ra, cu o zi înainte de demonstrațiunea ei romantică, suferea grozav de măsele. D-ra are dinții foarte stricați și sufere mult de asta când răcește; e probabil că această infirmitate, ca și cearcănele vinete de pe obraz, se datorește abuzului nemăsurat al gogoșilor de ristic. Din cauza durerilor prea frecuente de măsele, a și contractat de mult obiceiul fumatului. Ei bine, după crampele ce le-a suferit din pricina chibriturilor, i-a trecut cu desăvârșire durerea de măsele. Poate că fosforul!

A treia zi «Lumina», ediția întâia, scrie:

Aseară, în fața otelului Continental s-a petrecut un scandal nemaipomenit.

Primul nostru redactor, d. Mihail Constantinescu, se plimba pe dinaintea otelului, convorbind despre chestiuni politice cu d. deputat N...

Pe când nici nu gândea, doi indivizi, un ofițer de intendență și un elev de administrație, i se pun în față.

Cel din urmă, cu un ton provocător, îl întreabă:

— Mă rog, d-ta ești d. Mihail Constantinescu, directorul pamfletului care se intitulează «Lumina»?

— Eu! răspunde amicul nostru.

— Ești un mișel! strigă individul cu un ton și mai provocător.

— Și cine ești d-ta, mă rog, care îmi spui aceasta? întreabă calm amicul nostru retrăgându-se trei pași.

— Sunt Cicerone Popescu!... Ai atacat familia mea! ți-ai permis să ataci familia Popescu!

Și fără a mai da timp amicului nostru să facă încă un pas înapoi, se repezi și-l lovi în obraz cu pumnul, umplându-l de sânge.

Într-o clipă lumea se strânse. Mai mulți inși săriră în ajutorul primului nostru redactor, care se aruncă, după întâiul moment de surpriză, înhăță de piept pe agresor și, după ce-i dete o corecțiune meritată, îl duse urmat de atâția martori la secția apropiată, unde se încheiă cuvenitul proces-verbal.

Agresorul descreerat este fratele persoanei ridicule, pasionată de «boboci», despre care am vorbit în numărul nostru de alaltăeri, — domnișoară tinerică de 45 de ani trecuți, Porția, Țica Popescu, din care confrații dela «Aurora» au vrut să facă cu orice preț o eterică eroină de roman sentimental.

S-a sezisat parchetul și s-a reclamat ministerului de răsboi.

Sperăm că atât justiția cât și suprema autoritate militară își vor face datoria față cu acest tip și infam și ridicul de bătăuș.

Vom reveni.

*

Apoi în „Aurora” de dimineață:

Ieri seara un atac infam a fost îndreptat în contra directorului nostru d-l Constantin Mihăilescu, în piața Teatrului.

Pe când d-sa voia să treacă drumul către fotografia Mandy, trei inși cari aveau aerul a fi într-o stare de ebrietate patentă, ridicându-se de pe scaune de dinaintea berăriei Gambrinus, i-au tăiat drumul. Unul dintre ei îl interpelează cu cuvintele:

— D-ta ești d. Constantin Mihăilescu, directorul «Aurorei»?

— Eu! și ce poftiți? cum vă numiți? cu cine avem onoarea? întrebă râzând amicul nostru și retrăgându-se câțiva pași.

— Sunt doctorul Mișu Zaharescu! Cum ți-ai permis să te atingi de numele de Zaharescu?!

Zicând acestea, bețivul aplică o lovitură puternică cu bastonul peste capul directorului nostru; din norocire însă, bastonul fu împiedicat de pălărie și nu atinse decât ușor sfârcul urechii amicului nostru. Mai multe persoane sărind, mizerabilii agresori care erau numitul erou și ridicul și infam al dramei din strada Fidelității și doi interni doctoranzi, s-au suit degrabă într-o birje și au fugit de furia mulțimii indignate.

Parchetul a fost sezisat.

Denunțăm onor. consiliu sanitar faptul mișelesc al celor trei felceri, adoratorii lui Gambrinus, și cerem o pilduire severă.

Înțelegem ca un doctor să-și ucidă fără răspundere bolnavii cu clistirul și cu scalpelul; dar trei doctori să facă un consult pentru a ucide cu parul pe stradă oameni sănătoși, asta e prea mult!

Dacă d. director general al serviciului sanitar nu-și va spune cuvântul, vom reveni.

*

Peste câteva zile, citim în „Universul":

Doctorul Mișu Zaharescu a fost suspendat de către consiliul sanitar din postul de medic de plasă pentru neglijență în serviciu.

*

În fine „Aurora" reproduce după „Lumina":

Aflăm cu deosebită plăcere logodna gentilei domnișoare Porția Popescu, fiica Doamnei Zamfira Popescu și a repausatului profesor, veteran al corpului didactic, Nerone Popescu, cu simpaticul dr. în medicină d. Mișu Zaharescu. Îndată după cununie, tânăra pereche va pleca la Montpellier, unde eminentul elev al facultății noastre merge a-și completa cercetările științifice.

Felicitările noastre călduroase tinerei și simpaticei perechi.