Gramatică!

 

Când eram la școală nu învățam nimic. Mă luasem de comedii, iar profesorii mei se luaseră de gânduri. Minutul când „domnu” intra în clasă mi se părea tot așa de îngrozitor ca minutul în care la ușa bietului condamnat apare gâdele. Nu mai vorbesc de clipa în care mi-auzeam numele strigat la catalog și însoțit de tradiționalul „ieși la tablă”.

Culmea notei la care m-am urcat la matematici a fost patru, nota circumstanțelor atenuante, nota de îndurare, nota de grație.

Și, cu toate astea, am avut două patimi mari, care uimeau pe toți colegii: limba latină și limba română. La română în special treceam de omul situației. Dascălu-mi spunea că am să ies un scriitor strașnic — fir-ar-fi fost ceasul blestemat când mi-a cobit așa de rău!

Da, am ajuns scriitor (las deoparte pe „strașnic”).

***

Au trecut anii, au trecut speranțele mele ca s-ajung doctor, și iată-mă-s mâzgălitor al sărmanei hârtii nevinovate, frecător al penițelor, risipitorul blândei cerneli.

Și mi-a rămas patima limbii române, redusă mai ales la patima gramaticii. Dacă vrea să mă ucidă lucrătorul tipograf, n-are decât să facă într-un articol al meu câteva greșeli de gramatică, pe care corectorul să aibă amabilitatea de a le tolera și el. Asta ar fi pentru mine totuna cu distrugerea Franței de către Germania, cu torturarea mea, cu un cataclism universal.

Și credeți că din egoism? Deloc. O greșeală de gramatică într-un articol străin mă impresionează tot așa de dureros. Simt un rău organic, parc-aș pune mâna pe cretă, parc-aș curăți piersici, parc-aș scrie cu degetele în nisip.

Poate cineva să înțeleagă suferința asta? Răul cel mare este că-n viața de gazetar, în care citești vrute și nevrute, ai prilejul să dai zilnic peste sute de torturi de asemenea soi.

Eu, dac-aș fi rege, aș da afară din cabinet pe un ministru excelent care mi-ar face o greșeală de gramatică; pentru același cusur, dac-aș fi alegător, n-aș vota un candidat, oricare i-ar fi programul, dac-aș fi judecător, aș trimite la ocnă pe un om nevinovat când s-ar apăra fără o gramatică perfectă; dac-aș primi o scrisoare de dragoste de la Ileana Cosânzeana, i-aș răspunde cu un Himalaia de zeflemele de-aș găsi o greșeală gramaticală; pe eșafod n-aș muri de cuțitul călăului, cum aș muri dacă mi-ar spune: „S-a făcutără pregătirile!”

E boală asta? Se poate; dar o prefer unei sănătăți care nu respectă tot ce-i mai dulce, mai suav, mai dumnezeiesc, mai sublim în ceruri și pre pământ: gramatica!

Am avut un cult pentru Bolintineanu, dar când am citit: E ca cele păsări ce în noapte zbor — am aruncat în noaptea uitării lebăda de la Bolintin, pe care am găsit o pană murdară. Las de o parte pe „ca cele” las pe „păsări ce” — dar zbor în loc de zboară e un ultraj, o crimă, un incest. Și-mi sună mereu în ureche:

Verbele de conjugarea întâi fac la persoana a treia plurală a indicativului prezinte, ca la persoana a treia singulară!

Asta-i o axiomă — și înțeleg mai lesne să calci o axiomă din matematici decât una din gramatică.

De câte ori n-am auzit însă deputați și miniștri scâlciind idolul „care ne învață a ceti și a scrie corect”! De câte ori n-am auzit pe unii din reprezentanții ăștia ai națiunii strigând cu un fel de entuziasm: „Oamenii este, oamenii suntără!”

Le-aș fi iertat și legile pocite, și birurile grele, și diurnele formidabile, și bâtele din care au izvorât, dar niciodată nu am să uit c-au îndrăznit să-mi pângărească unicul Ideal ce mi-a mai rămas.

Și dacă nu ierți asemenea greșeli — asemenea crime — unui ministru ori unui deputat, oameni care, la urma urmei, au dreptul să nu respecte legile, cât trebuie să fii de crud cu aceia care au meseria de a scrie și care își bat joc de meseria asta, de meseria care e și a ta!

Ce-ați zice de un zidar care ar așeza cărămizile pe dos? Ce-ați zice de un pictor care n-ar cunoaște combinația culorilor? Ce-ați zice de un croitor care n-ar ști să coasă un nasture?

Și, cu toate astea, nu ziceți nimic de un scriitor care nu știe gramatică!

Pentru mine un astfel de criminal poate să facă băcănie, deputăție, cărți de știință chiar, dar să nu se amestece în literatură, că-i foc.

Închipuiți-vă o nuvelă cu fondul „genial”, dar în care ați găsi fraza: „Contesa privea departe. Ochii ei străbătea în văzduh”...

...Aș trimite contesa în văzduh cu genialitatea ei cu tot.