Grădina Amintirii

 

Pădurea e de ger înțepenită,
Și giulgiu de zăpezi s-a așternut
Pe patima de veci nestăpânită.
Ușoare-n stoluri, zilele-au trecut;
S-a spart nădejdea ca un vas de lut;
Pierit-au slabe-aripele iubirii, —
Ți-a mai rămas, din tot ce ai avut,
Grădina ’mbălsămată-a Amintirii.

Nici o dorință și nici o ispită
Ca să mai tulbure trecutul mut;
E noaptea peste toate ’nțelenită,
Și-altarul, unde dragostea ai vrut
Să ardă, în ruine a căzut.
Sunt stinse-acuma torțele-amăgirli,
Și, jalnic, zbate crivățul temut
Grădina ’mbălsămată-a Amintirii.

Cărarea vremilor e troienită
De trupul clipelor ce au crezut
În veșnicie... Inimă pălită,
De-acum rămas-ai pradă, fără scut,
Durerii care-n tine-a străbătut
— Săgeată ’nveninată-a Nălucirii, —
Și zace în al iernii alb țesut
Grădina ’mbălsămată-a Amintirii.

Închinare:

Fântânile, de-acuma, au tăcut;
Stăpână, au murit toți trandafirii;
Dar nu mai plânge visul tău pierdut,
Că mândră se-nfiripă din trecut
Grădina ’mbălsămată-a Amintirii!