Glasul morilor

Glasul morilor de Ion Minulescu

lui Grigore Tăușanu

Glasul morilor de apă,
Glasul morilor de vânt,
Glasul morilor severe care macină Romanța
Zilelor de mâine,
Glasul dătător de pâine,
Care-mbracă-n alb veșmânt
Năzuința și speranța.
Glasul morilor severe care-ngroapă
Și dezgroapă
De sub piatră-același Cânt,

Glasul morilor de apă,
Glasul morilor de vânt,
Să-l asculți de dimineață, până-n seară,
Ore-ntregi și zile-ntregi,
Să-l asculți supus ca-n clipa când vorbește inspirarea
Să-l cunoști,
Să-l înțelegi,
Să-l înveți pe dinafară
Și să-l cânți și tu cu apa,
Și să-l cânți și tu cu vântul,
Căci e glasul-n care Cântul
Plămădește-ndestularea!...

Iar când noaptea amuțește glasul morilor,
Târziu,
Când prin scocuri, nemișcată, apa doarme ca-n sicriu,
Când prin aripi vântul trece cu aceeași nepăsare
Suverană,
Ca prin pânza zdrențuită-a unei nave,
Și când piatra morii-ți pare
O pecetie domnească
Dezgropată din arhiva prăfuitelor hrisoave,
Tu să te gândești la grâul care face să-ncolțească
Iarna,
De sub piatra morii, năzuința și speranța,
Și să-ți amintești de glasul care macină Romanța
Zilelor de mâine ―
Glasul dătător de pâine!