Ghinionul

Ghinionul de Liviu Rebreanu

Într-o sărbătoare, seara, la „Cafe Splendid”… Lume multă… Chelnerii alergau disperați, de ici-colo, legănând peste capetele mușteriilor tăvi încărcate cu „consumații”. Fum mare, gălăgie și mai mare, muzică… Eu, la o mescioară, singur, așteptam cu resemnare un biet șvarț, comandat de două ceasuri.

— Îmi dai voie? murmură cineva la spatele meu.

întorsei capul.

— A, tu ești, Ioane?

Era Ion Popescu, șef de biurou și prieten vechi, pe care nu-l mai văzusem de câteva luni — un om mic, grăsun, cu capul rotund și creștetul pleșuv, cu fața rotundă, cu ochii rotunzi, în niște haine cenușii-deschise… Părea foarte abătut. Se așeză fără vorbă, punându-și pălăria nouă pe scaunul ce ne despărțea. Apoi își șterse chelia de nădușeală, mă privi lung și blând, ca pe un duhovnic, și-mi zise puțin răgușit:

— Îmi pare bine că te-am găsit… Am mare nevoie de un om, să-mi mai răcoresc sufletul!

Mă gândeam să-i spun o vorbă de compătimire sau de încurajare, dar nu-mi dădu răgaz:

— Nu-ți poți închipui, dragă, ce pacoste-i când se ține ghinionul de capul omului… Pare ridicol și, în realitate, e îngrozitor, îți amărăște viața, te nenorocește, te… te… te zăpăcește!

Încercai să-l asigur că înțeleg, deși nu înțelegeam nimic. El însă mă opri cu un gest:

— Lasă… ai să vezi… Am motive grave să vorbesc așa, căci de câtăva vreme ghinionul e umbra mea!… Dar ce-am pățit azi mă pune pe gânduri… E prea mult!

Se încălzi și, ca să mă convingă mai bine, trecu mai aproape, pe scaunul ce ne despărțea, continuând:

— Acuma să vezi și să judeci… Aseară am avut la masă pe Crișan, trebuie să-l cunoști, un filfizon cu ceva parale și cu dungă la pantaloni… îmi vine prin casă mai demult, fiindcă nevastă-mea îl găsește interesant și binecrescut… Mie mi-e antipatic, dar nu puteam zice nimic, c-ar fi părut că-s gelos, și eu am oroare de ridicol… în sfârșit, după cafea, nevastă-mea, ce să mai născocească? „Haidem la un cinematograf, să ne distrăm!” Eu mă codeam, și cu gândul la pungă, și că eram obosit de la biurou. Tu știi bine cât muncesc și cum sunt de conștiincios, încât nu-mi arde de petreceri… Ea — hai, eu — nu! Atunci, Crișan: „Fac eu cinste!” Ce să-ți mai spui? Nu mai aveam încotro… Am cedat!… Ne-am dus. După cinematograf iar: trebuie să luăm ceva undeva, căci tot Crișan face cinste… în sfârșit, am ajuns acasă pe la miezul nopții, frânt de nesomn. Totuși, cu gândul la biurou, am potrivit deșteptătorul, ca de obicei, să mă scoale la șapte, să nu întârziu de la datorie… Azi-dimineață mă trezesc, arunc ochii la ceas: șase. Mă întorc pe cealaltă parte și adorm îndată liniștit. Dar peste câtva timp, grija condicei de prezență mă deșteaptă iar. Arunc iar ochii la ceas: iar șase. Aoleu! Sar din pat ca fript… „Desigur c-am uitat să întorc ceasul aseară și s-a oprit”, îmi scormonesc din vestă ceasornicul de buzunar: era aproape nouă! Să-ți închipui capul meu!… Parcă n-aveam de ce? Peste zece minute condica se duce în cabinetul secretarului general, și în condică lipsește tocmai Ion Popescu, șeful de biurou, harnicul, conștiinciosul, punctualul Ion Popescu… într-un minut, dacă nu și mai puțin, am fost spălat, îmbrăcat… Numai gulerul să mi-l pun și haina… Când colo, ia butonul de unde nu-i! Caut pe noptieră, răscolesc patul, răstorn ligheanul… nu-i și nu-i! În sfârșit, să mă mai uit și pe sub pat… Mă plec, îngenunchez și simt o tăietură grozavă în genunchiul stâng… În genunche mi se înfipsese chiar butonul blestemat… Bine că l-am găsit, să pot pleca mai degrabă, să prind condica… Dac-aș avea norocul să pun mâna și pe-o trăsură, aș fi salvat! Cobor în stradă implorând în gând pe dumnezeul nenorociților… Tramvaiul, ce-i drept, trece pe la poarta noastră, dar nu speram să-l pot lua, căci tramvaiul nu sosește niciodată când ești grăbit… însă cum pășesc pe trotuar, iată tramvaiul, și încă goli… Mă avânt cu ceasul în mână: „Slavă Domnului, mai am cinci minute!”… Conductorul mă asurzește cu o sirenă hodorogită, vatmanul dă curent, pornim. Dau să plătesc, să scot portofoliul… Nu-i! Îngălbenesc. Atâta mi-ar mai lipsi, să-mi fi pierdut banii!… Caută-te prin haină, prin vestă, pe dinafară, pe dinlăuntru… Degeaba! „Mi s-a furat!” mă gândesc înfricoșat. În vagon sunt numai patru călători, care par oameni de treabă; de altfel, nici nu m-am apropiat de ei… Pe jos nu-i! Atunci l-am uitat acasă, are să-l găsească servitoarea și, cum servitoarea-i ticăloasă de te fură din ochi… într-o clipire m-am repezit la scară, am sărit din tramvai și am pornit în goană înapoi… Din fericire, încă nu umblase nimeni în dormitor… Da, dar portofelul nu se găsește nici sub perne, nici pe masă, nici căzut pe jos, nicăiri… Va să zică, trebuie să fi umblat cineva! Încep să strig și să înjur. Nevastă-mea apare vopsită și indignată: „Ce-i, nebunule? De ce faci scandal?” „Portofelul! Servitoarea!” răcnesc eu într-una disperat, „În loc să zbieri ca un măgar, mai bine l-ai căuta la tine, prin buzunare!” „Da’ ce? Nu l-am căutat? Crezi că eu sunt smintit?” mă răstesc eu mai furios, vârându-mi instinctiv mâinile adânc în buzunarele pantalonilor… Și ce să vezi! În buzunar…

— Portofoliul! întrerup eu zâmbind înțelegător.

— Da, portofoliul… Ghinionul! Vezi d-ta, nu-l căutasem bine… Nu-i nevoie să-ți spun că eu n-am mai zis nici câr, și că nevastă-mea m-a petrecut până-n curte cu blagoslovenii… Ce-mi mai păsa? Bine c-am scăpat și să dea Dumnezeu să găsesc iar un tramvai… M-am postat încredințat în poartă… Ei bine, zece vagoane au trecut în jos, și niciunul în sus, spre minister! De trăsură, nici pomeneală… În sfârșit, pe la nouă și jumătate, aduce Dumnezeu un vagon în direcția mea, dar arhiplin, încât scările se rupeau de oameni, încerc eu să mă agăț, să mă îmbrâncesc… Nimic. Vagonul pleacă, eu rămân. Altă jumătate de oră, alt vagon, altă luptă să mă urc… El pleacă, eu rămân… Cred că în stația aceea am îmbătrânit zece ani… „Dacă mai aștept tramvaiul, mă apucă aici prânzul”, îmi zisei în cele din urmă, resemnându-mă să pornesc pe jos. Atunci de-abia se trezește și norocul meu și-mi scoate în cale o trăsură goală. „Hai, birjar, galop!”

Chiar în galop m-a dus până la minister. Firește, ghinionul nu mă slăbește, n-am bani mărunți și birjarul minte că nici el n-are. Trebuie să-i dau un sutar pentru o cursă de trei minute… Poarta ministerului, închisă! Portarul nostru, cu barba-i de mitropolit, nu-și arată chipul în geam… Bat discret, și nu vine! Bat mai cu inimă, și nu vine! Îmi învinețesc pumnii până ce catadicsește să apară, și încă cu o mutră mirată și nedumerită. „Deschide, omule, ori nu mă cunoști?” „Da… dar ce poftiți, don șef?” „Condica s-a retras?” „Care condică?” „Idiot ești!… Condica de prezență!” Mă privește, mă cântărește, zâmbește amical. „Ce, don’ șef, ați uitat că azi e sărbătoare și n-avem serviciu?” Mă mir că nu m-a trăsnit acolo pe loc!… Așa era! Bărbosul avea dreptate! E sărbătoare… Numai un ghinion nebun poate face pe un funcționar să uite o sărbătoare! Stătui cât stătui, dobitocit, în fața portarului, care desigur credea că sunt beat. Pe urmă plecai, necăjit, firește, pe nevastă-mea, care se interesează mai mult de pantalonii cu dungi ai unui filfizon decât de viața bărbatului ei… Eram hotărât s-o muștruluiesc… Prea am fost blajin cu ea totdeauna, de mi s-a urcat în cap! Sosesc tocmai destul de îndârjit ca să-i pot face scena cuvenită… Poarta, închisă. Altă poznă. De ce-i poarta închisă ziua-n amiaza mare?… Sun. Într-un târziu, vine servitoarea, deschide și, când mă vede, înlemnește. Mi-a trecut un fior prin inimă. Aici s-a întâmplat o nenorocire… Fata dă să fugă înainte, probabil să anunțe c-am venit. „Stai! Înapoi!” șoptii încruntat. Intru hoțește. Trebuie să aflu tot, acum ori niciodată!… Mă duc drept la iatacul nevestei. Încuiat! Nu-mi mai dau seama ce fac… Bat. „Nu ți-am spus, proasto, că nu-s acasă pentru nimeni?” Era glasul ei. „Deschide imediat că-s eu!” Nu știu cât a trecut, dar m-am pomenit zdrăngănind cu pumnii în ușă. Furia mă sugruma. Simțeam că am să-i ucid pe amândoi, orice-ar mai fi pe urmă… Atâta ticăloșie! Atâta grozăvie!… în sfârșit, deschide. Năvălesc înlăuntru și o găsesc, închipuiește-ți…

— Cu Crișan! zic eu compătimitor.

— Singură, dragă! Singură!… Asta-i culmea ghinionului! Și doar sunt sigur că nu s-a închis ea de florile mărului în casă. Firește, mi-a înșirat explicații berechet, că așa și pe dincolo, dar eu, zevzec, nu m-am mulțumit și am stăruit într-una: „M-ai înșelat, mizerabilo! Unde ți-ai ascuns amantul?” Asta până ce am înfuriat-o și a început ea să răcnească. Atunci m-am potolit și mi-am dat seama cât am fost de caraghios… Nevestei mele i-e greu până ce începe scandalul, că pe urmă nu-i mai ții piept nici cu o companie de jandarmi. Fiindcă eu o râcăisem, și mai ales fiindcă devenea tot mai amenințătoare, am crezut că e cuminte și înțelept să renunț la dejun și să-mi plimb ghinionul și foamea pe trotuarele pline de lume și de soare… în stradă apoi m-am liniștit de-a binelea și am înțeles limpede că opintirile mele sunt zadarnice. Nu poți lupta cu ghinionul când te urmărește de aproape. Trebuie să te supui toanelor lui, să te faci mititel și să te resemnezi. Așa am făcut. Și, prin urmare, m-am ciocnit cu un stâlp de felinar, era să mă calce o trăsură cu un cal și un automobil, m-am amestecat într-o învălmășeală unde m-am ales cu câțiva pumni încasați… și altele, prea multe, încât nici nu m-ai crede… Acuma sunt pregătit și oțelit pentru orice. Nu mai cârtesc. Nu mă sperie nici fulgerile iubitei mele consoarte, care trebuie să mă aștepte cu nerăbdare. Numai până acasă să pot ajunge teafăr. Mi-e frică, îți mărturisesc, să nu-mi cadă o cărămidă în cap, să mă omoare. Nu de altceva, dar prea ar fi de pomină să ți se tragă moartea din ghinion…

Tăcu. Mă privi spăimântat și umil, așteptând parcă ceva… împrejur, lumea era veselă, muzica se zbătea să înăbușe gălăgia de glasuri, fumul de țigări și zângănitul tacâmurilor. Un chelner gras, blond și foarte asudat, cu câte o tavă încărcată în fiecare mână, se învârtea tocmai la spatele nostru, strigând cu un zâmbet strâmb:

— Am sosit cu cafelele!… Aici!… Cine a dorit cafele?

Vrând să așeze marfa dintr-o mână pe masa clienților de alături, cealaltă tavă se înalță din ce în ce mai sus peste capetele noastre, apoi deodată se clătină, se întoarse în dungă și-și prăvăli toată încărcătura pe spinarea prietenului meu.

— Ce faci, nerodule! strigai eu revoltat, sărind în picioare.

Ion Popescu însă rămase senin, zgulindu-se doar puțin și uitându-se la mine aproape triumfător.

— Lasă, nu-i nimic… Bine că n-a fost cărămidă! murmură dânsul, în vreme ce chelnerul privea năucit la șprițul, șvarțul, capuținerul și tortul ce se amestecau pe haina cenușie-deschisă a prietenului meu…

Trecu o clipă grea, întovărășită de muzica neobosită și de râsetele vecinilor. Pe urmă Ion Popescu zise iar, încercând să zâmbească:

— Acum cred că pot pleca mai liniștit… Acum cred că s-a spart ghinionul!… Slavă Domnului!… Dar pălăria? Unde mi-oi fi pus pălăria? adăogă uitându-se împrejur. Ei, Doamne, doar nu mi-o fi dispărut? Sau poate…

Nu îndrăzni să-și sfârșească gândul. Se sculă încet, cu multă băgare de seamă… Șezuse pe pălăria cea nouă și o turtise ca o plăcintă. O ridică tacticos, mi-o arătă și porni șoptindu-mi grav:

— Ai văzut!… Ghinionul!…