Ghiaura (Coșbuc)

 

Dincolo de Dnistru pe mal,
Vin repezit cazacii ca vântul;
E galben de groază pământul
Și geme de zăngăte-n zare,
De vuiet de care,
De chiu și de tropot de cal.

Hatmanul în cortul rotund
Așteaptă pe-oștenii cu pradă.
Iar aurul curge grămadă.
Și galben și roșu ca luna,
Iar cortul într-una
Se face mai strâmt și mai scund.

Cu zâmbet hatmanul voios
Pe umeri oștenii și-i bate
Când vin cu-averi mai bogate.
El iese, și intra, și iară
Se uita pe-afară
Și-n sus pe câmpie și-n jos.

Sunt turme de-a lungul pe șes,
Și dese ca picurii ploii:
Dincoace sunt caii și boii,
Dincolo sunt oameni în funii,
Și-n țeapă sunt unii -
Vin turme mai multe, mai des.

Dar tot ce vede-i nimic!
Tot robi, și tot aur și vite.
Și-aruncă priviri întețite
De-a lungul pe șesuri. Și n-are
Nici loc de-alinare,
N-ascultă cazacii ce-i zic.

Dar iată-l! Fugarul buiac,
Părându-ți de praf și de spume
Ca vine din margini de lume,
S-oprește deodată cu zborul,
Și-și scoate piciorul
Din scara bărbosul cazac.

"Priviți-o tovarăși, voi toți -
Frumoase sunt multe Bogdane,
Dar una ca asta, hatmane,
De-aduce vrun altul ca mine,
Ascultă-mă bine;
Am ochi și ți-i las să mi-i scoți!"

Și roată cazacii se strâng,
Și-n mijloc hatmanul, și-n roată
De marmură-i tabăra toată -
Cel mult de s-aude-n tăcere
Gemuta durere
Din ochii femeii. Că-i plâng.

Dar ce-i e acestei femei?
Deodată ca-n chip de poruncă
Ea brațele-n laturi le-aruncă
Și capul pe spate și iată
Dă hohot deodată,
Și groaznic ce-i hohotul ei!

Cu zgomot cazacii tresar,
Privind dintr-o parte femeia,
Ea râde, ea râde-ntr-aceea,
Se-nvârte sălbatec ca dracii -
De-uimire cazacii
Răsuflă cu frică și rar.

"Hatmane..." prin hohot a frânt
Cuvântul sălbatica fată
Din țara Moldovei furată;
Și, dis ca de-o gură nebună
Cuvântu-i răsună
Ca de bulgări căzut în mormânt.

"Hatmane, privește-m-acum!
Priviți-mă cete cazace
Un semn al pieirii voi face
Cu mâna vrăjită spre-oștire,
Și praf și topire
Voi face din oaste, și fum!"

Cazacii s-azvârl îndărăt,
Și-ngheață-n plinirea mișcării.
"Sărman logodit al pierzării,
Hatmane, haid' ține-te bine!
Ți-e frica de mine?
Dar iată, ca vreau să-ți arăt.

Nici glonțul izbit din pistol
Nu poate prin pieptu-mi pătrunde.
Lovește... hai vino... răspunde"
Și-n fața-i sălbatica fată
Grăbit îi arată
Albimile pieptului gol.

Hatmanul își iese din minți:
Mânia-i sugrumă cuvântul.
Se-nvârte sub dânsul pământul.
Și tremur cu spaimă-l răzbate
De-a lungul prin spate, -
Și-n urmă-și ia inima-n dinți.

Și galben, cu părul zbârlit,
El scoate pistolu și-ntinde,
El trage, și flacăra prinde;
În sânge ce-mproașca spre soare,
Ea cade și moare,
Gemându-i " Atât am voit!"

Hatmanul o clipa sta drept,
Nimic nu-nțelege din toate -
Un gemat de fiar-apoi scoate,
Și bâlbâie vânata gura
Cu spumeg: - "Ghiaura!"
Izbindu-i călcâiul în piept.