Ghenadie Cozianul
Redobândind trecutul, tăcuse-a lui voroavă
Când se-auzi afară un zgomot de potcoavă.
Sub picurarea lunii prin frunze de salcâm,
Pe-un cal mărunt de munte venea, pe caldarâm,
Cu barba de zăpadă a Sfântului Nicoară,
Ghenadie Cozianul la mine-ntâia oară.
Desprins din ce icoană, cu monahală rasă,
Cu ochii supți, ca fața lui palidă și trasă,
Curatul, cuviosul și cărturarul stareț.
— Părinte, veacul nostru-i viclean și pizmătareț,
Prin alte vremi mai bune credința ta îți plimbă.
Cu stihuri scoase de pe «moscovitica limbă»,
Cu lumea de-azi, bătrâne, să lupți nu ești în stare
Când un copil de școală ca tine cărturar e.
«Frumoasă-ți fu voroava și cuvioasă foarte»,
Dar nu uita că «vremea — o spui — aduce moarte».
Dar nu; nu poți pricepe. Atât de tare crezi
Încât, plecând în veacu-ți, mă binecuvântezi.
Te văd în soare-apune ieșind de prin chilii
Când toaca toacă vremea de a te umili,
Și când o rază cade ca o Bună-Vestire
Să poleiască crucea din vârf de mănăstire.
Pe ceruri porumbeii albesc spre porumbar...
Dar tu, visând la aripi ce-n ochi nu mai apar,
Presimți în juru-ți cerul: al stelelor năvod.
Biserica ți-arată pe vechiul Voievod,
Ce-o ctitori în umbră de munte și de brazi:
Ce mică odihnește pe palma lui!... Dar azi
Vezi în vopsea ghehena pe zidul schitului,
Cum urlă blestematul în gura chitului,—
În flăcări cum se zbate, de draci înfipt în furcă,
Acel ce sfântul nume al Domnului îl spurcă, —
Scrâșnind din dinți, păgânul în foc cum se prăvală,
Cum verzi și roșii demoni să-l prindă dau năvală
Și cum îi fierb trufia smintită în cazan...
Și crezi în sărăcia acestui iad uman!
Acum de slujba serii curate, te gătești:
Ai sărutat cucernic icoane-mpărătești
Și stai în strana-naltă cetind la Molitfelnic
Dar ce nălucă-n tine revine-n zbor sfielnic,
În tine ce iubire se-nalță ca o iasmă
Și-ți umple anii serbezi cu-a nopților mireasmă?
Prin afumata boltă transpare cerul veșnic,
Un licuriciu palpită în fiecare sfeșnic,
Tămâia aburează ca pajiști de păduri,
Făcliile-s mesteceni cu stele-n frunzături...
Și iată-te pe scoarța-nflorită a poienii,
Purtând la gât colanul de brațe al Ilenii.
Simți vălurându-i părul molatec, ca o gârlă,
Simți tremurând tot trupul ei tânăr de șopârlă...
Și te ferești cu groază și faci o cruce mare:
Mă scapă de ispită, Prea Sfântă Născătoare!—
Și vezi în straiuri albe, la dreapta Domnului,
Pe cei ce lepădară dulceața somnului
Și așternutul moale și trupul de femeie,
Ca la altar pe lespezi înghenunchiați să steie,
Pe cei în care crucea ca un copac crescu,
Pe cei în care oaia lui Dumnezeu păscu,
Toți Binecuvântații ce adormiră ca să
Se scoale din țărână, în rai la ei acasă
Pe iarba luminată de pene de arhanghel...
Și-ți adâncești nădejdea din nou în Tetravanghel.
Vestește «aleluia» un dangăt larg de clopot,
Răspunde «aleluia» al Oltului lung șopot,
Și «aleluia» piere pierdut din stâncă-n stâncă...
De-i stins în zare zvonul, în inimi cântă încă
Și ca un zbor de aripi se suie cum suia
Vuind prin înserare «ale... aleluia!»
Și te închini în tine slăvind făgăduința,
«Căci silnică-i iubirea, dar tare e credința».