Gestul frumos

 

Un poet decadent din Paris a numit mișcarea brațului, făcută de anarhistul Vaillant, când a aruncat bomba în Camera franceză, — «le beau geste».

Cuvântul e original.

Poeții aceștia, cari se numesc decadenți sau simboliști, au câte odată o originalitate bizară. Cu toate acestea mă îndoesc de sinceritatea lor, și adeseori îmi fac efectul unor dibaci farsori. Mulți din criticii moderni îi lămuresc ca un produs bolnăvicios și anormal al bătrânei civilizațiuni din Franța.

Dar sinceri sau mincinoși, e sigur că acești poeți caută să găsească colțuri noi în domeniul artei. Vechiul simț estetic îl lasă pe seama negustorilor, cari gustă arta cu aceeaș satisfacție grosolană, cu care ar digeră o porție de icre. Ei cer artei emoțiuni rafinate, ne mai simțite, nepotrivite mulțimii. Și de aci, iată-i pierzându-se în rătăciri, ce-i fac neînțeleși și ridicoli.

Iar uneori par odioși de bizari. Căci ce însemnează calificarea de frumos a unui gest de asasin? A asvârli o bombă explozibilă în mijlocul unui parlament, într’o biserică, într’un teatru sau pe stradă, nu este tot atât de îngrozitor și de urît, ca mișcarea ce-ar face-o brațul unui criminal, înfigând cuțitul înt’un piept omenesc?

* * *

Gesturi frumoase? O! Eu cunosc altele; le-am văzut deaproape și m’au fermecat.

Veți crede că am să vă vorbesc de gesturile oratorilor, artiștilor sau ale femeilor.

Cei dintâi au adeseori gestul brutal, puțin monoton, adeseori de o gravitate ridicolă, și rare ori elocinte. În cele mai multe cazuri, vorbitorii aceștia înlocuesc sărăcia vorbelor prin gesturi exagerate.

La cei de-ai doilea se vede studiul, meșteșugul — și aceasta îmi displace. Un gest judecat în oglindă, măsurat cu compasul, nu ne mai impresionează decât văzându-l la un artist, care ar ști să ascundă părțile artificiale.

Despre gesturile femeilor nu vorbesc. Ele fac parte din psihologia amorului, și ne farmecă sau ne displac, după cum știu să ne atragă sau să ne respingă.

Dar gesturile cele mai firești, cele mai simple, cele mai expresive le-am remarcat la țăranii noștri.

Știu că mulți vor rămâne mirați de grosolănia observațiunii mele. Ei însă, cari fără îndoială au privit totdeauna de departe și de sus pe țăran, n’au putut niciodată să-i prindă frumusețea și farmecul de care este însușit acest tovarăș al plugului.

De un cârd de ani, aproape în fiecare vară mă retrag în pașnicile singurătăți dela țară. E o veche deprindere de a-mi reîntineri sufletul, abătut de sgomotul și răutățile vieții de oraș.

În zilele de muncă plec pe câmp. Bătrânii rămași acasă îi dau ziua bună în cale — și liniștita mișcare a mânei drepte, pentru a-și netezi pletele, după ce și-au descoperit capul, e plină de bunătate și de prietenie.

— Pe unde s’apuc, moșule, la fântâna lupului? întreb pe unul din ei.

— Ia... încolo... drept prin miriște...

Și brațul lui larg și calm îmi arată un drum depărtat în zare...

Plec înduioșat și vesel, însoțit de farmecul acestui gest, cum ne însoțesc surâsul și buna urare a unei mume, când ne despărțim de ea.

Soarele arde câmpiile și în aer se împrăștie mirosul voluptos al pământului care fecundează. Seninul cerului îți intră în suflet, ca privirea unei femei iubite: Și e blând, e liniștit, e fermecător tot ce te împresoară.

Lângă o margine de pădure, țăranii cosesc iarbă. Fâșiitul ritmic al coaselor, când retează iarba, e nespus de muzical. La oarecare distanță, crezi că sunt niște coarde atinse în mod regulat de vârful fin și ușor al unui deget.

Aceea ce hotărăște această armonie e brațul îndemânatic și mlădios al țăranului.

O! frumosul gest al cositului!... E mai elocinte decât gestul exagerat și falș al deputatului care țipă : «Patrie... și pântec»; e mai înduioșător decât gestul marchizului de melodrame, care moare în actul al V-lea, cu spada de tinichea înfiptă in inimă...

Mărturisirile acestea pot să vă pară naive, dar cred că sensațiile noastre cele mai sincere sunt cele naive. Ele se arată ca o vibrare firească a sensibilității noastre, nepervertită de nici un rafinament sau ipocrizie.

Dar lucrul în sine rămâne adevărat.

Asemuiți gestul nervos și afectat al unui tânăr de saloane, cu gestul sobru, la locul lui, determinat de expresia justă a sufletului, care îl întrebuințează un țăran; și spuneți-mi dacă nu e drept să fiu obosit și să râd de cel dintâiu, să înțeleg și să mă uimesc de cel de al doilea.

Cu cât e mai frumos și de un înțeles moral mai înalt, față de gestul odios al unui anarhist distrugător și nebun! Și nu este o emoțiune de estetică falsă a numi frumos gestul asasinului, când s’ar putea fixa, atât de admirabil, fie în versuri, fie în marmoră, fie în culori, diferitele gesturi de munca, de resemnare, de desnădejde și de revoltă, ale nesfârșitei mulțimi de obidiți ?

Nu este nedemn ca arta să glorifice gestul unui braț omorîtor?

E dureros de constatat cum mulți din artiști înlătură orice intervenire a conștiinței, când e vorba de a-și arăta originalitatea unui adjectiv sau a unui verb, cari pot avea înrâuriri periculoase.

Le beau geste al poetului decadent nu va ameți, poate, imaginațiile bolnave ale atâtor dezordonați?

Cât de mult e mai frumos gestul tău, bunule muncitor, care răstorni brazda, arunci sămânța și faci să răsară din pământ pâinea — de care tu ești adeseori lipsit.

Și cât de măreață, cât de generoasă e privirea ta peste întinsul bogat și spornic al grânelor — de cari tu nu te vei folosi...

București, 1893.