George Petcu: Autobiografie

Autobiografie de George Petcu

Publicat în ziarul Universul literar, an. XLVIII, nr. 27, București, 8 iulie 1939

Ca o armonica, fereastra a rămas deschisă spre drum, cu butonierele perdelelor plecate. Orașul stă închis în el ca o legendă cu lele și vraci. Astăzi plecăm spre țări netrecute în atlas sau cărți geografice.

Auzi pașii cari vin spre tine din adânc, din fundul lumii, din toate cele patru puncte cardinale? A-pleacă-ți, vântule, urechea peste pieptul pământului și-o să-mi auzi inima. Numai inima! E acolo un zvon de torturi și înfrângeri, ca și cum în sângele meu s-ar fi înecat o fată cu geană de melc și frunte de algă crudă.

Alcoolul, care urca în mine necântat în nicio vioară și-n niciun poem, se chema copilărie. Ursa cea mare rămânea în fiecare seară la geam, veghind ca o doică necununată cu somnul palmelor și-al umerilor din leagănul făcut de bunic. Era câteodată atât de aproape cerul că porneam cu îngerii hai-hui prin cartierele de la marginea Edenului să jucăm țintar sau barbut.

Tata purta țoiul cu rachiu în tureacul cizmei ca un haiduc. Mâinile lui miroseau curat a țărâna și-a grâu nesecerat.

Toate calendarele au file albe și file roșii. În fiecare ceasornic, orele dobândesc o viață proprie și inedită. Câteodată minutarele se suprapun și-n identitatea lor e o oră fixă. Marea furtună a timpului ne va găsi tot cu tâmplele spre soare-răsare și cu orbitele mobilate de viermi.

Anii mi-au rămas uitați undeva pe pântecul Bărăganului, cu zmeul și praștia îndreptate spre soare ca un curcubeu.

În cărțile din școala primară am învățat rugăciuni și poezii, iar peste pozele abecedarului am răsturnat călimara cu cerneală să nu mai văd gherghinele și liliecii plângând. Pe scoarțele caietelor am mâzgălit chipuri de arhangheli, beți de nemurire. Am cetit despre Gutenberg, despre continentele nevăzute, despre Iisus, despre tristele plecări fără întoarceri.

Și într-o zi m-ai luat de mână, vântule, și m-ai dus spre răsărit. În orașul acela oamenii mâncau semințe de floarea soarelui și scuipau printre dinți. La fiecare fereastră — pisici cu blănile închise încinse de polca samovarelor — se găsea câte-o fată bolnavă de melancolie, pe fiecare stradă câte un măturător care aduna nostalgiile uliței în roabă.

Anii nu mai au nicio culoare. Păsările, în țară, au aripile albe și ude. Peste penele subțiri și ovale stau desenate călătorii vaste și colorate. E o oră anume, când oamenii se roagă îngenunchiați în templu, iar pastorii aduna cețurile toamnei în tulnice de soc. Mai sunt și astăzi amuguri frumoase ca un obraz de fată minoră, mai sunt și astăzi sicrie călătoare prin ploi înalte și reci.

Am pornit cu toții spre un liman fără soroc. În urma noastră pădurile ard, Se-aude de-aici țipătul vieții. Ne-așteaptă totuși undeva o foaie de calendar, pe care nu vom mai putea scrie nimic.

Nu ție frica, vântule, de ochiul lui Dumnezeu?

Mi-aud copilăria-n amintire și tresar. Tot n-a mucegăit. Se scoală tot cu păunii și-aluneca pe drumurile satului cu ceața și cântecul surorii, înnebunită într-o noapte. O spaimă mare ca un naufragiu, îmi rupe inima în două. Cu un suflet mă-ndemn spre periferia cu îngeri a lui Dumnezeu, cu celălalt aș vrea să mă-ntorc flăcău în pădure.

Orele sunt umede și-au miros tare de cadavre uitate în ploaie.

Vântule, de ce te uiți atât de trist la mine? Îți pare râu că plec? O, nu-ți fie teamă, ca nu-i aproape mai nimic. E-adevărat: prin plămânul, vecin cu sahara inimii, agonizează un corb ca un prohod de toamne sinucise. Iar de pe perina, pe caro-mi culc alba oboseală a celor douăzeci de crini, luna sora de caritatea îmi adună-n flecare zori de zi sufletul roșu și-l aruncă în latrină.

Dar uităte și tu în oglinzi.

Vântule, ai umerii obrajilor scoși în afara și inelatele-ți degete descărnate.

Ei și!

Ce-ți pasă ție ori ce-mi pasă mie!

Tu tot vei dansa în astă seară, cu o femeie despletită, pe maidanul de la marginea orașului și la o beție luciferică vei aduna toți visătorii de pe stepă. Iar eu, până când lampa va consuma tot gazul ca pe-o inimă, voi silabisi mereu numai pentru mina, din „Cuvinte potrivite” și „Poemele luminii”.

Nu-ți fie frică, nu-ți fac niciun rău.

Ce ochi frumoși are corbul din plămânul vecin cu sahara inimii.

Dar vezi, eu nu voi pleca la fel ca ceilalți de până acum. Nu. Mă voi risipi ca o briză prin toate ungherele. Voi fi în ceasul acela o ceață, o melodie. Între cearceafuri, tu, singurul meu prieten, nu vei găsi decât batista cu prea mult sânge neuscat și plaivasul. Iar pe masă: lavaliera, o ceașca de cafea murdară și-o țigară neterminată. Și nu mă voi transforma in animal sau plantă, ci-ntr-o carte de bibliotecă sau poate într-o stea.

O, vântule, de ce tremuri!

Tu ai fost întotdeauna bun cu mine.

E o oră anume, când oamenii mor și vânturile nu mai bat.

O inimă se târăște ca o broască spre casa unde copilăria a uitat să se sinucidă. Îmi sunt ochii plini de neguri și totuși îl văd pe Dumnezeu.

Vântule, du-mă înapoi să-mi iau inima, s-o duc pe biletele de papagal ale palmelor — ca pe-o zodie — Maicii Domnului în cer.