Geografia României

 

GEOGRAFIA ROMÂNIEI

FIZICĂ- POLITICĂ- ADMINISTRATIVĂ

România prezintă, din cauza așezării ei la întreita răspântie a marilor ținuturi geografice europene, trei fațade: fațada care privește spre Europa centrală; fatada meridională; fatada continentală. Prinse însă tustrele de lanțul CatPaților, unde se întâlnesc și comunică între ele prin numeroase pasuri, cele trei fațade se contopesc în unitatea armonică a pămân­tului românesc. Expresia <<unitate armonică>>, nu-i însă o simplă vorbă ci o realitate pe care o demon­strează modul cum se îmbină relieful, clima, apele, wgetația, zonele de populație, felurile de traiu, adică elementele geografice care alcătuesc o unitate natu­rală și politică. Dar mai ales relieful comandă această unitate complexă.

A) Intr'adevăr, în mijlocul țării, o depresiune largă și înaltă de 500-800 m (TRANSILVANIA), e în­conjurată de munți din trei părți: Munții Apuseni, între Mureș și Someș; Carpații Sudici, între Mureș și Olt ; Carpații Răsăriteni, între Olt și Someșul­ Mare. Numai către NW, rama muntoasă e redusă la valoarea unor dealuri relativ joase și frag­ mentare. (Nu-i o întâmplare astfel că tocmai prin această parte, fostul voievodat al Transilvaniei, s'a reYărsat în afară către câmpia Tisei). In bazinul intramuntos al Transilvaniei, Mureșul desparte două regiuni cu caractere deosebite: << Câmpia >>, mai joasă și despădurită, la Nord și podișul Târnavelor, mai înalt și încă bine împădurit, la S.

B) CARPAȚII înconjoară, după cum am văzut, prima regiune și formează a doua mare unitate naturală a țării. După caracterele lor (înălțime, masi­vitate, vegetatie, grad de umanizare, etc.), se despart în trei ramuri' principale:

1. Carpații Răsăriteni, între izvoarele Tisei și Pra­hova: Ei cuprind puține masive de peste 2000 m [Căltmanii, Rodna), au înălțimile cele mai frecvente între 1200-1300 m, multe pasuri, însă toate peste cumpene de ape la 8oo-1400 m, și sunt străbătuți, în lung, de numeroase depresiuni înlăntuite, aproape fără întrerupere, dela N la S. Acestea din urmă despart ramura răsăriteană a Carpaților în trei șiruri Pnnc1pale care, dela W la E sunt: Munții Vulcanici, Carpații (adică munții propriu ziși) și Subcarpații (can prin straturile lor puternice încrețite, sunt munți, iar prin înălțime, dealuri).

2. Carpații Sudici (sau Meridionali) se întind între valea Prahovei, Dunăre și două depresiuni în formă de culoar (Timiș-Cerna și Bistra), sunt cei mai înalți (frecvente vârfuri de peste 2000 și câteva, peste 2500 m din care cauză ghețarii de pe vremuri au lăsat urme importante înlăuntrul lor) și cei mai ma­ sivi. Patru văi transversale i-au desfăcut în tot atâtea bastioane muntoase: Bucegii, între Prahova și Dâm­bovița ; Făgărașii, între Dâmbovița și Olt; Parângul, între Olt și Jiu; Godeanul, între Jiu și Dunăre.

3. Carpații Apuseni (sau Frontul Carpatic Apusean) țin dela Dunăre la Someș și constitue partea cea mai joasă și mai fragmentată din întregul lanț al Carpaților Românești. Intr'adevăr, depresiuni care înaintează dinspre câmpie în chip de golfuri, pătrund până în inima lor iar prăbușirea scoarței în W (unde este azi marele șes panonic), a avut repercusiuni și asupra munților cari au fost rupți în trepte din ce în ce mai joase, dela răsărit spre apus. Mureșul desparte două serii de masive în Frontul Carpatic apusean: la N, Munții Ap1eseni formați dintr'un bastion central, înalt de peste 18oo m (Bi­ horul) și o serie de culmi joase (de obiceiu sub rooo m), dispuse radiar în N (Munții de Aramă și Mezeși sau Imezett), în W (Pădurea Craiului, Codrul și Za­randul) și în S (Munții Metalici și ai Trăscăului); la Sud, grupa Banatului, formată din două masive despărțite între ele prin golful larg de câmpie al Timișului (Poiana Ruscăi și Munții Banatului).

C) DEALURILE PERICARPATICE. De jur îm­prejurul munților urmează, în afară, zona dealurilor pericarpatice. După înălțime, lățime și gradul de încrețire a păturilor alcătuitoare și după formele dominante, aceasta se împarte în:

1. Subcarpații, dealuri înalte (7oo-1ooo m alti­tudine maximă), strâmte și despărțite de munți prin denivelări care depășesc 200 m și prin ulucul de­presiunilor subcarpatice, mai clar în Moldova. Ele se întind dela Ceremuș, unde sunt reduse la câțiYa km lățime, până la Dâmbovița unde trec de 30 km. Increțirea violentă a păturilor din care sunt com­puse, a provocat venirea la suprafață a sării și petrolului. De aici bogăția lor în aceste două mi­nereuri.

2. Platformele sau podișurile deluroase precarpatice. Cutele subcarpatice se continuă și în apusul Dâmboviței, până dincolo de Olt, însă ele sunt mascate în cea mai mare parte a lor, de materialele (pietri­ șnri și nisipuri) cu care apele au clădit, sub munte, o vastă platformă înclinată domol spre Sud, pe o lărgime care depășește, către mijlocul ei, roo km. (Platforma Getică sau Olteană). Scufundările și deformările suferite în timpul ridi­ cărilor recente ale Carpaților și apele curgătoare, au provocat mari schimbări în acest podiș, altădată perfect neted și neîntrerupt. In apropierea munților, au luat astfel naștere o serie de depresiuni, despăr­ țite între ele prin pinteni înalți coborîți din munți. (Cele mai tipice sunt: depresiunea Câmpulungului în E și depresiunea Olteană, în W Oltului). La Sudul ace­ stor depresiuni și între ele, apele au sculptat nume­ roase văi consecvente (de direcție N-S), care au descompus platforma într'o serie de culmi de peste 400 m. E zona muscelelor. In sfârșit mai la Sud, se păstrează mai bine netezimea de podiș a spină­rilor de dealuri, de obiceiu strâmte și dispuse când divergent, când convergent, între afluenții Dâm­boviței, Argeșului, Oltului și Jiului. E regiunea dealurilor joase, în care, din cauza acestei dispoziții a culmilor, circulația dela W către E e foarte anevoioasă, iar pe văi și pe culmi, considerabil înlesnită. In apusul țării se întâlnesc, despărțite de golfu­ rile Câmpiei Tisei și de văi, aceleași amfiteatre de pietrișuri și nisipiri, când mai slab, când mai bine păstrate. Intre Timiș și Mureș, podișul Lipovei re­ prezintă astfel un fragment mai întins din această platformă apuseană de sub munte. In N Mureșului însă, ea este redusă- când nu-i complet inexistentă, ca de pildă în fața munților Zarand,- la câteva petice neînsemnate, alcătuind ceea ce s'ar putea numi dealurile Crișene. Din linia munților de Aramă, situația se schimbă din nou căci, între capătul de N al munților Apuseni și latura interioară a Carpaților, se interpune o vastă zonă deluroasă. Străpunsă de câteva resturi de munți cristalini, ea are o dublă înclinare: către NW, adică spre câmpia Tisei (dea­ lurile Sălajului) și către SE, adică spre bazinul Transilvaniei, (dealurile Clujului și ale Brezei sau Lăpușului). Intreagă această regiune deluroasă din NW Ardealului, e cunoscută sub numele de Plat­ forma Someșană.

D) PODIȘURILE EXTERIOARE.

1. In răsăritul Subcarpaților, se întinde, până în Nistru, Ceremuș, Marea Neagră și Dunăre, o singură unitate de relief: podișul Moldovei. El a fost clădit, din pături suc­ cesive slabe (nisipuri, argile, mame) și tari (calca­ re, gresii, conglomerate), pe temelia scufundată a platformei Podolice de peste Nistru, și cuprinde trei mari regiuni naturale :

a) La N, în axa Prutului, o regiune de dealuri joase (de obiceiu sub 200 m), despădurite și slab populate: depresiunea Prutului de mijloc.

b) In jurul acesteia, o ramă de dealuri înalte, formată din masive mai răsărite (3oo--6oo m), îm­ pădurite și din locuri mai joase, despădurite, culti­ vate și cu sate numeroase: podișul înalt din N Mol­ dovei. Intre masivele împădurite ale acestuia sunt două (masivul Bârladului superior și masivul Bâcu­lui), care despart Podișul Moldovei de Sus.

c) Podișul Moldovei de Jos. Acesta este o plat­formă asemănătoare cu cea Olteană, adică o supra­față plană care coboară domol spre SW și pe care apele au fragmentat-o în numeroase culmi, din ce în ce mai largi către Mare și Dunăre, unde podișul capătă aspect de câmpie (câmpia Basarabiei pro­priu zisă).

2. Podișul Dobrogei. Se întinde ca o masă ridi­cată, între zone joase și umede (Balta și Delta Du­nării, la W și N; Marea Neagră, la E; depresiunea Lom-Provadia, la Sud, dincolo de graniță, în Bul­garia). Podișul Dobrogei este format din două părți distincte:

a) Un podiș calcaros prebalcanic (podișul Dobro­gean propriu zis), până la o linie, Mamaia (la Mare), Hârșova (la Dunăre). Aceasta e o platformă încli­ nată dela S (unde trece de 500 m) spre N și rămasă masă netedă numai între afluenții Dunării și Mării Negre.

b) Munții Dobrogei nordice. Aceștia sunt munți străvechi (mai vechi decât Carpații), tociți de ape până la aspectul actual de podiș. Alcătuiți din roci foarte variate (granițe, porfire, șisturi verzi, quar­ țite, calcare, etc.), ei au fost mai bine sculptați de apele actuale numai în NW, spre Balta Brăilei, singura parte unde ei au din această cauză, aspectul munților adevărați.

E) CAMPIILE sunt regiunile cele mai joase ale țării și înconjoară la exterior zona dealurilor peri­carpatice și de podiș.

1. Câmpia Tisei se întinde în apus și e formată din câmpuri mai înalte și svântate și altele, foarte întinse, joase și mlăștinoase. In N Mureșului, Ro­mâniei i-au revenit aproape numai petecele de câmpii de sub munte și o parte din șesul mlăștinos al So­ meșului. In Sudul Mureșului însă, cea mai mare parte rămasă dincoace de graniță, este joasă și cuprinde văile Timișului și Begăi.

2. Câmpia Dunării de Jos (sau Câmpia Română). E cea mai întinsă și mai bine încadrată (la S și E, marginea înaltă a podișului Prebalcanic și Dobro­gean ; la N, platforma Getică, Subcarpații și mar­ginea podișului Moldovei). Spre deosebire de șesul Tisei, câmpia Dunării de Jos a fost despărțită de ape, în câmpuri înalte mai strâmte și mai nume­roase în mijlocul ei (Găvanul-Burdea, Vlăsia), mai largi și mai uscate în E (Bărăganul) și în W (Bur­ nasul, câmpia Olteniei).

J. Balta Dunării (largă de aproape și peste ro km, dela Giurgiu în jos și Delta (peste Bo% apă), sunt în fine părțile cele mai recente și cele mai umede ale tării.

Rețeaua HIDROGRAFICĂ. Gruparea marilor uni­tăți de relief în jurul Carpaților și în chip de amfi­teatru cu treptele cele mai joase în afară, precum și împrejurarea naturală că ploile cele mai abundente cad în munți, au făcut ca rețeaua hidrografică a României să prezinte o dispoziție radiară. Acest fapt a înlesnit și înlesnește legătura între marile grupe de relief și deci răspândirea formelor de vieață (plante, animale, populație) din interior către periferia în­ chisă de ape mari (Nistru, Marea, Dunărea, Tisa). (grupate pe bazine în interiorul munților, râurile se împuținează și distanțează în câmpiile exterioare; Someșul, Crișul, Mureșul, Bega și Timișul, în W; Jiul, Oltul, Argeșul, Ialomița, în S; Buzăul, Siretul, Prutul, Nistrul, în E. Intre aceste ape mari, râurile mai scurte izvorîte din dealuri sau câmpie, scad extrem de mult sau seacă în timpul secetei de peste yară. De aceea foarte multe (afară de cele mai importante ca Desnățuiul, Vedea și Teleormanul, Călmățuiul, Cogâlnicul, Bârladul, Jijia și Răutul), au fost transformate prin diguri, în salbe de iazuri.

Impuținarea și distanțarea apelor în câmpiile ex­terioare stă în legătură și cu puternica insolație și scăderea precipitațiunilor (3oo--6oo mm anual, față de 8oo-rzoo, în munte) în aceste părți ale țării. De aici și prezența celor două forme de vegetație dela noi: stepa, în regiunile cu mai puțin de 500 mm precipitațiuni anuale și pădurea, în cele cu mai mult de 500. Pentru popularea țărilor carpatice românești și deci pentru organizarea lor politică și administrativă, aceste două mari formațiuni vegetale au avut, firește indirect, un rol hotărîtor. Pădurea, care a coborît și în stepă pe văile mari, e țara cea veche și a fost totdeauna bine populată spre deosebire de stepă, folosită temporar și mult mai puțin intens în câmpurile ei înalte acoperite de ierburi (păsto­rie, negoț, războiu) și mai regulat pe văile ei umede cu adăposturi de pădure și stuh. Nu-i de mirare astfel că locuitorii au deosebit prin nume speciale regiunile stepice și pe cele împădurite din imediata vecinătate a acestora. De pildă Bugeacul, limitat la N de codrii Bâcului și de cei ai Tigheciului, e stepa dintre Mare și Nistru; Dobrogea este stepa dintre două păduri (Tulcea, în N și Deliormanul, în S); Blirâganul este stepa din răsăritul codrului Vlăsiei; Hurnasul în fine e stepa din Vestul Vlăsiei și Sudul Teleormanului (nume poate de origine cumană, al unor hățișuri de pădure din actualul județ Teleorman). Există însă și alte regiuni de stepă sau ținuturi des­ pădurite cari deși n'au totdeauna numiri populare, nu constitue mai puțin, unități naturale aparte. Așa sunt, în N Moldovei, stepa Jijiei și a Bălților; Țara sacpenițului (regiune despădurită la N Cernăuților);

Câmpia Transilvaniei (ținut despădurit între Mureș și cele două Someșe) stepa Tisei (parte din intinsa Fustă Panonică). Relieful, clima, apele, vegetația, etc., îngădue deci deosebirea mai multor mari regiuni naturale în cuprinsul României. Ele se alătură însă unele de altele și se leagă, prin drumul văilor și al culmilor radiare, în acea armonică unitate cqmplexă, care constitue <<personalitatea geografică a țării noa­stre>>.

Conștiința acestei unități complexe, corespunză­toare unității naționale, a venit însă târziu (nu nu­mai la noi de altfel), odată cu sporirea neamului românesc și a puterii lui politice; iar până la intrarea în funcțiune permanentă a acestei conștiințe, cele trei fațade geografice au trăit vieața lor politică strânsă între granițele unităților naturale corespunzătoare. Nu-i de mirare astfel că au existat aici, în Carpații noștri, socotiți cu anexele lor externe, trei principate deosebite: al Țării Românești, către Europa meri­ dională; al Moldovei, către Europa continentală; al Transilvaniei, (cu adausele ei de dincolo de Frontul Carpatic Apusean), către Europa Centrală.

A) ȚARA ROMÂNEASCĂ începe din crestele Car­paților (socotiți pe distanța Porțile de Fer -cotul dintre Bazinele Buzăului și Putnei) și ține până la Dunăre; este deci cuprinsă de pretutindeni între gra­ nițe naturale, singura parte cu hotar variabil în de­ cursul veacurilor fiind cea din câmpia Siretului, unde mai târziu s'a fixat granița la Milcov. Apele care coboară spre Sud apoi din ce în ce mai către răsărit, pe măsură ce ne apropiem de Siret, arată drumurile de coborîre a vegetației, ani­ malelor, populației și bogățiilor, spre șesurile cu pă­ șune și mai apoi cu cereale; dar mai arată ceva: drumul Mării, la care nu se poate ajunge decât peste pământul Dobrogei. Și astfel, această provincie și-a descoperit o funcțiune de anexă a Țării Româ­ nești, ori de câte ori un popor carpatic (același, de când avem date), s'a găsit în expansiune liberă către Mare. Așa a fost pe vremea lui Boerebista, care stă­ pânea din munți și până la Vama; așa, în vremea lui Mircea cel Bătrân; și tot astfel în vremurile noastre.

Din Carpați, în Dunăre și până la țărmul Mării Negre, se întinde așa dar Țara Românească, unitatea geografică a Sudului României de azi. Ea cuprinde trei mari regiuni naturale mai restrânse și cu caractere, într'o măsură oarecare, deosebite:

1. Oltenia. E un amfiteatru de munți, dealuri și câmpie, orientat dela N către S și încadrat între granițe naturale (Carpații, Dunărea și Oltul). In legătură strânsă, peste defileul Dunării, cu Craina locuită și azi de Români și prin șanțul Timiș-Cerna, cu Banatul, ea s'a individualizat mai lămurit, ră­mânând ca "Bănie" intre hotarele actuale, abia după întemeierea principatului Țării Românești.

2. Muntenia. Asemănătoare, în partea ei apuseană cu pământul Olteniei, cuprinde, în răsărit, mai multă câmpie (Bărăganul) decât dealuri (Subcarpați). Și hotarele ei sunt lămurite: Oltul, în W; la S și E, Dunărea, care curge aici în lungul malului abrupt al podișului Prebalcanic și Dobrogean; la N, în sfârșit, marginea înaltă a podișului Moldovenesc și Milcovul, apă neînsemnată rătăcind prin șesul fără pantă al Siretului de Jos.

3. Dobrogea. E una dintre cele mai clare unități naturale din cuprinsul țării, pentrucă este încadrată din toate părțile de depresiuni (Balta și Delta Du­ nării, Marea Neagră și șanțul Lom-Provadia, la Sud. în Bulgaria). Nu toată această regiune intră însă între granițele statului nostru, căci hotarul sudic al acestuia trece, între Ecrene și Turcșmil, pe povâr­nișul nordic al masivului Deliormanului, adică lasă înălțimile cele mai mari de deasupra văilor Lom și Provadia, statului vecin.

Prin așezarea ei în drumul către Marea Neagră și în acel de invazie, dinspre stepa rusească către Balcani și viceversa, Dobrogea a fost totdeauna un ținut de trecere deci o răspântie și o zonă de amestec. (Climă pontică dar și cu caractere meridionale ; ve­ getație de stepă și de pădure mărginașe dar și cu multe elemente mediteranee; populație carpatică dar amestecată cu neamuri balcanice și cu altele din marea stepă rusă {Tătari, Ruși). Tocmai acest ca­ racter constitue însă originalitatea ei.

B) MOLDOVA. Ca mare unitate geografică veri­ ficată de un lung trecut istoric se întinde din Car­ pații răsăriteni (socotiți dela Ceremuș, pe linia de despărțire a afluenților Bistriței, Trotușului și Putnei) până în apa Nistrului, Marea Neagră, Dunăre, Siret și Milcov. Numai între aceste granițe se poate vorbi de adevărata Moldovă așa cum ea a fost stăpânită de voievozii întemeietori și de urmașii lor până în Epoca Fanariotă. Vicisitudinile istorice i-au despărțit, temporar, stepa din S (Bugeacul) numit, în partea lui de câmpie din lungul Mării Negre și al Dunării, Basarabia ; și, mult mai târziu, colțul din NW po­ reclit Bucovina după codrii de fagi cari și azi se mai cunosc acolo sub numele de bucovine; în fine, întinsul teritoriu dintre Prut și Nistru botezat Ba­ sarabia prin extinderea calculată a vechiului nume din Sud. Aceste bucăți, rupte cu silnicie dintr'un ținut natural, nu corespund însă întru nimic unor realități geografice: relieful, clima, vegetația, popu­ lația dominantă (Moldovenii), sunt aceleași de am­ bele maluri ale Prutului. Acesta nu poate fi deci un hotar cum nu era hotar nici măcar pentru ju­ dețele de altă dată, reînviate azi, parțial, tocmai după modelul vechei împărțiri administrative. (V. de pildă harta lui Dimitrie Cantemir).

Cu atât mai puțin este justificată geograficește, deosebirea unei provincii a Bucovinei, ale cărei ho­tare SE taie în curmeziș văile Prutului, Siretului, Sucevei și Moldovei, adică drumurile cele mai um­ blate ale Moldovei Vechi. Singura subîmpărțire firească a Moldovei, înțeleasă între granițele menționate, rămâne astfel- cu oare­ care modificări cerute azi, de evoluția populării- tot cele admise de voievozii descălecători dinspre munte: Țara de Sus adie în susul apelor (până la Trotuș și la N masivelor înalte din mijlocul po­ dișului moldovenesc), Țara de Jos adică din josul acestora și Basarabia (sau, în înțeles mai larg, Bu­ geacul) adică regiunea de stepă din S-E. Intre acestea, individualitatea geografică cea mai răspicată o are Bugeacul (stăpânit câteva secole de Tătari și orga­ nizat ca unitate teritorială aparte).

C) TRANSILVANIA. In înțelesul larg dar forțat, întrebuințat și de administrație, însemnează țările românești de peste Carpați. Ele nu constituesc însă o unitate decât ca direcție de îndrumare a apelor (și încă nu a tuturor), a drumurilor (și nu a tuturor) și a relațiilor economice și politice (dar nu exclusive și nici singurele naturale), dominante- din voia îm­ prejurărilor istorice-în trecut. Coexistența elemen­ telor de vieață (plante, animale, populație) carpatice (dominante) și central-europene (secundare) deși constitue o caracteristică a ținuturilor de peste munți, nu însemnează însă-cum am văzut și în cazul Țării Românești sau al Moldovei-o rupere a ace­ stora de marea unitate armonică a țărilor carpatice românești. Orientare relativă spre Europa Centrală, dar desfacere de axa Carpaților însă, nu. Inăuntrul acestui teritoriu, unitar ca orientare relativă, se deosebesc însă câteva regiuni geografice cu trecut istoric și administrativ adesea separat. Acestea sunt:

1. Transilvania propriu zisă sau Ardealul format dintr'o depresiune deluroasă (cuveta Transilvaniei) și o serie de mici <1 țări)) cuprinse între munții inăr­ ginași sau la contactul dintre ei și podiș (exemple tipice: Țara Moților, Țara Hațegului, Țara Oltului sau a Făgărașului, Țara Bârsei, etc.). V. și partea I.

2. Țara Maramureșului. Fost voievodat desvoltat ca într'un cuib de munte într'o depresiune delu­ roasă închisă între lanțul Carpaților Păduroși și Munții Vulcanici. Ea comunică cu exteriorul numai prin porți (poarta Tisei dela Hust apărată pe vremuri de o cetate) sau pasuri de înălțime (Frăsinet, Prislop). Granița politică dintre Cehoslovacia și România a tăiat- în chip nefiresc-în curmezis acest tinut natural odată în întregimea lui românesc iar astăzi locuit, în partea lui nordică, de Ruteni.

3. Țara Crișurilor. E cuprinsă între crestele ma­ sivului Bihorului, Mureș, Tisa și o linie care des­ parte neperfect, peste creste de dealuri, bazinul Tran­silvaniei de dealurile Sălajului și de județul _Sătmar. Ea este formată dintr'o câmpie- în mare parte mlăștinoasă-(Nordul câmpiei Tisei) și o serie de depresiuni bine populate cuprinse înăuntrul marginei muntoase și deluroase din răsărit. (Ex. tipice: Țara Lăpușului și a Chioarului în N; golfurile de câmpie ale celor trei Crișuri, în S). Numirea îi vine dela aceste trei Crișuri. Și Țara Crișurilor cu anexele ei (Sălajul și Săt­marul) a fost tăiată -în chip nefiresc -de granița spre Ungaria. In felul acesta cea mai mare parte a câmpiei a rămas statului vecin.

4. Banatul. Ca unitate naturală e încadrată între munți (la E), Dunăre (la S), Tisa (la W) și Mureș (la N). Ca și Țara Crișurilor, el este format dintr'o parte a Câmpiei Tisei (și aici, tot mlăștinoasă în cea mai mare parte a ei) și un număr de <1 țări)) sau de­ presiuni cuprinse înăuntrul munților din răsărit. (Ex. tipice: Țara Almajului; depresiunea alungită Timiș­ Cerna, etc.). Având în trecut, un rol de pază a gra­ nițelor, Banatul s'a bucurat de o organizație mili­ tară aparte și, implicit, de oarecare autonomie. Azi este și el împărțit între România și Jugoslavia.

Vieața locală, care interesează de aproape și ad­ ministrația unei țări este, azi, legată mai puțin de cuprinsul unei provincii ca Transilvania, Țara Ro­ mânească sau Moldova și mai mult de condițiunile strict locale mărginite la o vale, un câmp acoperit de ierburi sau cereale, la o baltă, la <<țară>> de munte, etc. Aceste mici unităti naturale stau astfel la baza organizării muncii zilnice a locuitorilor unui ținut. Cu cât populația-mai ales cea rurală e scoasă mai des din cadrele acestor unități și este silită să k depășească trecând peste piedici grele și străbă­tută de distanțe disproporționate, cu atât paguba pentru individ și pentru colectivitate este mai mare. De aici organizația primitivă, mai pretutindeni în limitele. La noi nu s'au petrecut lucrurile altfel. Se poate vorbi de aceea -pentru trecut cu mai multă drep­tate dar, în bună parte, și pentru prezent- de te­meiul geografic al împărțirii administrative. Pentru a urmări acest lucru, e suficient să intrăm în oarecare detalii referitoare în special la relieful și la marile formațiuni vegetale ale țării.

A) ȚIKUTURILE DE MUNTE ȘI DE DEALURI.

Munții noștri și chiar bună parte din dealuri cu­prind datorită mișcărilor scoarței și eroziunii numeroase mici regiuni mai coborîte (plane sau de­ Juroase) mărginite de înălțimi. Acestea sunt -după terminologia științifică- depresiunile iar după cea populară, dar nu pretutindeni și nici totdeauna, <<țările>> intra și subcarpatice și cele intracolinare. Populația a căutat totdeauna aceste locuri mai u�or de folosit pentrucă oferiau adăpost, un climat mai puțin aspru față de înălțimile vecine, posibili­tăți de exploatare multiple (și în depresiune și în cadrul înconjurător), o circulație mai lesnicioasă, etc. In faza organizării patriarhale (cnezate, voevodate), aceste nuclee de populație, au format tot atâtea uni­ tăți locale care lipindu-se, cele mai mici- unele de altele, au dat județele sau ținuturile de mai târziu. lată deci o primă categorie de județe cu bază geografică:

1. Județele de depresiune. Ele se țin lanț în apusul țării din Nord (Țara Maramureșului) prin Sătmar (cu Țara Lăpușului și a Chioarului). Sălaj (cu depresiunea Șimleului), Bihor (cu golfurile de C<Împie ale C.rișului Repede și Negru), Arad (cu Țara larandului), Severin (cu culoarul Timiș-Cerna) și Caraș (cu golful Oraviței și Țara Almajului), până la Dunăre. Urmează apoi seria din periferia lăuntrică a Transilvaniei propriu zise: județul Hunedoara (cu țara Hațegului), Sibiu (cu depresiunea Sibiului și {ara Amlașului), Făgăraș (cu Țara Oltului sau a Fâgărașului), Brașov (cu Țara Bârsei), Trei Scaune (cu Țara Secuilor), Ciuc (cu depresiunile Ciucului și a Giurgeului) și Năsăud (cu depresiunea sau Țara Năsăudului și cu Bârgaele). Dincoace de munți, ace­ lași lucru, dela Ceremuș la Turnu Severin fiecare județ cuprinzând, la contactul dintre munte și dea­ luri, cel puțin o depresiune. Astfel județul Câmpu­ lung cuprinde Țara Dornelor și <<câmpulungurile>> Moldovei și Moldoviței; jud. Neamț, depresiunile Nemțișor și Cracău; jud. Bacău, depresiunea foarte ramificată a Trotușului; jud. Putna, Țara Vrancei. In Muntenia și Oltenia, depresiunile din cuprinsul județelor de munte, sunt mai puțin desvoltate (ex­ cepție, depresiunea Câmpulungului din județul Muscel ȘI depresiunea Olteană din județul Gorj); în schimb ocupă mai mult loc culmile deluroase și văile largi, cu terase dintre ele. De aici a doua grupă de ju­ dețe pe temei geografic:

2. județele de bazine fluviatile. Numele multora din ele trădează de altfel, această origine ( Gorj adică Jiul de munte; Argeșul, Dâmbovița, Prahova, Bu­zău, Râmnicul Sărat, Putna, Târnava Mare și cea Mică, Someșul, Suceava, etc.). Nu sunt însă numai acestea, județe de bazine, ci majoritatea. Astfel spus­ celui are forma de triunghiu cu vârful îndreptat spre S, datorită afluenților de pe stânga Argeșului, afluenți care se strâng toți în apropierea Piteștilor; județul Cluj cuprinde bazinul Someșului Mic; județul Turda. pe cel al Arieșului; județul Bacău s'ar putea numi foarte bine, județul Trot.Ișului și tot astfel județul Neamț e un ținut al Bistriței, Rădăuții. al Sucevei, Storojineț, al Siretului de Sus și în fine, la fel, cea mai mare parte a județelor din podișul Moldovei unde acestea și-au împărțit bazinele apelor mari în­ tinzându-se pe ambele lor maluri. Județele Cernăuți, Dorohoi, Botoșani, Iași, Fălciu și-au împărțit în chipul acesta valea Prutului; iar județele Storojineț, Rădăuți (o mică parte), Dorohoiul (partea vestică), Baia, Roman, Bacău (partea estică), pe a Siretului. In Sud însă, unde valea Siretului are cădere bruscă spre Siret iar valea Prutului e largă și băltoasă, județele au rămas pe un singur mal (Tecuci cu forma lor lungăreață copiată după afluenții de pe dreapta ai Bârladului, Covurluiul, Cahuiul).

B) JUDEȚELE DIN CAMPIE s'au desvoltat, se pare, mai întâiu în cuprinsul pădurilor dinspre stepă. Astfel, Fălciul a fost ținut de margină care, cel puțin în parte, a corespuns faimosului codru al Ti­ gheciului; apoi Lăpușna e județul codrilor Bâcului, Tulcea, al pădurii din N Dobrogei precum Duro­storul se întinde, în S aceleiași provincii, pe o parte a Deliormanului. In Țara Românească, Doljul (Jiul din câmpie), Romanații, Teleormanul, Vlașca și 11- fovul au reprezentat posturile cele mai înaintate ale populației românești către stepă. In apus în fine se pare că județul Sălaj dacă nu și celelalte ținuturi de margină spre pustă, au găsit un sprijin similar în << Silvania >> adică pădurea care desparte Transil­ vania propriu zisă de Țara Crișurilor. In stepă, județele au folosit ca axă tot văile, aici foarte depărtate unele de altele; organizare terito­rială s'a făcut însă în jurul vadurilor și a cetăților respective dela Dunăre, Nistru și �iare. In hinter­landul acestor cetăți-porturi spre care și azi converg drumurile stepei, au fost stăpâniri teritoriale multă vreme (raielele turcești, etc.), așa că abia târziu, în secolul XIX, s'au conturat mai bine județele noa­stre de stepă fie închizând între granițele lor cele noi, câmpuri înalte sau spinări de dealuri stepice (Brăila, Ialomița, Constanța, Caliacra, Ismail, Ce­tatea Albă, Cabul), fie adăugând ținuturi de stepă mai restrânse ca suprafață și slab populate, vechilor ținuturi de pădure vecine (Tighina, Covurlui, Tecuci, Râmnicul Sărat, Buzău, Ilfov, Vlașca, Teleorman, Dolj, Mehedinți, Arad, Bihor, Sălaj, Sătmar).

Ținând deci seama de caracterul geografic domi­nant, am putut deosebi în România patru tipuri de județe: județele de depresiune, județele de bazine fluviatile, fudețele de pădure și fudețele de stepă. Ar fi însă să exagerăm și chiar să falsificăm într'o mă­ sură realitatea, dacă am rămâne riguros la această clasificare: chiar dacă, la începutul lor, multe din județele noastre au putut porni dela o bază teri­ torială anumită (depresiune, vale, pădure sau stepă), cu timpul, întinzându-se odată cu sporirea popula­ ției, a mijloacelor de transport și a siguranței, ele au depășit cadrele regiunii naturale primitive și s'au întins peste ținuturi geograficește deosebite. De aici obligația de a deosebi și grupe de județe care fac legătura între două sau mai multe regiuni: care se întind peste pădure și stepă (ex. Ilfo, dețe care se întind peste munte (cu dealurile și câmpia stepi?ă (ex. județul Buzău sau Arad, Harta noastră îngădue o mai lesnicioasă m a acestor grupe de județe în cuprinsul întreg)