Gazda norocului

Povești morale de Petre Ispirescu Gazda norocului

În vremurile cele vechi, pe cînd blagoslovenia Domnului era pe pămînt, trăia un boier mare. În casa acestui boier desjugase norocul și-și făcuse culcușul aci.

Din pricina aceasta, orice făcea boierul îi ieșea înde bine; oriunde punea el mîna, punea și Dumnezeu mila.

Și era bine văzut la curtea lui vodă. Nu că doară era vro mană mare de dînsul. Era și el, om ca toți oamenii; ci ia așa pentru că avea noroc. De se auzea că vrăjmașul a dat năvală în țară, vodă chema îndată pe acest boier, îl trimetea asupra vrăjmașului, și el, te miră cu ce tertipuri, punea vrăjmașul pe goană și mîntuia țara de nevoi.

De se ivea vro foamete, ori vro molimă, vodă poruncea boierului să se ducă să vază și să facă ce o ști el, numai să potolească mînia lui Dumnezeu. Și el, boierul, cum se ducea, nu știu ce făcea el, nu știu ce dregea, că numai ce auzeai că foametea, că molima s-a ostiat, și iară se întorcea binele.

Avuțiile ii curgea ca ploaia. Holdele de pe moșiile lui burdușeau pămîntul. Vitele i se înmulțea ca spuza și ca iarba.

Sta și se mira și dînsul de atîta noroc ce căzuse pe capul lui. Din pricina aceasta începuse a se îngrijura. Simțea el că n-are să ție mult așa.

Nevasta și copiii îl mîngîiau și voiau să-l scoată din această părere; el însă tăcea și își căuta de treabă.

Într-o zi se duse să se scalde. El se uitase cu un inel de mare preț în deget, și nu știu cum făcu, că îi scăpă inelul în apă. În loc să cază la fund, inelul plutea pe d-asupra apei. El se cruci de această minune, se dete după dînsul, îl apucă și îl băgă în deget.

Atîta noroc nu se mai văzuse. El zise: „Aceasta este culmea norocului. De aci încolo n-are să fie bine de mine.” Și așa fu. Pasămite norocul își luase ale trei fuioare de la casa lui, și p-aci ți-e drumul.

Întorcîndu-se acasă, spuse nevestei și copiilor ce i se întîmplase la gîrlă, apoi le zise:

— Țineți-vă bine, dragilor mei, că atîta noroc n-are să ție mult. El trebuie să-și întoarcă cojocul.

N-apucă să-și isprăvească cuvîntul și deodată se pomeni cu niște slujitori domnești, cari intrară la dînsul, și îi spuseră că este osîndit la temniță, și că toată averea lui este luată pe seama domniei. Vru el să se ducă la vodă, să se înțeleagă la cuvinte. Dară cine îi mai dete pas! Puseră mîna pe dînsul slujitorii, îl legară cobză, și îl duseră la pușcărie.

El, de nevoie, se într-armă cu răbdarea, și suferi toate asprimele triștei. Nevasta și copiii îi rămaseră pe drumuri.

Legat și ferecat în închisoarea lui, bietul boier nu mai știa nimic de ai săi. De mîncare îi aducea păzitorul, numai pîine uscată și apă.

Aștepta el să fie scos la judecată, ca să se dezvinovățească, fiindcă se știa curat la inimă. Dară fu uitat acolo nu știu cît timp. El trăia acum nici cu viii, nici cu morții. Aștepta din minut în minut să fie dus la moarte.

În loc de nevastă și copii, împregiurul lui acum avea paienjenii închisorii și șoarecii, cari îi lua din mînă și chiar bucățica de pîine uscată ce-i aducea. Părul, barba și unghiile îi crescuseră ca la un om sălbatec. Se jigărise bietul om, de nu-l mai cunoșteai.

De unde îi venise lui aceasta urgie domnească? Pizmașii îl pîrîseră la domnie că voise să-și vînză pe domnul său, și cîte și mai cîte. Vodă crezu, ca un Vlăduță ce era el, și fără a-l mai cerceta, porunci de-l aruncă la închisoare și nu-și mai aduse aminte de el.

Trecuse multă vreme și boierul nu mai avea nădejde de scăpare.

Nevasta boierului, în timpul acesta, umblase și cruciș și curmeziș, se rugă și de bun și de rău, și de mare și de mic, și abia, abia, izbuti să dea ochii cu vodă.

Ea îi spuse neajunsurile în care se află ea și copiii ei, îi înșira cu d-amăruntul slujbele făcute de bărbatul său țării, îl făcu să înțeleagă necazurile bietului cm acolo în temniță, uitat de stăpînire, uitat de oameni și de Dumnezeu, și îi ceru voie ca măcar să o lase să se ducă să-l vază.

Voia o dobîndi.

Și într-un suflet se duse la închisoarea bărbatului său. Acolo dacă ajunse, arătă pitacul lui vodă și porțile temniței i se deschiseră.

Intrînd, nu-și mai cunoscu bărbatul; părul crescut și nepieptănat și împîslise pe capul lui. Barba îi ajunsese pînă aproape de brîu, mustețile îi sta la gura lui ca un stuf; hainele de pe dînsul putreziseră; sub dînsul o mînă de paie și ș-alea umede, îi strujise trupul, de nu mai avea hal.

Boierul cum o văzu, o îmbrățișă și îi spuse să aibă răbdare, că Dumnezeu cearcă pe om, dară nu-l pedepsește așa îndelung. El o rugă să facă ce-o face, să-i aducă nițică varză acră, căci i se lihnise inima de tot.

Nevastă-sa se duse iute pe la prieteni, pe la cunoscuți, să ceară o varză, căci nici atît nu mai avea cu cît să o cumpere, și, dobîndind o varză acră, o puse într-o oală și i-o duse bărbatului său. Stînd ei de vorbă și mai îmbărbătîndu-se unul pe altul, pusese oala cu varză alăturea cu el.

După ce vorbiră ce vorbiră, vru să mănînce și el nițică varză. Cînd colo, ce să vază? Un șoricel deduse în varză, și nici de dînsa nu avu parte.

Atunci începu să zîmbească și zise neveste-sei să-i aducă un bărbier, ca să-l rază și să-l tunză, căci acum s-a sfîrșit toate necazurile și nevoile lor.

Încă vorbind, iată că vine temnicerul și îi spune că din mila domnească i se dă drumul de la închisoare.

Pasămite vodă, după rugăciunea muierii boierului, își aduse aminte de dînsul, oarecînd harnic și credincios, luă în cercetare cu d-amăruntul toate învinovățirile ce i se aduseseră, se încredință că pe nedrept a fost osîndit, și porunci de-l scoase din temniță, Si dete averile înapoi și îl puse iarăși în cinstea din care îl dase jos. Cînd binele ajunge la culme, să te aștepți la rău; cînd răul trece peste măsura firii, să te aștepți la bine.