Garda saraiului

 

Selim sultanul, doarme pe patu-i de plăceri,
Având un scut puternic de crânceni ieniceri
Ce stau veghind la poarta saraiului de pază.
Sultanul doarme-n pace și gându-i nici visează
Că însuși ienicerii jurat-au pe Allah
Să deie pradă morții viziri și padișah^[1]!...
E cerul fără stele; întreg Stambulul tace,
Precum un mut gigantic, pierdut în umbră zace
Temând să nu deștepte șahinul până-n zi...
Când leul odihnește, e bine-a nu-l trezi.
Saraiul pe o culme se-nalță și apare
Ca o fantasmă neagră ce dă înfiorare.
Locaș de feerie, minune-orientală,
Rai luminat în sânu-i de-o rază infernală...
Gândirea spăimântată în laturi stă de el,
Căci pe sub cer deasupra-i plutește Azrael^[2].
Și însă prin tăcere o tristă cucuvaie
Suspină-n miezul nopții pe-a lui Selim odaie,
Și valurile negre de-a lungul în Bosfor
Șoptesc un vaiet jalnic și mult întristător.

Deodată, pe când somnul și ochi și minte fură,
A curții poartă sună de-o surdă lovitură...
Pe loc, toți ienicerii de pază, deșteptați,
Saltă-n picioare, gata de luptă, înarmați,
Ș-Abdul-Aga, Nakibul^[3], în chioșc deasupra porții
Se urcă fără grijă de întâlnirea morții.
El vede-n piața largă și vede-n fund pe stradă
De umbre înarmate o tainică grămadă
Venind prin întuneric cu zgomot nădușit...
Torent de răzvrătire ce crește nesimțit.
Era ortale^[4] dese de cruntă-ienicerime,
Pornite să răstoarne sultanul din nălțime.
O nouă lovitură mai tare-n poartă bate!
Abdul-Aga se pleacă spre umbrele-adunate
Și strigă-n piață : «Cine? Cine-n Stambul cutează
Să miște când Sultanul doarme ș-Abdul veghează?»
«Abdul! deschide poarta! răspunde-un glas din piață.
Tu știi că-n ochii noștri Selim e șters din viață.
Știi că ne-am prins cu toții prin aspru jurământ
Să-l facem de pe tronu-i să cadă în mormânt!...»
Abdul se oțerește, căci au recunoscut
Un glas de frate-n glasul ce singur n-au tăcut.
El zice : «Așa este! așa-i, frate Orcane!
Am răsturnat cu toții a noastre mari cazane^[5]
Ș-a lui Selim peire cu toții am jurat,
Dar eu cu jurământu-mi nu pot să fiu legat
Cât stau pândar aice cu pieptul meu în poartă
Și cât credința sfântă în mine nu e moartă!
Selim e al meu dușman!... și nu-i pe lumea-ntreagă
Nu-i ură mai de moarte ca ura ce mă leagă
De dânsul, în tot locul, cu dor de răzbunare,
Cu dor de a-l combate fățiș, în ziua mare.
Selim, Zahid kiafirul^[6] Selim crunt, orb de minte
Ucis-au cu-a sa mână pe bunul meu părinte!
Selim trebuie să moară!... și va muri!... jur eu!
Dar nu cât sunt de pază la căpătâiul său...
Abdul, când e-n picioare la postul de onor,
Abdul uită mânia de fiu răzbunător,
Căci mârșava trădare ce-ascunde-al ei obraz
În veci nu se încuibă în suflet de viteaz...
Selim e sacrul oaspe al conștiinței mele,
Ș-acum aceste brațe sunt două santinele
Menite să protege pe chiar dușmanul meu...
Așa scrie Profetul, așa vrea Dumnezeu!»

«Ghiaur!» strigă din umbră cu glasul răgușit
Lambhar-Kale, kiehaia^[7] ce-n poartă au lovit;
«Ghiaur fără credință, te lepezi tu de noi?
Selim și tu-mpreună peri-veți ainândoi!»
Abdul se-nfuriază: «În laturi, spurcat câine,
Deprins a mușca mâna care-ți întinde pâine!
Lambhar-Kale! pe tine sultanul te-au iubit
Ca pe un fiu nemernic de sânu-i te-au lipit,
Ți-au dat avere, nume, putere și onoare,
Din cuibul tău de vierme te-au scos la lume-n soare,
Și tocmai tu ceri moartea sultanului?... A! fiară,
Să nu-mi ieși tu în cale, să nu-mi cazi tu sub gheară!...
În laturi toți!... în laturi, departe de-acest loc!
Mohamed v-amenință cu sabie de foc!»
Mulțimea șovăindă la glasu-i se uimește...
Dar crâncenul kiehaia în fruntea ei răcnește:
«Pe ziduri, pui de tigri! avalma la sarai!
Murind, pe noi ne-așteaptă huriile din rai!»

Și lupta se începe prin neagra-ntunecime...

Ca demoni de urgie o parte din mulțime
S-acață greu de ziduri, iar alta mai aleasă
În poarta-mpărătească s-aruncă și se-ndeasă,
Și sub loviri de grindă s-abate poarta grea,
Turtind un mare număr de luptători sub ea.

În curte ienicerii pătrund ca niște lei!...
Dar iată-n a lor cale Abdul cu toți ai săi,
Și cel întâi ce cade tăiat în zbor, de-a latul,
E procletul kiehaia, Lambhar-Kale, ingratul!
Atunci o încleștare de moarte s-au încins...
Și când mărețul soare pe ceruri s-au aprins,
Voioasele lui raze roșind au luminat
Saraiul dat în pradă, sultanul strangulat,
Ș-o cladă, lângă poartă, de ieniceri zăcând,
Toți morți cu spada-n mână, saraiul apărând,
Ș-alăture cu dânșii culcați, uciși pe prag,
Abdul și al său frate, îmbrățișați cu drag!...

Dervișul de la Meca, El-Djem-Zaet-Mansur,
Primblând ochi cu durere pe morți, jur împrejur.
Spre cer a sale brațe le-au ridicat zicând:
«Allah, pe lume omul, ca paserea trecând,
Nu lasă nici o urmă, șah fie sau fellah^[8],
Tu singur ești puternic și mare, tu, Allah!
Dar dacă nu se pierde în ochii-ți fapta bună
Ș-asupra faptei rele Dreptatea se răzbună,
Ah! fie-n veci la dreapta-ți acel care când jură
Rostește adevărul din inimă prin gură
Și sprijină cu viața, cu braț apărător
Săngeacul lui Mohamed, și lege și onor^[9].
Iar cela care-și vinde credința, jurământul,
Cenușa-i otrăvită s-o sufle, sufle vântul
În latele pustiuri, în volbura pieirii,
Căci Iuda vânzătorul e hula omenirii!»

Apoi bătrânul gârbov ce jalnic lăcrimează
Alăture cu mortul Abdul îngenunchează
Și ochii lui închide, și trist, în tremurare,
Pe palida lui frunte depune-o sărutare!

________

1. Sultanul poartă glorioasele titluri de padișah, de șah-șahin, de sahi alem penah, de sahin-sahi etc.
2. Azrael: înger
3. Nakib: păzitor al sangiacului lui Mohamed.
4. Orta sau ojak, denumirea regimentelor de ieniceri.
5. Fiecare orta avea cazanul ei. Răsturnarea cazanului cu fundul în sus era un semn de revoltă.
   
6. Zahid kiafir: ipocrit blasfemator. Selim vroia să introducă reforme europeane în armată și în administrație
7. Kiehaia: sindicul ienicerilor.
8. Fellah: țăran sărac.
9. Sangiac: stindardul Profetului, care se desfășură când imperiul e în pericol.