Ganul țiganul

Sari la navigare Sari la căutare
Ganul țiganul
de Ion Pop-Reteganul
Comunicată de N. Trîmbițoniu, învățător în Ulpia Traiană, Grădiștea.


A fost odată, ca niciodată.

A fost odată ce-a fost, dar n-a fost așa mare minune, c-a fost numai un țigan cu numele Ganul. Cum să fie aceea mare minune? că doară țigani totdeauna că au fost, ici țigani, colea țigani, dincolo țigani, în ceea parte iar țigani, tot de țigani dai și cu țigani te-ntîlnești; ba ici colea mai vedem și cîte un om mai țigan decît toți țiganii.

E, dar țiganul meu și-al dumneavoastră, de care vreau să vorbesc, într-un chip era țigan ca ceilalți țigani; adecă era sărăcuț săracul de el, încît cîteodată, ba de cele mai multe ori, trăia tot cu noduri fripte învăluite cu răbdări prăjite, dar într-alt chip se deosebea de ceialalți țigani. Anume el era cu minte. Pot să fie și țigani cu minte, așa mai rari, dar vorba e așa că țiganii sînt toți nărozi. Și Ganul țiganul era cu minte, zău cum să nu fie, cînd el fără vreo măiestrie, fără cămin, fără ceteră, fără casă, fără masă, numai c-un bordei, care nu era nici acela al lui, ci al nașului, trăia cum putea, de pe-o zi pe alta, dar rău trăia.

Ganul țiganul nu era singur, căci avea ș-o muiere cu care căpătase vreo șase puradei, vasăzică pui de țigan. Acum chiar nime n-ar putea zice că Ganul țiganul nu era om cu minte, căci el și ca om sărac totuși s-a nizuit să aibă o familie. Apoi dacă ne cugetăm că el cu sărăcia lui a crescut șase prunci, sau mai bine zis, după datina țiganului, i-a lăsat să crească, precum își cresc toți țiganii copiii, aceea nu e lucru mare. Ba da, chiar lucru de mirat și de pocosit, în urmă totuși a gătat Ganul țiganul cu toate; oamenii din sat de mult nu i-au mai dat nimic, iar acum de vreo cîteva zile, nici de la nașu-său nu a mai căpătat ce să rumege, cu ce să-și ostenească fălcile și cu ce să-și îndoape foalele.

Ce să facă el dară?

De răbdări s-a săturat ca de mere acri; de lipsuri, calea valea, dar nu mai avea nimic, iar copiii i se trînteau pe jos de foame, muierea pe-aceea cale.

Ce să facă el așadară?

Fluieră una a pagubă, se mai gîndește și iar se mai socotește, ce să facă? încătrău s-apuce? și de ce să se prindă? Să meargă să fure, nu-i venea la socoteală, căci la furat trebuie oameni sprinteni, oameni iuți și oameni cu curagiu, care pot să se apere, dar să și fugă la vreme de lipsă. Apoi el să fie harnic de-aceea treabă? Ba. El ne cum să aibă curagiu, dar nu putea nici fugi, căci era lat de foame deoarece de trei zile nu mîncase nimic.

Ce să facă dară?

Se mai gîndește și iar se mai socotește, apoi se mai scarpină-n cap, poate de năcaz, dacă nu de altele, în urmă ajunge la aceea credință, că Dumnezeu e pricina, că el e sărac și că de aceea moare el de foame.

Dacă nu era Dumnezeu, chiar Dumnezeu, atunci era ce era, căci țiganul tare deznădăjduise. În urmă se conteni, dar iar se gîndi, c-așa nu-i bine să rămînă, dar nici nu poate să rămînă, căci n-are ce mînca. Deci zise muierii sale:

— Tu babă!

— Ce-i Gănuțule?

— E rău, zice țiganul scărpinîndu-se-n cap, cine știe din ce pricină e rău, că mai rău de-așa nu se poate, fiindcă acum chiar n-avem ce mînca. Pînă acum mai căpătam de ici de colea cîte ceva, dar acum parcă nu-i lucru curat, nu mai căpătăm nimic de nicăiri, iar așa nu putem sta. Să-mi faci tu mie o turtă de cenușă, muiată știi tu cu apă de cea proaspătă și limpede de rîu ca să am ce să mînc pre cale, căci eu mă duc la Dumnezeu, să mă sfădesc cu el, pentru ce ne ține așa de rău, dacă-i sîntem toți copiii lui și el ni-i la toți tată bun.

— Bine zici, tu Gănuțule dragă, îi răspunse muierea, oftînd una, ai drept, iată-ntr-o clipită-ți voi face și te du, căci așa nu mai putem sta.

Se puse țiganca și aduse apă de cea proaspătă și limpede din rîu, alese două blide de cenușă, le muie și le frămîntă cumsecade, dar să fi văzut cum frămîntă, așa frămîntă, așa scutura, încît cugetai, că vrea să coacă un cuptor de douăzeci de pite și vreo cîteva mălaie.

În scurt timp turta fu pusă pe vatră și coaptă cum e dată.

Și plecă țiganul cu cugetul de-a merge pînă la Dumnezeu, pe care voia să-l bată, dacă nu-l va ajuta cu ceva. Se duse și călători mult, pînă mîncă turta de jumătate. Chiar drum lung nu făcu, fiindcă nu putea merge așa tare, deoarece precum v-am spus, era lat de foame. Mergînd așa pe cale, iată se-ntîlnește cu un bătrîn.

Acela era Dumnezeu, dragul de el, care luase chip de om și plecase înaintea țiganului, ca să facă, ce va face, să-l împace și pe el.

— Bună seara, măi țigane! îi zise Dumnezeu.

— Să fii sănătos, bătrînule!

— Dar unde te duci?

— Dă-mi pace, nu mă opăci, se răsti țiganul, căci am să mă duc pînă la Dumnezeu să mă bat cu el.

— Apoi pentru ce să te bați tu cu el?

— Pentru că nu-mi dă de mîncare și mă lasă să pier de foame cu muierea și cu copiii cu tot. Mă duc dar să văd, sau îmi dă, sau e rău de amîndoi.

— Lasă-te, măi țigane, de gîndul tău, căci pe Dumnezeu tot nu-l vei găsi, iată-ți ajut eu și nu te las să mori de foame cu muierea și cu copiii tăi. Uită-te aici și na masa aceasta, cătră care cînd vei zice:

Scumpă masă
De mătasă,
Ia aminte
De te-ntinde
Cu mîncări
Cu țigări
Și cu vin
De-l pelin,

atunci ea-ndată se va așterne cu tot felul de mîncări și beuturi, din cari poți mînca totdeauna cînd ești flămînd, pînă te vei sătura, iar cînd vei fi sătul vei zice:

Ian adună,
Masă bună;
Bucături
La sfărmituri
Laolaltă
Pîn’ de-altădată,<poem>

căci îndată se vor strînge tot ce va fi rămas iar laolaltă și tu-ți poți căuta de lucrul tău și muierea ta de-al ei, căci nu va trebui să trudiți după de-ale gurii și de a foalelui.
— Îți mulțumesc, răspunse țiganul, și-ți sărut picioarele, mînile, tălpile, spatele și pe tot locul bogdaprosta de ce-mi dăduși, că baremi acum nu mai trebuie să lucru și să mă amuțe cei rumâni cu cînii!
I fu mult țiganului pînă rosti aceste vorbe, căci le zice cam cu grabă nici știind ce zice. Cugetul lui fu la aceea cum o să mănînce și să se sature, ca de care n-a mai văzut niciodată.
Se întoarce deci de pe calea apucată, căci acum avea ce-i trebuie de rîndul gurii. Abia aștepta să găsească vreun loc ascuns, ca să mînce ce-i poftea inima. Spre nenorocirea lui nu departe găsi o groapă în pămînt, aci se așează ca, deși era seară, să-și facă ameazul. Înainte de toate însă apucă jumătatea de turtă de cenușă din traista toată petecită, se uită la ea și zice:
— Tu turtă de cenușă! de tine am avut parte mai mult ca de toate celea-n lumea asta, am văzut bine că ești rea, dar fără tine o duceam și mai rău. Acum nu mai am lipsă de tine, căci de aici încolo, nici popa cel rumânesc nu trăiește mai bine decum voi trăi eu.

Du-te dar să nu te mai văd.

Zicînd acestea așa a aruncat-o, cît nici schiamătă nu s-a ales de ea. După aceea prinse masa, care o pusese jos, o chiti bine pe pămînt, se linse odată pe buze, apoi zise:

<poem>Scumpă masă
De mătasă,
Ia aminte
De te-ntinde
Cu mîncări
Cu țigări
Și cu vin
De-l pelin.

Nici nu gătă bine vorbele acestea, cînd masa începu a se așterne și a se umplea cu tot felul de mîncări, cu beuturi, cu țigări și cu cîte de toate sînt pe-o masă domnească. Era zupă grasă cu stele, care parcă sclipeau, era curechi cu clisă și sîngereți, era carne friptă de purcel, erau plăcinte, erau... de cîte mai erau, că cine biruie să spună toate cîte-au fost, că doar au fost multe. Apoi era vin, de cel roșu pelin, de care beau numai domnii cei mari, mai erau ce-i este tare de folos omului săturat, adecă țigări. Dar să știți dumneavoastră de cari?! Vai Doamne! erau de cele cu pai, de care fumează numai domnii și numai acei domni, cari au pungă mare și plină.

De acestea de toate erau pe masa lui Ganul țiganul.

Cînd le văzu acestea toate țiganul, nu credea ochilor, el nădăjduise c-acea masă tainică-i va da cel mult balmoș, nu și de celea mîncări, pe care nici nu le cunoștea, fiindcă nici nu mai văzuse asemenea.

D-apoi cînd văzu vinul? Auleo Doamne! vin de care nici neam de neamul lui Ganul, doar nici nașul lui n-a gustat; el de aci încolo, gîndea, va să bea în toată ziua petrecîndu-și ca domnii cei mari.

Se puse deci la mîncare și cum fu lipit de foame, dar mai ales de dragul mâncărilor, se sătură de se făcu burduf. Mai mîncă, mai beu vin, mai mîncă iar, mai beu iar vin, apoi aprinse țigarea, o fumă pînă cătră capăt, iar capătul țigării după datina strămoșească a țiganilor îl aruncă-n gură, punîndu-l pe o măsea.

După ce se sătură bine, țiganul zice cătră masă:

Ian adună,
Masă bună;
Bucături
La sfărmituri
Laolaltă
Pîn’ de-altădată.

După ce zise aceste vorbe, așa se ascunseră toate bucatele rămase de pe masă, ca și cînd n-ar fi fost nimic niciodată. Apoi luă masa în spate și haid’ la drum cătră casă. Dar cum făcu cum nu făcu, cum se gîndi cum nu se gîndi, se băgă la nașu-său, care era rumân. Poate că de aceea s-a fi băgat, că fiind foarte întunerec, îi era frică să meargă mai departe. Nici el n-avu gînd chiar să se bage, dar acum era băgat, și-apoi frica, mai ales la țigan, e mare doamnă.

Nașul său român și ca atare ospătarnic ca tot românul mai ales cu finii săi, îl pofti la cină, care chiar atunci se pusese la masă. Cina se ajungea, căci românul totdeauna face mîncare să s-ajungă și să nu lipsească. Era o mămăligă, la a cărei umbră puteai bate coasa, și așezată pe un cîrpător; un blid ca o jumătate de mierță era plin de curechiu acru, colea prăjit cum se cade, mai avînd în el și ceva mărunțișuri.

Din curechiu mîncă țiganul, dar nu prea mîncă, dar cînd tot în acel blid se turnă zară, în care se dumică mămăligă, atunci lua, lua, încît gîndeai precum gîndea și nașul, că de trei zile n-a mâncat nimic. El mâncase săracul, dar zara fiind bucătura cea mai gustoasă și mai după neam, mai bine să se-ntîmple orișice decît să rămînă zara.

Așa cum gîndi și făcu, căci mîncînd la zară, și-a fost uitat, că el numai mai înainte era sătul, iar ca unul care-ndrăznea la masa nașu-său luă blidul, după ce se lăsară ceilalți, îl puse-n poală și-l goli de tot.

După cină vru țiganul să plece, însă nașu-său i zise:

— Nu te duce, finule, doar să nu te prăpădești dumneata acum în noaptea asta-ntunecoasă pe ulițele satului, rămîni de dormi la noi, că doar ai unde să rămîni. Iată muierea mea ți-aduce paie ici în casă și-ți așterne, ca să odihnești bine.

— Rămîn, dar iată masa mea aici, am căpătat-o azi de la un bătrîn și nu cumva să ziceți cătră ea:

Scumpă masă
De mătasă,
Ia aminte
De te-ntinde
Cu mîncări
Cu țigări
Și cu vin
De-l pelin.

c-apoi se-ntinde cu tot felul de mîncări și beuturi și apoi nu știți ce să ziceți ca să se strîngă iar, căci trebuie zis:

Ian adună,
Masă bună;
Bucături
La sfărmituri
Laolaltă
Pîn’ de-altădată.

Dacă-mi făgăduiți că mă veți asculta, atunci rămîn, dacă nu, mă duc.

— Cum să nu te ascultăm, finule, că doară noi n-avem nimic cu masa dumitale, pentru aceea poți dormi odihnit, noi nu-i vom avea grijă.

Se culcă țiganul, se culcară și ceilalți, țiganul pe vatră, iar ceialalți în pat.

Țiganul adormi iute, căci era ostenit și sătul, dar nașul cu nașa nu ațipiră, căci aveau de gînd să afle ce poate face masa cea tainică a țiganului. Colo, pe cînd cîntă cocoșii întîia oară, se sculă nașa-ncet, apoi aprinse lumina, cînd se sculă și nașul, luară masa, o duseră-n cămară, închiseră după ei ușa cămării și zise nașa cătră masă:

Scumpă masă
De mătasă,
Ia aminte
De te-ntinde
Cu mîncări
Cu țigări
Și cu vin
De-l pelin.

Precum au fost auzit de la țiganul; cînd gătară vorbele acestea, numai se minunară și se pocoziră, văzînd că e drept ce le-a zis țiganul, finul lor. Asta ne-a fi și nouă bună – cugetară ei, cum să facem s-o luăm de la țigan? În urmă nașa zise:

— Măi bărbate, haid’ s-ascundem masa asta.

— E! dar ce va zice țiganul atunci?

— I vom da lui a noastră cea din pod, căci seamănă cu asta.

Cum ziseră așa făcură. Scoborîră masa din pod, o spălară, o duseră-n casă, pe urmă se puseră-n pat și dormiră pîn’ la ziuă.

Dimineața se sculă țiganul, mulțămi de ospitalitate, își luă rămas bun și plecă. Cînd ajunse-n ușa bordeiului strigă:

— No baba mea și puradeii mei, de aci încolo nu mai flămînziți, ci veți trăi ca domnii. Haideți, dragii tatii, aici, pe lîngă masa aceasta și așteptați să zic, să vină mâncările. Începu deci:

Scumpă masă
De mătasă,
Ia aminte
De te-ntinde
Cu mîncări
Cu țigări
Și cu vin
De-l pelin.

Sta țiganca, stau copiii cu gurile căscate, dar sta și țiganul așteptînd să vină ceva, dar nu venea nimic. Mai zise odată, mai zise și-a doua oară și-a treia oară, dar nu plăti nimic. În urmă se mînie, luă săcurea și-o tăie toată bucăți, apoi zise muierii sale:

— Tu, muiere, văd, că Dumnezeu m-a înșelat, căci nu mi-a lăsat darul, care mi l-a fost dat bătrînul cu masa. Să-mi mai faci mie o turtă de cenușă ca și care mi-ai făcut-o ieri, căci eu acum chiar vreau să mă duc, că unde-ntîlnesc pe Dumnezeu acolo să-l bat, pînă nu-mi dă tot ce-mi trebuie mie. Auzit-ai, tu?

— Auzit, Gănuțule dragă, auzit, dar vezi bine că nu mai pot să mă mișc de slabă ce sînt, fiindcă nu mai pot de foame. Apoi n-auzi tu copiii cum zbiară, se tînguiesc și cer de mîncare? N-auzi tu bine? și dacă n-auzi, ian ascultă și mă privește, apoi spune-mi ce să mai fac, cum s-o mai întorc?

— Acum, draga mea muiere, fă ce vei face și-mi fă turta, că doară spre binele vostru plec unde plec. Cînd gați mai du-te și mai cere de la vecini și de la alți rumânași, că doară de-aceea ți-a dat Dumnezeu o gură destul de mare.

Nu mai zise nimic țiganca, căci știa ea bine din ce pricină nu mai cere, fiindcă toți s-au fost săturat de cerutele ei și nu-i mai da nimeni nimic. Deci făcu altă turtă de cenușe, după cum a fost făcut-o cea dintîi, o coapse colea cum se cade și-o dete bărbatului.

Plecă iar țiganul cu turta-n traista cea toată petece. Dar nu merse mult, căci în locul în care s-a întîlnit ieri cu bătrînul, care era Dumnezeu drăguț de el, s-a întîlnit și azi.

— Unde mergi, măi țigane? îl întrebă Dumnezeu, în chip de om bătrîn.

— Acum chiar mă duc la Dumnezeu să mă bat cu el.

— Dar pentru ce?

— Pentru că nu grijește de mine, aceea e una, iar alta e că dumneata ai făcut ieri bine cu mine de mi-ai dat o masă, care să-mi dea totdeauna de mîncare. Mi-a și dat odată, dar astăzi dimineață, cînd am venit cu ea de la nașul n-a vrut să-mi deie, din care pricină eu am tăiat-o toată, și-am băgat-o în foc și-acum plec unde-am plecat ieri, dar dumneata m-ai opăcit.

— Oprește-te țigane și nu te duce, uite calul, care e aci lîngă noi, prinde-l de frîu și du-l, căci ăsta-ți va fi de folos anume, cînd vei zice cătră el:

Scump cal
Din Ardeal,
Dă-mi bani,
Gologani,
Taleri lați,
Galbeni spălați,

atunci va vărsa tot felul de bani din el, din care poți folosi, cîți vreai, iar ceialalți cît rămîn, i va soarbe iar, dacă vei zice:

Soarbe banii,
Ce-au rămas
Gologanii,
Iar pe nas.

— Îți mulțămesc om bun ce ești, căci faci mult bine cu mine, că de nu făceai, drept la Dumnezeu mă duceam. Pîn’ la el nu mă opream.

Ar fi zis țiganul mai multe, dar bătrînul se făcu nevăzut, atunci se-ntoarce cătră casă, dar la locul unde mîncase ieri se opri să vază, drept e ceea ce-a zis bătrînul binefăcător despre cal.

Scump cal
Din Ardeal,
Dă-mi bani,
Gologani,
Taleri lați,
Galbeni spălați,

Atunci, oh minune! calul începu a vărsa bani pe gură și pe nas, cît strălucirea lor îți întuneca ochii. Erau taleri de cei mari și groși, erau galbeni de cei mari și de cei mici, c-un cuvînt erau bani ca și care n-a avut nimeni așa de mulți. Se bucură țiganul încă mai tare ca ieri, căci acum gîndea „banul e roata lumii”, iar el avînd mulți bani, va face tot ce va voi, va trăi bine și-și va face nește curți, ca și care nici seamăn să fie pe lumea asta.

Își umplu deci buzunarele cu bani, iar ce-a mai rămas pe jos îi sorbi calul, cînd îi zise:

Soarbe banii,
Ce-au rămas
Gologanii,
Iar pe nas.

și plecă mai departe pînă dete de-o ospătărie, aci se băgă-nlăuntru și mîncă, beu și trăi cum i pofti inima, pentru care plăti bani nenumărați. După ce se înseră porni cătră casă, dar fiind întunerec și fiindu-i frică să meargă acasă, se băgă pînă la nașul.

— Bună seara, nașule, că iară vin.

— Să fii sănătos, finule, bine că vini, că nouă ne pare totdeauna bine cînd vin finii noștri.

— Tu babă, ian vezi grăbește cu cina, să cinăm cu toții.

— Pîn-atunci, finule, șezi colea pe scaun.

— Aș ședea, nașule, vă mulțămesc, dar am afară un cal scump și mi-i frică, că mi-l fură, faceți bine și-i faceți ceva rînduială baremi ori și unde, să fie la scuteală legat și să aibă baremi ceva ogrinji dinainte.

— Cum să nu, finule, bun bucuros, ian du-te, mă slugă, de vezi de calul finului, du-l în grajd și dă-i fîn să mînce, să nu flămînzească. Zise așa nașul, că baremi cu asta să plătească masa țiganului, apoi mai cugetă, că cine știe ce-o fi și ce-o plăti calul acesta.

— Nașule, te mai rog, fii bun dă-mi un pic de apă să beau.

— Lasă, finule, nu bea apă, iată aici a adus baba mea din pivniță un ulcioraș de vinars, o să gustăm de-acolo pînă se gată cina.

Așa făcură, țiganul cam slab de minte se cam îmbătă, iar venind cina mîncă, după care voia să plece.

— Să faceți bine, nașule, să-mi dați calul, căci vreau să plec acasă, zise țiganul, abia stînd pe picioare.

— Oh! nu te gîndi la de-acestea, finule, rămîi aci peste noapte, că doar nu te vei duce prin așa întunerec, avînd unde să dormi. Tu babă, ian du-te, adă niște paie și așterne finului jos să se culce, să se odihnească, căci e ostenit. Apoi, măi slugă, tu să ai bine grije de calul finului.

— Eu rămîn dar, răspunde țiganul, însă nu care cumva să vă pună păcatele să ziceți cătră calul meu:

Scump cal
Din Ardeal,
Dă-mi bani,
Gologani,
Taleri lați,
Galbeni spălați,

c-apoi atîția bani varsă, cît n-aveți unde să-i puneți și ce să faceți cu ei, și-apoi nu știți să ziceți calului:

Soarbe banii,
Ce-au rămas
Gologanii,
Iar pe nas,

căci numai la ăste vorbe-i soarbe iar; dacă nu, știind hoții ce aveți, vin și vă omoară și vă fură calul.

— Nu, nu, nu, finule, nu te teme, că nu sîntem noi așa oameni.

Țiganul fiind ostenit și cam beut, adormi iute, cît nu mai știa de el.

— Oare ce va mai fi asta, zise nașa cătră nașul într-un tîrziu, haid’ să ne sculăm și să cercăm, adevăr e ce zice finul?

Se sculară, se duseră-n grajd și ziseră cătră cal:

Scump cal
Din Ardeal,
Dă-mi bani,
Gologani,
Taleri lați,
Galbeni spălați,

Ce-au văzut atunci, s-au minunat, calul voma bani cu nenumărata.

— Ah! cugetă nașa, calul acesta ne va fi bun nouă; iar finului vom da unul din ai noștri, căci el și așa nu-l cunoaște. Zice deci calului:

Soarbe banii,
Ce-au rămas,
Gologanii,
Iar pe nas!

Așa au făcut dimineața cînd se sculă țiganul, luă calul, care-l dete nașul și plecă cătră casă, unde cînd ajunse zise țigancei:

— Tu babă, acum am scăpat de sărăcie, avem acum bani și mai mulți de cîți ne trebuie, ian uite, ce se face dacă zic:

Scump cal
Din Ardeal,
Dă-mi bani,
Gologani,
Taleri lați,
Galbeni spălați,

Tot aștepta, tot aștepta să verse calul bani, dar în zadar. Mai zise odată, mai de două ori, apoi văzînd că tot nimica e a lui, luă săcurea și omorî calul. Se căută apoi prin buzunare și află un taler pierdut din ziua de ieri, îl dete țigancei și zise:

— Du-te, babă, undeva și cumpără pe banul acesta ceva de mîncare, ca să mîncați cu toții, dar grăbește, că ai să-mi faci acum o turtă din făina ce-o vei cumpăra să plec și să mă duc iar la Dumnezeu, ca să mă sfădesc cu el, deoarece de două ori m-a înșelat pînă acum. Acum chiar nu-l mai las, fie ce va fi.

Se duse țiganca și cîștigă de-un taler, mai fărină, mai brînză, mai lapte acru, așa cît cu toții se putură sătura odată după o foame răbdată de vreo cîteva zile.

Apoi din fărina rămasă, se puse țiganca și făcu o turtă, dar asta era chiar turtă, făcută colea bine și frământată cum se cade. Plecă țiganul, nu mai așteptă, și merse, ca să facă ce va face să scape de batjocura de care dete, ajungînd de două ori norocul la el și tot de-atîtea ori nu a fost harnic de el.

La locul cunoscut iar se-ntîlni cu bătrînul, care precum știm era Dumnezeu milostivul, în chip de om.

— Unde mergi, țigane?

Țiganul nu răspunse nimic și merse mai departe.

— Unde mergi, măi țigane? întrebă Dumnezeu a doua oară.

— Dă-mi pace, nu mă mai opăci...

— Ian stăi, măi țigane!

— Ce ai cu mine?

— Să-ntreb unde te duci iar?

— Apoi dacă vrei să știi, acum de bună seamă mă duc la Dumnezeu să mă bat cu el, căci numai el e pricina că eu sînt nefericit.

— Ești nefericit?

— Da.

— Cum? Poate n-ai ce să mănînci și să bei? N-ai bani? Ce-ai făcut cu ce ți-am dat?

— După ce-am durmit la nașul, totdeauna am plecat dimineața acasă, dar în deșert am mai așteptat, căci masa nu mi-a dat de mîncare și beutură, iar calul nu mi-a dat bani. Iar la acestea numai Dumnezeu e pricina.

— Lasă-te, țigane, nu merge mai departe, căci o să-ți mai dau încă ceva, de care știu că ești harnic.

— Dar numai așa să-mi dai să nu mă mai înșele.

— Bine nu te teme, că acum nu-ți piere din mînă.

— Dar ce-mi dai?

— Uite aici ce-ți dau, na jiloveața aceasta din nuiele legate laolaltă cătră care cînd vei zice:

Jiloveață,
Legată cu ață,
Să te-ntorci și să te suci
Și mintea la loc s-o duci,

atunci vei vedea ce vei căpăta, de care cînd te vei sătura să zici:

Acum lasă ș-odihnește,
Căci asta mult folosește.

— Dar ce-mi va da? întreabă țiganul.

— Vei vedea tu ce-ți va da.

Cînd vru țiganul să mulțămească, bătrînul se făcu nevăzut, dar nici nu era să mulțămească cu toată voia, căci el se grăbea la locul unde gustase el de două ori fericirea. Era tare neodihnit să vadă ce va primi acum în dar de la bătrînul binefăcător. Alergă deci într-un suflet pînă la groapa lui cunoscută, se puse jos și zise:

Jiloveață,
Legată cu ață,
Să te-ntorci și să te suci
Și mintea la loc s-o duci,

Cum gătă aceste vorbe, jiloveața se puse pe el și-l lovea peste cap, peste spate, peste mîni și peste unde ajungea. Dar așa, da, îmblătea pe bietul țigan, ca să-i vină mintea la loc, încît abia-i veniră în minte vorbele spuse de bătrîn, deci între lovituri strigă:

Acum lasă ș-odihnește,
Căci asta mult folosește,

cînd loviturile se conteniră, el abia putea răsufla.

Acum îi sosi mintea la loc, căci știa el ce avea să facă.

Plecă deci mai departe cugetînd în sine: Trebuie să mă abat acum pe la nașul, ca să-i joc puțintel, dacă ei vor fi pricina nefericirii mele, nu-i voi juca eu adecă, căci se vor juca ei pe ei.

Ajungînd la nașul cam înserase.

— Bună seara, nașule, zise țiganul intrînd, iară vă vin pe cap.

— Bine faci că vini, finule, că și noi numai pe dumneata te-avem, apoi acum în serile aste lungi de toamnă ni-e urît și nouă singuri; ian șezi colea pe scaun să mai povestim de vremuri și de lipse, iar tu babă du-te-n pivniță și adă un ulcioraș de vinars, să mai gustăm cu finul nostru printre povești, că acela e de noi, apoi te silește cu cina s-o faci colea cum știi tu, barem acum cînd aduse Dumnezeu mai de vreme pe finul nostru, căci acum nu ne putem mîntui, că e prea din vreme, nu ca-n celelalte sări.

— O să facă bine, să ierte și finul nostru, zise nașa, căci cîte odată sîntem și noi mai învăluiți, nepregătiți, cu toate că pîn-acum ne-a dat Dumnezeu, de avem din ce să trăim de pe-o zi pe altă, fără multe gînduri.

— Eu iert bine, răspunse țiganul, că beau și mînc cînd vin aici, nu știu cum veți ierta dumneavoastră.

— Nu te gîndi la aceea, răspunse nașul, ci primește cu ce te îmbiem, că te îmbiem cu inimă curată.

Între acestea nașa aduse ulciorașul de vinars din pivniță și se puseră a mai gusta cîteodată între povești, pînă cînd nașa gătind cina, se uită acum colea acum pe dincolea, să vadă ce-a adus iarăși țiganul, însă văzînd jiloveața, nu putea înțelege, pentru ce să fie aceea. Nădăjduim, că la toată întîmplarea are să fie ceva bun.

Puse cina, care căzu foarte bine țiganului, deoarece era flămînd, apoi și după bătaia primită slăbise tare, avea deci acum lipsă de întărit.

După ce cină și după ce mulțămi pentru ospitalitate, prinse jiloveața și vru să plece.

— Cum vreai dumneata, finule, să pleci acum în cap de noapte pe aci încolo-i zise nașul, rămîi aici, că vei pleca dimineață, aici te vei odihni destul de bine, du-te babă și adă vreo două paie.

— Oh! Doamne, finule, ce vreai, mă și mir de dumneata, zise nașa repezindu-se la el și luîndu-i jiloveața din mînă, cum nu ți-i frică să mergi prin acest întunerec, luînd satul de-a lungul, șezi jos pe scaun, căci îndată mă voi duce să-ți aduc paie și-ți voi așterne un pat, încît vei dormi ca și-un domn de bine.

— Mă duc, zise țiganul, să nu vă fac val, altminterea aș rămînea, dar mi-i frică că dumneavoastră o să ziceți cătră jiloveața mea:

Jiloveață,
Legată cu ață,
Să te-ntorci și să te suci
Și mintea la loc s-o duci,

și-apoi atunci nu va fi bine de mine.

— Nu te teme, finule, cum și gîndești de-acelea, căci doar noi avem destulă blagă de la Dumnezeu și n-avem lipsă să-nșelăm de la altul, și mai ales de la un fin al nostru.

— Atunci dar rămîn, dacă nu vi-s spre greutate.

— Doară nu te poftim că ne ești spre greutate, ci că ni-i drag de dumneata.

Aduse nașa paie și pînă bați în pălmi, patul fu așternut pe jos, apoi se culcară toți. Nu peste mult țiganul începu a horcăi, dînd să cunoască, că el a adormit.

Mai într-un tîrziu zise nașa:

— Măi bărbate, haid’ să ne sculăm, căci acum știu, că doarme finul și să vedem, ce mirozenie a mai adus și-acum.

Se sculară, luară jiloveața, o duseră-n cămară, aprinseră lumina, apoi zise nașa cătră jiloveață, în timpul cînd nașul se uita cu gura căscată:

Jiloveață,
Legată cu ață,
Să te-ntorci și să te suci
Și mintea la loc s-o duci,

Abia gătă vorba din urmă și se puse jiloveața pe ei și dete și dete; ei o luară la fugă, jiloveața după ei, în urmă intrară în casă făcînd o larmă mare, încît se trezi țiganul.

— Nu ne lăsa, finule, căci ne omoară, fii bun, nu ne lăsa.

— Nu pot, nașule dragă, pînă vine mintea la loc.

— Nu ne lăsa, finule, că-ți dăm masa și calul, care l-am luat. Atunci zise țiganul:

Acum lasă ș-odihnește,
Căci asta mult folosește,

și-ncetă jiloveața cu bătaia. Nașul aduse din grajd calul țiganului, iar nașa din cămară-i aduse masa, apoi cu toate plecă țiganul cătră casă în capul nopții, fără de a mai fi fost îmbiat de nașul să rămînă.

Ajungînd acasă își sculă familia, o chemă lîngă masă și zise:

Scumpă masă
De mătasă,
Ia aminte
De te-ntinde
Cu mîncări
Cu țigări
Și cu vin
De-l pelin.

Fiind acum masa întinsă se puseră puradeii și țiganca la mîncare, dar mîncară cît abia fu în stare masa să-i îndestulească. După aceea băgă calul în bordei și zise:

Scump cal
Din Ardeal,
Dă-mi bani,
Gologani,
Taleri lați,
Galbeni spălați,

Calul și începu a vărsa bani, iar puradeii a aduna, în urmă zise țiganul:

— Acum ați mîncat și-ați băut, ați căpătat bani, vă mai dau încă ceva, ce-am căpătat eu.

— Ce-ai căpătat, tată, ce? întrebau cu toții. Îndată veți vedea:

Aduse jiloveața și-i zise:

Jiloveață,
Legată cu ață,
Să te-ntorci și să te suci
Și mintea la loc s-o duci,

Să învîrți jiloveața prin bordei și-i luă pe rînd pe țigani, încît, făceau o larmă... în urmă-i fu țiganului milă de familia sa și zise:

Acum lasă ș-odihnește,
Căci asta mult folosește.
După ăstea toate se puseră și se culcară, adormind bine pînă la ziuă, cînd des-de-dimineață veni executorul de dare, care auzise, că țiganul are un cal, deci trebuia să-și plătească darea, căci de nu, cuprinde calul.
Pe executor îl chemă țiganul în bordei și-l pofti să șeadă pînă, cum zise el, aduce banii. Se duse afară, făcu ce făcu și după ce veni înlăuntru zise jiloveței:
<poem>Jiloveață,
Legată cu ață,
Să te-ntorci și să te suci
Și mintea la loc s-o duci,

Apoi se puse jiloveața pe executor și-l îmblăti, cum se cade, încît abia avu timp să fugă.

Pe la ameazi iată vin doi bătrîni cerșetori, erau Dumnezeu și Sf. Petru, care umblau atunci pe pămînt, se abătură și pe la țiganul și-i cerură ceva milă.

Țiganul îi chemă în bordei și-i îmblăti cu jiloveața cum se cade, mai zicînd plin de fală:

— Eu încă am fost calic ca și voi, dar m-am străduit și nu i-am lăsat pînă am căpătat din ce să trăiesc.

Sf. Petru, scăpînd cu fuga de la bătaie zise lui Dumnezeu:

— Vezi, Doamne, cît de nemulțămitori sînt țiganii pe lumea aceasta; lipsește-i de darurile tale, că nu-s vrednici.

Dumnezeu atunci zise:

— Am crezut că dînd daruri țiganului, îl voi face om de omenie, dar văd, că m-am înșelat. Din țigan om de omenie nu va fi niciodată.

Lipsit să fie dar țiganul de darurile mele, și să-i rămînă numai calul, cu care numai dacă va trudi, va trăi.

Și de-atunci țiganul n-a mai mîncat mîncări, căci masa nu i-a mai dat; dar bătaia umbla ca ploaia.

De-atunci țiganii sînt cumu-i vedeți.

Mă suii pe-o șea
Ș-o auzii așa,
Mă suii pe-o găină
Și venii prin tină,
Mă suii pe coasă
Și-o spusei mincinoasă.