G. Ibrăileanu: Studii literare

Jump to navigation Jump to search
G. Ibrăileanu: Studii literare
de Paul Zarifopol


(Creație și analiză Caragiale I. Al. Brătescu-Voinești Th. Hardy M Sadoveanu Otilia Cazimir Panait Istrati K. Michaëlis Voica Eminescu). București, Editura Cartea Românească, 1930.

Cu răbdare profesorală, cu fină pătrundere și inteligentă cumpătare, definește și explică dl Ibrăileanu, în 32 de paragrafe substanțiale, caracterul și procedările literare a 22 de scriitori...

În fața vieții literare, dl I. a avut totdeauna o cumințenie de biolog. De aceea tot ce scrie el odihnește de impresionismul iritat care ne domină cu exces, și cărui nimeni, cred, nu i-a rezistat atât de bine că dânsul... Procedarea dlui I. este rezultatul ultim la care tinde orice nevoie și orice încercare de clarificare în materie literară.

Cuprinsul rândurilor de mai sus, scrise de mine (în Adevărul literar din 1926) la apariția studiului Creație și analiză în această revistă, mi se accentuează mie însumi și mai mult acum, când am recitit bucata împreună cu celelalte strânse în volumul pe care-l anunțăm. Înconjurate de atâtea exemple, ideile discutate în Creație și analiză se valorifică intens.

Este în spiritul domnului I. o minunată combinare de răbdare cu vioiciune. Argumentarea lui e și clară, și subtilă; concluziile sunt, nu știu cum, atât de frumos răspicate fără a fi vreodată prea simple. Maniera lui este un didactism superior rafinat; e în el o capacitate surprinzătoare de a prevedea și dezvolta toate punctele unui subiect, fără a-l întuneca și fără a obosi interesul cititorului. Să fii absolut clar, fără a fi prolix, este taina dlui I.

Această putere de a cerceta liniștit, de a desface cu răbdare și a generaliza fără prevenire se dovedește eclatant chiar prin diversitatea aproape paradoxală a exemplelor cercetate unul lângă altul: Tolstoi, Agârbiceanu, Dostoievski, Brătescu-Voinești, Proust, Marcel Prévost... Este obiectivitatea în plin, sau, cu un cuvânt mai potrivit în materie: e un amestec fericit de generozitate cu dreptate. Mie, cel puțin, îmi pare indispensabilă o generozitate nesecată, pentru a prepara un așa de substanțial exemplu, cum face dl I. cu perechea IrinaLitvinov a lui Turgheniev. Acestui Feuillet-Bourget rusesc, cum e Turgheniev în Fum și în altele! dl I. trebuie să-i dăruiască din fantezia lui prea binevoitoare, pentru a putea obține apoi din el atât de frumoase exemple spre ilustrarea artei psihologice.

Dacă Taine a zis vreodată textual, în formulă atât de simplu populară, că de la tragicii greci n-a mai existat scriitor că Turgheniev, nu rămâne decât să notăm această memorabilă ciudățenie. De altfel, îmi pare că istoria literaturii ruse a casat de mult formula indistinctă pe care o repetam aproape toți acum patruzeci de ani: Turgheniev-Tolstoi-Dostoievski. În fond, Taine n-a acceptat niciodată pe Flaubert, de exemplu... De ce oare, în necrologul asupra marelui critic, Anatole France a scris vorbele: îl navait pas lesprit literaire?

Memoriul acesta introductiv al dlui I. nu e de citit, ci de studiat.

În el e dezvoltat unul din cele mai fundamentale capitole din teoria artei literare; este în definitiv un magistral tratat de metodă.

Împreună cu nota, atăt de completă, despre numele proprii în Caragiale, și cu minunatele observații asupra versificației lui Eminescu, studiul despre Creație și analiză ține mai mult decât jumătatea volumului. Aceste trei bucăți dau cărții substanța hotărâtoare.

Dl I. este, mi se pare, cel dintâi între învățații noștri care s-a specializat în studierea unui scriitor: un Eminescu-Forscher în cea mai apuseană semnificare a cuvântului. Și filologic, și literar, dl I. e aici autoritate.

În două foarte deosebite feluri se studiază versificația. Cel mai vechi și mai obișnuit constă în inventarierea curat fonetică a structurii versurilor. Așa fac filologii de când lumea: pe dânșii îi interesează doar gramatica; și versul este pentru ei un izvor al istoriei sunetelor, și atât.

Așa se învață și în școală, așa-numita metrică; ca și cum versul s-a născut dinadins pentru că să aibă grămăticii de unde să mai studieze sunetele. Este drept că în vremea veche, formele versului erau strict impuse după genuri; dar posibilități de a diferenția expresivitatea au existat, în deosebite grade, oricând.

Boeckh, maistrul filologilor moderni, a numit, semnificativ, metrică gramaticală inventarierea mecanică a regulilor versificării. Totuși grecii din vremea de plină productivitate poetică au știut doar bine ce este expresivitatea versului, și au și numit-o cu un cuvânt deosebit: ethos. Numai studierea versului din acest punct de vedere interesează interpretarea și istoria propriu-zisă literară. Cealaltă privește numai pe grămătici. Cercetarea caracterului etic al metrilor este centrul de greutate al metricii, căci prin aceasta numai metrica intră în cuprinsul stilisticii zice Boeckh. Patruzeci de ani am studiat metrica și muzica veche spune Théodore Reinach în prefața manualului său de muzică greacă și nu știu să scandez adevărat o odă a lui Pindar sau un vers al lui Bacchylides. A scanda adevărat, înțelegem: a-și da seama de frumusețea versului, adică a actualiza valoarea lui muzicală, deci expresivă. Poate că aici, că și în alte părți ale studiului limbii, literaturile vii vor aduce servicii pe care nu le-au putut aduce cele moarte.

Dl I. ne dă un exemplu rar și prețios de asemenea cercetare a expresivității versului, descoperind o sumă de amănunte în întrebuințarea măsurilor și în dispunerea accentelor, în legătură cu cuprinsul reprezentativ sau afectiv al versului. Cine va alătura studiul lui Alexandru Bogdan despre metrica lui Eminescu (în Anuarul institutului de limba română din Lipsca, 1904) cu notele dlui I. va avea în față exemple, nu se poate mai clare, de metrică gramaticală și de metrică literară.

În cursul anului acestuia se va publica, probabil, Dicționarul numelor proprii rămas de la Caragiale. Publicarea nu va putea decât să ilustreze analiza dlui I. asupra numelor proprii cunoscute din comedii și nuvele. Dicționarul pare a cuprinde atât notări cât și construcții de nume. Caragiale construia nume, plin de respect scrupulos către realitatea socială care-i stătea model și, firește, acest respect a crescut cu maturitatea lui literară.

Numele proprii sunt caracteristice nu numai pentru indivizii care le poartă, ci și pentru metoda după care se dau, deci pentru gustul și cultura claselor sociale corespunzătoare. La noi vanitățile puerile încă nu s-au liniștit în această privință. Sunt clase cărora Napoleon Brănzău sau Ricard Dascalovici le sună elegant foarte.

Nume de tipul acesta am fi găsit neapărat în Caragiale, dacă ar fi apucat să scrie isloria copiilor și nepoților lui Jupân Dumitrache.

După nota dlui I., mă întreb, îngrijorat, ce mi-ar mai rămâne de spus despre Dicționarul numelor proprii mie, în a cărui sarcină cade editarea lui. Mă gândesc însă că mi-e comod și plăcut, în definitiv, să mă îndatorez la dl I. E om care are de unde.