Gînduri

Gînduri de George Coșbuc

După horă ieri ieșiră
Toate fetele-n pridvor,
Le vedeam cum își înșiră
Flori la sân, și-n păr să-și puie,
Cum se strâng mereu să-și spuie
Glume de-ale lor.

Tu, lipind de stâlpul rece
Obrăjorul tău aprins,
Nu vedeai nici cine trece;
Și c-o mână petrecută
Strâns pe după stâlp, tăcută
Mi-l țineai cuprins:

Și-aș fi v rut să-ți știu anume
Gândul tău, pe cel mal drag.
Nu știu tu, dar eu pe lume
N-am mai drag, decât să-mi iasă
Seara pe furiș din casă
Mândra până-n prag!

Seceram în lan, iar plopii
Lângă râu sunau cântând.
Te-am văzut legându-ți snopii,
Și-adunând dintâi plecată
Tu cu snopul tău de-o dată
Dreaptă-n soare stând,

Veselă-l strângeai spre tine
Cum ridici copilul mic
Ca să-l strângi la piept mai bine.
Snopu-n brațe-așa văzându-l
Tot îmi sta pe suflet gândul
Să mă-ntorc să zic:

«Cum e-nvoaltă ca bujorul,
Ce nevast-ar fi din ea!
Ca să-și strâng-așa odorul
De copil, drag ei și mie,
Iar bunica lui să fie
Mama ei și-a mea!»

La biserică, din ușă
Mă uitam și eu la sfinți.
Când intra câte-o mătușă
Săruta d-abia pe frunte
Sfinți de cei cu bărbi cărunte
Cuvioși părinți,

Dar, pe calu-i alb călare
Tânăr mândru și-ncoifat,
Se zbătea sub sărutare
Sfântul cel numit ca mine!
Te-am văzut, frumoaso, bine
Cum l-ai sărutat,

Tu și-ntregul stol de fete!
Și-mi venea să-l smulg din cui,
Și să-l dau de vr-un perete!
Grija mea de n-ai ghicit-o
Nici acum, mă mir, iubito,
Cum să ți-o mai spui?