Furtuna (Heine)

Jump to navigation Jump to search
Furtuna
de Heinrich Heine
Traducere de Ștefan Octavian Iosif

Publicată prima oară în Convorbiri literare, 15 iunie 1900


Turbează furtuna,
Dă bice gloatei de valuri,
Și ele, spumegînd de mînie-n răscoală,
Se-ncalecă-n goană, urnind și-mbrîncind
Munți albi și mișcători de apă:
Micuța navă-i suie
Cu trudnică pripă,
Ci fără de veste-alunecă
În negre prăpăstii căscate...

O, mare !... Mama Frumuseții,
Din spumă de val răsărite !
Străbuna Amorului ! Aibi îndurare !
Ah, iată ! alba ta rîndunea
Din aripi fîlfîie fantastic,
Setoasă de pradă,
Și-adulmecă inima mea ce răsună
De slava zeiței din tine născută;
Adulmecă inima mea, jucăria,
Nepotului tău zburdalnic !

De-a surda implor !
Dispare strigarea-mi în larma furtunii
Și-n tumultul de vînturi !
Uraganul se sparge-n gigantic delir
De sunete oarbe !
Eu însă prind lămurit în auz
O dulce-aiurire de harfă;
Un cîntec mă cheamă răzbind sălbatec,
Nespus de duios, dureros de nespus,
Și glasul acesta-l cunosc...

Departe, pe țărmul stîncoasei Scoții
Se-nalță turnul castelului sur
Dasupra năprasnicei mări;
Acolo, subt arcul înaltei ferești,
Veghează o mîndră femeie bolnavă —
Ca umbra ușoară, ca marmura albă, —
Ea cîntă din harfă și cîntă din gură
Și vîntul îi flutură pletele-i lungi
Și-i spulberă cîntecul trist
În largul furtunei, pe mare...