Sari la conținut

Fugitul

Fugitul
de Emil Gârleanu
1672FugitulEmil Gârleanu


Aduși în odaie, de către aghiotant, rămân amândoi în fața ofițerului de serviciu. Bătrâna e mărunțică, plecată puțin de șale; de sub bariz de-abia i se zărește fața suptă. Își are sumăieșul pe umeri; mâinile și le ține una deasupra celeilalte.

Băietanul e înalt, bine legat, dar cam galben la față.

E îmbrăcat într-un cojoc cu lâna mițoasă întoarsă în afară. Își tot trece căciula dintr-o mână într-alta.

După un răstimp, vin lângă masa de după care sublocotenentul îi privește. Flăcăul pleacă în jos capul și spune:

— Eu sunt Vasile al Lixandrei.

Ofițerul se uită mirat.

— Sunt Vasile al Lixandrei... Din cumpania a doua.

— Ești întârziat?

— Nu, sunt... Vasile al Lixandrei... și-s dizirtor. Sunt din cumpania a doua, și am fugit anțărți.

Ofițerul se ridică și-l privește cu interes, apoi întreabă:

— Cum ai fugit? Și de ce?

Băietanul tace. Atunci bătrâna își trece dosul mâinii peste gură, își trage un capăt al sumăieșului peste umăr și vorbește:

— Lasă, Vasile, să spun eu. Să vă grăiesc eu, domnule căpitan, că bietul nu poate vorbi de inimă ră... Amu, i-o venit și lui rândul la oaste. I-o venit rândul acum trei ani, și s-o dus, că i-am spus: du-te, băiete și-ți fă sirviciul; bun e Dumnezeu și mare. Și te-i întoarce. Eu ți-oi purta de grijă, dragul mamei, să-ți aduc ce te-o trage inima să cei. Și s-o dus, sărut mâna, domnule căpitan, s-o dus. Așa... S-o dus cum v-am spus. Când colo, peste vreo două săptămâni, într-o sară, prin postul Crăciunului, eu făcusem niște julfe, numai ce aud că bocănește cineva în ușă. Cine-i? întreb. Eu sunt, mămucă, mi-o răspuns. I-am cunoscut glasul. Repede am tras zăvorul și numai ce-l văd cu mantaua peste mondir, cu șapca în cap și în mână cu tesaca, fără curea. Mamă, îmi zice el... Da era tare abătut, mamă, îmi zice el, am venit să-mi dai un franc de parale, să plătesc ceva la cazarmie. Dă, eu l-am crezut, păcatele mele, că numai pe el îl am. Și atâta aveam, un franc de parale, da eu i l-am dat. Și am vrut să-l mai țin, da unde o fost chip. Atunci i-am făcut și o legătură cu julfe și o plecat, că trebuia să fie a doua zi la cazarmie. O plecat în inima nopții. Și ce-mi era scris să aud! În ajunul Crăciunului îmi spun ceilalți din sat de la noi că Vasile e dizirtor. Și-am bocit mămucuță, ca după un mort, că eu îs beteagă, și-s singură singură pe lumea asta, și numai pe el îl am! Și l-am căutat, și am întrebat, și unde n-am umblat! Numai unul Dumnezeu știe! Așa îmi pierdusem nădejdea. L-am crezut mort și pace bună! Da numai uite că Dumnezeu mi l-o întors, s-o îndurat de bătrânețele mele. Alaltăseară, tocmai ieșisem să torn apă în treucă la niște porci, că am trei porci, să nu vă supărați, domnule colonel, ista, domnule căpitan, am avut și-o văcuță, da am vândut-o... Turnam apă în treucă și numai deodată văd că răsare în poartă un om străin. Da câinii nu băteau. Mă dau mai aproape și, când îi văd fața, mi s-o tăiet genunchii; și m-am sprijinit de gard, și atâta am putut să zic: Valeu! Că așa bucurie n-am avut eu în viața mea. Și vezi dumneata, și bucuria asta, tot dintr-o scârbă mi-o venit. De-abia m-am târât până în casă... Și mi-o povestit toată noaptea viața lui, săracul, petrecută printre străini, cioban la oi, că trecuse Prutul. Și-o venit că-l lovise dorul de mine, că el o fugit, dar era inimă bună, domnule căpitan. Tare m-am bucurat, că-s singură pe lume, și numai pe el vezi că-l am. Și după multe și multe, într-un târziu, l-am întrebat: Și acolo nu te-au luat la meliție, măi băiete? Ce să mă ieie, mi-o răspuns, ei au destulă oaste. Îi duce pe flăcăi peste mări și țări, să se bată. Care cum se duc, nu se mai întorc. Îs pustii satele! Iacă, țin minte vorbele iste ca și cum le-aș fi auzit în minuta asta de ceas. Și el ședea, cum îi colo în colț, pe pat, lângă cuptor, iar eu pe un scăuieș, aproape de dânsul. Cum mi-o spus vorbele iste, am rămas pe gânduri. Și ce mi-o trecut prin minte, plângând i le-am spus: Măi băiete, măi, pe flăcăii aceia îi mână la moarte, ca pe vite, și dânșii merg, că așa-i legea, cum s-o dus moșutău și nu s-o mai întors că am avut un frate în dorobanți, de-o murit în bătălie, și tu, măi băiete, nici măcar cei trei ani nu vrei să-i faci. Tu ai fugit printre străini, m-ai lăsat singură cu grijile și necazurile, și dacă erai și tu om, azi ai fi dat meliția la spate și ai fi venit acasă. Nu mai fugi, dragul mamei. Haide la cazarmie. Ți-i face pedeapsa și anii tăi și te-i întoarce, că poate mi-o lungi Dumnezeu zilele, să te văd mântuit și pe tine. Când i-am spus eu lucrurile istea, cum stătea acolo lângă cuptor, numai o pus capul în piept și o-nceput să plângă, că el o fugit, da are inima bună, domnule căpitan. Și aseară am pornit și-am venit. Și acum rog bunătatea dumneavoastră pentru dânsul.

Apoi bătrâna se întoarce către băiat și izbucnește în plâns:

— Rămâi, dragul mamei, rămâi, că decât ai umbla printre străini și m-ai lăsa de izbeliște și de râsul oamenilor, mai bine ți-ai face osânda și anii tăi, și bun îi Dumnezeu, te-i întoarce acasă.

Băietanul pune capul în piept și răspunde cu glasul tremurat:

— Ghine, mămucă, oi rămâne.

Mai stă o clipă așa, ținând capul în jos, apoi se îndreaptă, își trece dosul mâinii peste ochi și spune ofițerului:

— Rămân, să trăiți, rămân, că doar de asta am trecut înapoi Prutul.