Frunză verde-a codrului

Jump to navigation Jump to search
Frunză verde-a codrului
culegător: Tache Papahagi, de la Irina Stan, 25 ani, Săpânța, 1920, în Graiul…, 1925, t. CCXLVI


Frunză verde-a codrului,
Zălcui-m-aș și n-am cui,
Că supărat ca mine nu-i
Numai puiu cucului.
M-aș jălcui codrului,
Codru are frunza lui
Și nu crede nimănui.
Până-i frunza pă dânsu
Nu vre crede la altu;
Dacă frunza i-o ptica,
Nu știu, crede-mă o ba.
– Crede-mi, codrule, și mie,
C-am fost prunc de omenie,
Prea mult rău mi s-o dat mie.

Când s-o-mpărțât năcazu
Eram în câmp la lucru;
Tăt gândesc cum s-o-mpărțât
Că prea mult mi s-o vinit.
Atâta mi s-o vinit,
Cât șohan n-am osâmbrit.
De frică trabă să-l port,
Da’ vezi, codrule, nu pot.

Văzând că nu-l pot purta,
Prindă-mi ochii lacrima –
Grea pedeapsă-i aiasta,
Osâmbrit-u-am ori ba?
Codrule, n-am osâmbrit,
Pă nime n-am năcăjât.
De-am văzut om supărat,
De-am putut l-am agiutat,
Cu graiu l-am mângâiat;
De nu,-am mărs și l-am lăsat.
De n-am putut bine-ai face,
Dusu-m-am și i-am dat pace.

De năcazuri năcăjăsc
Și prin codru pribegesc,
La frunză mă jălcuiesc;
La frunza cea de pe munți,
Că n-am oameni cunoscuți,
Numai frunza și codru
Care-i pă tăt pământu.