Frumoasa cea din urmă

Jump to navigation Jump to search
Frumoasa cea din urmă
de Octavian Goga


Pe perina cu foi de rosmarin
Alunecase capul ei la vale,
Pe fruntea albă, ca zăpada nopții,
Ningeau podoabă-nduioșați cireșii! Murea fecioara…

Și ochilor senini, ca dimineața,
Le adormea azi cea din urmă rază
În adumbrirea pletelor de aur.

Iar buzele curate, ca un cîntec,
Mureau zîmbind azi cel din urmă zîmbet:
Murea fecioara…

Sus soarele, cocon de-a pururi tînăr,
A poposit în drumul lui pribelnic
Și,-nfricoșat de vestea unei raze,
S-a-ntunecat și-n adîncimi de mare
El și-a muiat pleoapa tremurînd…
Și zvon pe largi pustietăți de ape
Și geamăt lung pornitu-s-a prin codri,
Înfiorate frunzele mureau,
Iar chipul clar al lacului oglindă
În clocote cernitu-și-a seninul
Cînd vîntul, crainic vestitor de groază,
Urla nebun din tulnice de-aramă,
Vestind : „Jeliți ! Frumoasa cea din urmă E moartă !”
Și mările și codrii răsunat-au : „E moartă !…”

Prelung gemut-a îngrozita fire ;
Cutremurați, cei patru stîlpi ai lumii
Lăsat-au pacea stării lor pe loc,
Cînd iat’ deodat’ se zguduie și bolta :
Din cingătoarea cerului albastru
Descopciată, cade steaua Venus,
Și prin văzduhuri negre călătoare
Își taie drum, — iar ajungînd seninul,
Purcede-n zbor spre-mbătrînitul Hellas,
Și-nfioarată sînul ei de flăcări
Și-l freamătă, cînd calea-i se oprește
Pe vîrful mort al muntelui Olimp,
Și-n geamăt lung ea foc aprinde, mare!
Și cum lumină flacăra curată,
Din negură și din vestmîntul ceții
Răsar, tronînd în liniștea lor sfîntă,
Toți dumnezeii zilelor de mult,
Drumeții mari ai vremii stătătoare.

E împăcată vrajba lor străveche :
Stăpînii morți ai fulgerelor stinse,
Ocrotitorii dimineții albe
Și-ai nopții negre purtători de frîne,
Ce semănau cu mîna lor amurgul, Stau muți…
Măreții meșteri ziditori,
Încremeniți în marmură și fildeș,
Plecîndu-și greul frunții lor boltite,
Încrucișîndu-și brațele lor albe,
Privesc la foc cu ochii stinși și reci
Și-i jale scrisă-n zîmbetele lor,
Neputincioase zîmbete de piatră !

Gălbuie pară învelise-Olimpul
Cînd iat’deodat’, din ploaie de lumină,
Zburînd prelung prin albul de văzduhuri,
Vin călători pe aripe de vînt
Și, coborînd pe razele de lună,
Toți cîntăreții
Zidiți de vremea fărîmată-n clipe,
În Răsărit și-n neagra Miazănoapte,
Vin sfîșiindu-și toga lor de purpur,
Cu pletele pe umeri undulate,
Cununile le strălucesc de raze
Și genele le strălucesc de lacrimi.
Amar nespus răzbate-le făptura,
Cu hohot plîng poeții-dumnezei,
Cînd harfa lor în flăcări își aruncă…
Cutremurat, Olimpu-și mișcă iarba și nisipul.
Biruitor văpaia se ridică,
Și flacăra la poarta bolții bate,
Iar din fiorul harfelor aprinse
Se înfirip-un cîntec fără seamăn
Și firea-ntreagă cîntă imnul morții,
Și zeii-și pleacă fruntea lor boltită,
Poeții-n palme fața și-o ascund ;

Iar plopii cîntă, frunza tremurîndu-și,
Și coapsa lor se-ndoaie și sc frînge ;
Și trestia în ape se cufundă,
Și-nfiorații trandafiri sălbatici
Podoaba lor și-o scutură și cîntă…
Se smulg din coaje muguri feciorelnici
Și, înfrățiți cu cîntul și lumina,
Își veștejesc petalele și - - cîntă…

Pe creștetul Oiimpului aprins
Își taie drum prin spini și printre zgheaburi,
Rănindu-și brațul, fluierul și fruntea,
Un făt pribeag, cu ochi senini, albaștri :
E cel din urmă ucenic al strunii,
La piept își strînge lira văduvită,
Ce tremură, de crengi cînd se lovește,
Într-un suspin domol, nespus de jalnic…
În vîrf zărește focul ce se-nalță.
Și-atunci nebun își opintește pieptul !…
Ajunge…
Strălucitor văpaia viorie
Se-nalță iar.
În orișice scînteie
Tresare-un gînd și moare-o simfonie
Din cîntecul cel zămislit demult.
De dragostea din începutul vremii,
De trandafirul cel dinții al firii…

Cu ochi aprinși poetul îngenunche
Și-ncet plecîndu-și fruntea lui rănită,
Zdrobind sfiala celor patru strune,
Întruchipează jalea lui în cîntec…
Și lacrimi cad pe lemnu-n fiorul
Ce-i ferecă cu glas nebun amarul :
E cea din urmă încordarea-a strunii,
E-al frumuseții imn de îngropare !…

Pribeagul făt cu ochi senini, albaștri,
Și el și-aruncă lira-n foc.
Și-atunci

Ridică-și ochii tulburați de clipă :
Vede zdrobiți în bulgării nătîngi
Curatul chip al zeilor de marmur’;
Iar cîntăreții călători se duc,
Suindu-se pe razele de lună,
Suindu-se pe aripe de vînt,
În alte lumi.
Înalță-și ochii către foc, să vadă,
Și vede para leneș cum se stinge
Și cum rămîn din lamura văpăii
Cărbunii morți ai sfintei stele Venus.
Cu fumul cald al jertfei uriașe,
Se-nalță ea pe patu-i de mătasă, înfășurată-n pulbere de slavă,
Cu picurii celui din urmă cântec, Domol, domol…
Frumoasa cea din urmă…



E cîntul mort.
Poetul fără liră,
Lipsit pe veci de-a ochilor văpăi,
A pribegit la malurile mării…
Dar nemișcată, mută era marea.
Un val răzleț din sînul ei recit,
Ce tresărea prin cearcăne de gheață,
A întrebat poetul orb :
„Răspunde,

El unde-i ?
Soarele, căci raza lui n-o simt ?…
” Și-n vreme ce încremenea în gheață,
Răspuns-a valul: „E mort.”