Frontierele văzduhului
În heleștaie mari cât pereții ospiciului
peste tulburarea șoaptelor în despletire,
prin parcurile îndoindu-se ca tăietorii de pietre,
pe plaja de pieptenul vântului frizată,
din curțile orășenești ca menageriile pătrate,
prin maxilarele vântului străvezii ca metaniile,
pe șesurile atârnând ca limbi la gura aventurilor,
din șoldul dealurilor cu podgorii,
cum sunt șipotele albastre ca omizile,
buzele singurătății sug potecile vremii,
toate frontierele văzduhului ca fructele căzute