Frontierele românilor/Capitolul VII

Salt la: navigare, căutare
Capitolul VI Frontierele românilor de Alexandru Gabriel Filotti
Capitolul VII
Interpretări ale unor evenimente din perioada când boierimea constituia clasa dominantă vlahă.
Secolele XVIII-XIX.(1711-1848)
Indicele tabelelor


MOTTO
"...dorința mea împărătească este aceia ca raialele Țării Românești, care este proprietatea mea imperială, moștenită, să stea în locuințele și vetrele lor în liniște continuă și să se ocupe de semănături și de cultivarea cerealelor și să fie apărate și ferite de orice tiranii și persecuții..."
Firmanul sultanului Mustafa al III-lea, 1768 decembrie 21-30 (1182 saban, evasit)
Documente turcești privind istoria României Vol. I, întocmit de Mustafa A. Mehmed. 1974.

Casta militară, feudală, boierească, care întemeiase Țările Românești a devenit anacronică și impotentă[modifică]

În secolul al XVII-lea, au apărut toate semnele schimbărilor ce erau necesare pentru asigurarea supraviețuirii poporului românesc.

Principala schimbare era la acea dată, capitularea fără condiții față de puterea militară a turcilor, pentru a evita transformarea Principatelor Românești în pașalâc turcesc. Prima condiție ce trebuia îndeplinită era renunțarea la împotrivirea armată, deci reformarea clasei conducătoare, care în rolul ei, din trecut, de castă militară apărătoare a teritoriului național, era nu numai o amenințare permanentă, pentru națiunea românească, pentru că această castă militară atrena națiunea pe un făgaș extrem de periculos, cu consecințele pe care le-am văzut din războaiele lui Mihai Viteazul, Gaspar Graziani, Vasile Lupul și Gheorghe Ștefan , dar în acelaș timp, pentru că aventurile militare deveniseră complet iraționale, având în vedere disproporția dintre armamentul la care aveau acces românii, în comparație cu artileria timpului, pe care un mare imperiu o avea în dotare. O castă militară feudală anacronică și impotentă, punea în pericol autonomia Țărilor Românești, și mărea pericolul transformării lor în pașalâc turcesc. Existau două soluții posibile :

  • găsirea unui sponsor mai puternic și mai generos decât Imperiul Otoman, la sfârșitul secolului XVII, după înfrângerea suferită de Turci sub zidurile Vienei, sau
  • transformarea radicală a Principatelor Românești, în provincii ale Imperiului Otoman, cu specific propriu, altul decât pașalâc, și acceptat de puterea suverană.

Jan Sobieski[modifică]

Singurul sponsor care s-a prezentat, în Moldova, a fost Jan Sobieski, regele Poloniei, cel care, în 1683, atacând centrul armatei, de 500.000 oameni, a turcilor, în fața Vienei, cu șleahta poloneză în număr de numai 12.000 de călăreți, a determinat retragerea centrului armatei turcești care nu s-a mai putut regrupa decât atunci când a ajuns la Buda. După succesul obținut în fața Vienii, Sobieski a făcut două greșeli:

  • a crezut că puterea armatelor turcești și tătărești au fost definitiv terminate la Viena, și
  • a crezut că șleahta poloneză este dispusă să-și verse sângele pentru căpătuirea celor trei fii ai săi, ca domni în Muntenia, Moldova și Ucraina.

În acest scop, în anul următor despresurării Vienei, în anul 1684, "afurisitul cel fără de lege, craiul Polon, numit Ioan al III-lea Kizhatman și poreclit Sobietzki", scrie în stiliul său bombastic, caracteristic al cronicarului turc Silahdar și apoi arată cum cu 80.000 ostași, armata poloneză, asteaptă, în șesul cetății Camenița, să sosească armata combinată a Turcilor, Tătarilor, Moldovenilor și Muntenilor, dar când constată că nu au sorți de izbândă, se retrag fără a da lupta. In anul următor, 1685, Sobietzki revine cu aceeași armată în număr de 80.000 de ostași, de data aceasta este învins de armata turco-tătară, pe șesul Prutului din partea superioara a râului. A mai revenit și în anul 1691 și era să-și piardă viața, fiind urmărit în retragerea sa de domnitorul Moldovei, Constantin Cantemir până la hotarul Poloniei.

Cantemireștii[modifică]

"Originea familiei domnitoare Cantemir era tătară și se zicea că descinde dintr-un Chan-Demir", scrie Octav-George Lecca, în a sa Familiile Boierești Române, editura Libra 2000. Tradiția familiei Cantemir merge mai departe și arată că neamul Cantemir se trage din învingătorul lui Bajazid Ilderim – Timur (Demir) Lenk. Istoricul și domnitorul Dimitrie Cantemir și-a desăvârșit educația fiind ostatec la Constantinopol, în timpul când tatăl său Constantin Cantemir era domn în Moldova :

"unde mergând la părintele meu,… îmi nară istoria antecesorilor săi așa precum o știa din tradiție, prin care singură s-a susținut memoria genealogiei lor tătarice".

Importanța acestei familii, pentru etnia românească și pentru casta militara românească, constă în faptul că datorită domnitorului Dimitrie Cantemir, a existat ultima străfulgerare de mareție în concepție și execuție de a elibera țările românești de jugul turcesc.

Dimitrie Cantemir a fost cel mai instruit dintre Românii din vremea sa, opera sa istorică, vastă, enciclopedică și filozofică fiind recunoscută pe plan European. În anul 1714, a fost primit membru al Academiei din Berlin, din 1717 a devenit Consilier particular al împăratului Petru cel Mare al Rusiei, iar chiar înainte de moartea sa care a survenit în 1723, a fost numit principe al Sfântului Imperiu. Pentru că, menirea acestei lucrări nu este de a aprofunda istoria nici-unei familii boierești românești, ci mai curând a interpreta fenomenul istoric, evolutiv și din punctul de vedere al luptei etniei românești, pen-tru împlinire,sunt dator să amintesc unele dintre operele lui Dimitrie Cantemir, deoarece el este primul "european" român, care arată, în chiar preziua pierderii libertății noastre, cum s-ar fi manifestat și desvoltat geniul poporului românesc, dacă prin pierderea luptei de la Stănilești pe Prut (1711), nu am fi fost înglobați, pentru alți 166 de ani, adică până în anul 1877, anul independenței românești, în desuetul Imperiu Otoman.

Amintesc deci următoarele lucrari: Historia Incrementorum Atque Decrementorum Aulae Othomanicae (1716), Descriptio Moldaviae (1716), Hronicul Vechimii Româno-Moldo-Valahe (1723),Divanul Lumii, Vita Constantini Cantemyrii, Istoria caselor Cantacuzen și Brâncoveanu, Sistema religiei Mahomedane, și Historia Ieroglifica. Vlad Georgescu în lucrarea de sinteză: Istoria Românilor, Humanitas, 1992 scrie :

"… grație prestigiului lui Cantemir și răspândirii scrierilor sale pe ambele părți ale Carpaților, constiința etnică s-a generalizat în rândurile clasei politice și ale cărturarilor devenind baza teoretică pe care se va înălța, câteva generații mai târziu, conștiința națională".

Această familie a Cantemirilor, au fost oamenii unor decizii extreme, luate pe loc, și de un curaj care punea in pericol, siguranța lor și a familiilor lor. Un strămoș al lui Dimitrie Cantemir pe nume Sava Cantemir pe vremea când trăia în Bugeac în cadrul Hanatului tătărăsc, a trecut la creștinism cu întreg clanul. Bunicul său Teodor Cantemir, din cauza diferendelor de ordin religios, cu hanul tătarilor din Bugeac, a fost omorât de aces-ta. Tatăl său, Constantin Cantemir, viitorul domn al Moldovei, ca urmare a prigoanei su-ferite din partea hanului tătarilor din Bugeac, s-a refugiat cu tot clanul Cantemirestilor în Polonia, unde a servit timp de 17 ani în armatele regilor polonezi, ajungând la gradul de colonel Apoi a trecut în serviciul domnilor din Moldova, unde a fost pe rând: mare cea- uș, căpitan al Bârladului, mare clucer. În ultima sa funcție boierească, sub Ștefan Vodă Petriceicu, Constantin Cantemir era mare serdar, adică comandantul cavaleriei în timp de război și coordonator a trei județe din nordul Moldovei la hotarul cu Polonia, în timp de pace.

În anul 1672, Turcii porniră un război în contra Polonezilor pentru cucerirea Podoliei, care era cheia Ucrainei și în bătălia de la Hotin, Polonezii comandați de Sobietzki, câștigară bătălia datorită defecțiunii armatelor Țării Românești și ale Moldovei, care pe câmpul de luptă, întoarseră armele în contra Turcilor deși făceau parte din dispozitivul de luptă al armatei turcești. Armata Țării Românești era comandată de Grigore Ghica, dom- nul Țării Românești iar armata Moldovei de Ștefan Vodă Petriceicu. În acestă bătălie, Constantin Cantemir salvează haremul sultanului Mahomed al IV-lea, de a nu fi capturat de Polonezi și prin aceasta își câștigă gratitudinea sultanului care în 1685 îl numește dom-nitor în Moldova unde a domnit timp de 8 ani, luptând în tot timpul domniei sale, cu mult succes, în contra tendințelor acaparatoare ale lui Sobietzki și murind în 1693 în scaunul său domnesc, ceiace pentru epoca respectivă și având în vedere caracterul aventuros al lui Constantin Cantemir era o mare realizare. Fiul mai mare al lui Constantin Cantemir , An-tioh Cantemir domnește și el de două ori în Moldova, continuând tradiția filoturcă a fami-liei Cantemir, dar după a doua domnie, când din nou a fost înlocuit ca urmare a intrigilor lui Constantin Brâncoveanu, fiind dezamăgit de volatilitatea domniilor din Țările Românești se autoexilează la Paris, unde își sfârșește viața.

Exaporitul[modifică]

La Constantinopol comunitatea creștină grecească de negustori îmbogățiți și îmburgheziți, făcuseră din Fanar, cartierul lor. Prin contactele lor permanente cu culturile occidentale, și cunoașterea limbilor popoarelor din apusul europei, ei deveniseră comunitatea care furnizau Imperiului Otoman, diplomații de carieră de care acesta avea neapărată nevoie în lumea dominată de monarhiile absolute din Europa, din care acum făceau parte și Turcii. Fanarioții erau în primul rând Mari Dragomani ai Imperiului Otoman, adică însărcinați cu corespondența guvernului în toate limbile țărilor cu care guvernul otoman avea relații diplomatice, fiind deci diplomați de carieră, dar în acelaș timp și oameni politici, de prima mână, deoarece lor le revenea în ultimă instanță răspunderea pentru corespondența ce emana de la guvernul otoman. Desigur că birocrația care avea în frunte pe Marele Dragoman – de fapt partea cea mai însemnată a Ministerului de Externe Otoman – ca să funcționeze, avea nevoie de o mulțime de secretari, scribi, arhivari etc. care toți erau oameni de cultură, școliți în limbile de mare circulație din Europa. Toată această e-rarhie puternic specializată, a fost în mâna Fanarioților timp de 148 de ani, din anul 1673 până în anul 1821. Cauza pentru care Turcii au eliminat pe Fanarioți, în anul 1821, a fost trădarea acestora față de Imperiul Otoman, prin revoluția grecească numită Eteria care a-vea drept scop – ce-i drept o himeră – independența grecilor și restaurarea Imperiului Bizantin într-un Constantinopol eliberat de Turci. În această perioadă de 148 de ani, au existat un număr de 36 Mari Dragomani, pentru 39 de termene, deoarece trei dintre ei au fost numiți de două ori. Au fost în total unsprezece familii fanariote din care s-au recrutat cei 36 de Mari Dragomani, dintre care opt de origina etnică grecească, două de origină etnică românească și una albaneză. Familiile fanariote grecești au fost: Mavrocordat, Ca-ragea, Suțu, Ipsilanti, Moruzi, Ralet, Arghiropol și Aristarchi; cele românești au fost Callimachi și Racoviță; familia Ghica fiind de origină albaneză. Din cadrul acestor familii, s-au recrutat "beii cu două tuiuri"(domnitorii) Valahiei și Moldovei, în perioada denumită fanariotă. Funcția Marelui Dragoman era subordonată Ministrului de Externe Otoman, care era un pașă turc.

Toți Fanarioții – ca o trăsătură comună – erau oameni foarte instruiți. Cultura lor era de natură politică – principala lor educație fiind constituită în insușirea cât mai per-fectă a limbilor vorbite în apusul europei – după care urma studierea și înțelegerea cultu-rilor europene. Instruirea lor se făcea începând din copilărie cu ajutorul tuturorilor anga-jați în casă, și apoi continua fie la universitățile din țările din apusul europei, fie la Con-stantinopol unde se aflau concentrați un număr important de oameni de cultură, europeni.

Dimitrie Cantemir reprezintă un exemplu strălucit al educației ce se putea căpăta în secolul XVII-XVIII la Constantinopol. Cel care, dintre Marii Dragomani, a atins cea mai mare faimă și putere a fost Alexandru Mavrocordat Exaporitul, care este considerat autorul – în forma în care s-a semnat – al păcii de la Carlowitz, din anul 1699, considerată de apo-logeții otomani, drept actul de deces al Imperiului turcilor, dar care în realitate îl salvează de la distrugere, prin concesiunile mult prea mici pe care le-a făcut, decât ar fi fost justificat, dacă s-ar fi ținut seama de adevăratul raport de forțe, dintre imperiile creștine coaliza-te: Sfântul imperiu roman de nationalitate germană, Imperiul Rus, Regatul Polonez și Ve-neția, pe de o parte, iar Imperiul Otoman pe de altă parte. Principiul de bază care pentru prima oară a satisfăcut atât Sfântul imperiu cu capitala la Viena, cât și Imperiul Otoman cu capitala la Constantinopol a fost stabilirea unei granițe în Europa, prin care Transilva-nia, Ungaria, Croația rămâneau în stăpânirea Sfântului imperiu, în timp ce Moldova, Vlahia, Banatul, Serbia, Bosnia, Herțegovina, Muntenegrul, și restul Peninsulei Balcanice, rămâneau în stăpânirea Imperiului Otoman. Sfântul imperiu nu era interesat să încorporeze în imperiu, un număr prea mare de populații deși creștine, dar necatolici si negermani, și în plus prin simpla anexare a acestor teritorii să devină scutul Imperiului Otoman, în fața crescândei agresivități a Imperiului Rus. Odată cu pacea de la Carlowitz, ofensiva permanentă – de aproape două secole – a Turcilor în direcția Vienei, a încetat, deoarece și-au dat seama nu numai de superioritatea tehnologică a Sfântului imperiu în arta războ-iului, dar și de lipsa de dorință a acestora de a le contesta posesiunea peninsulei balcani-ce. Pentru români, pacea de la Carlowitz a însemnat împărțirea etniei românești între două împărății complet diferite una de alta, care vor imprima diferențe culturale între cele două jumătăți de etnie care se resimt încă și în ziua de astăzi. De această situație cel mai mult a profitat Regatul Unguresc, renăscut sub oblăduirea germană, pentru a-și continua politica de maghiarizare a românilor din Transilvania.

În spre răsărit, prin pacea de la Carlowitz, concesia majoră a turcilor a fost oprirea sub orice condiții, a raidurilor de jaf și înrobire a populației din teritoriile călcate de tătari în trecut. Încetarea raidurilor tătarilor în teritoriile învecinate: Ucraina, Polonia, Transilvania, Valahia și Moldova, acceptată de Imperiul Otoman, prin pacea de la Carlowitz, stă la baza creșterii populației din toate cele trei principate: Moldova, Valahia și Transilvania, începută în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu și continuată în tot timpul pe-rioadei fanarioților, constatată de istorici și neexplicată până în prezent. Creșterea popula-ției s-a făcut prin procesul de sedentarizare, în principal al păstorilor transhumanți, la șes, unde din cauza raidurilor tătarilor, în lipsa unei apărări organizate, înainte de pacea de la Carlowitz, nu se puteau întemeia așezări stabile.

A urmat marea răscoală a Tătarilor în contra Imperiului Otoman, pricinuită de trăddarea intereselor Tătarilor la masa de tratative de la Carlowitz. Crezul Tătarilor era concretizat în câteva cuvinte:

" Allah a creat iarba ca să fie pășunată de oi, pe oi le-a creat ca să fie mâncate de lupi, iar restul omenirii a fost creată ca să fie luată în robie de Tătari".

Ca urmare a interdicției de a executa raiduri în ținuturile creștinilor, Tătarii scoși din Polonia, Moldova, Crimeea s-au adunat în Bugeac cu intenția de a trece în Dobrogea și apoi până la Istambul, unde să-i omoare pe Osmanlîi și să stăpânească Imperiul Otoman. Intensitatea maximă a răscoalei a fost atinsă în anul 1703 și este descrisă de Silahdar Findiklili Mehmed Aga (Spătarul Silahdar Mehmed din Findikli) în cronica sa Nusretname (Cartea Victoriilor), din Cronici Turcești privind Țările Române[…]secolul XVII, începutul secolului XVIII, Editura Academiei Republicii Socialiste România, volum întocmit de Mihai Guboglu, în care la pagina 508, Silahdar se exprimă astfel, citez:

"Dupa aceasta s-a observat plecarea Tătarilor, din împrejurimile Ismailului direct spre Reni (Tomarova), Kartal și Prut. Semnalându-se că aceștia vor ataca pământurile Țării Românești și Moldovei, spre a apăra țările beilor de aici, și pentru a păzi granițele, au intrat mulți sub porunca lui Iusuf pasa … Slavă lui Allah ca în această iarnă Dunărea nu a înghețat și astfel a fost împiedicată îndeplinirea planurilor tătărești. Sultanul Mustafa al II-lea, mazileste pe hanii tătari vinovați și execută pe Marele vizir Mustafa pașa care complotase împreună cu Tătarii".

Tătarii năvăleau numai iarna, în principal pentru a găsi râurile înghețate, și care ca atare puteau fi traversate cu ușurință. Existau și alte rațiuni, dintre care principala rațiune era că foametea la Tătarii ca la orice popor nomad, era mai acută iarna, întrucât ei neavând așe-zări stabile nu obișnuiau să facă acumulări de alimente și atunci porneau în expeditie la vecinii sedentarizați. Tot iarna era mai usor de detectat așezările populațiilor sedentare, cât de ascunse, după urmele pe zăpadă și în fine, iarna găseau alimentele stocate pentru consumul din timpul iernii. Vara nomazii, trăiau din abundența creată de propriile lor ci-rezi, prin fătările de primavară, și laptele care însoțea întotdeauna aceste fătări. Întrebarea era: de ce la Carlowitz, Imperiul Otoman, îi sacrifică pe Tătari, aliatul lor cel mai de sea-mă ? Răspunsul este: pentru că valoarea cavaleriei ușoare tătărești, în competiție cu ar-mele de foc, pe câmpul de luptă devenise o povară, iar întreținerea lor din jaf îndepărta toată eventuala toleranță a populațiilor locale pentru armatele în marș prin ținuturi și așa ostile. Călăreții nomazi din stepă erau un lucru din trecut care trebuia să dispară.

Cantacuzinii și Brâncoveanu[modifică]

În Țara Românească domnea din anul 1689, Constantin Brâncoveanu, a cărui familie descindea dintr-o ramură a familiei domnitoare din Serbia, Brancovici, care trecuse în Țara Românească în 1507, în persoana lui Maxim Brancovici. Constantin Brâncoveanu i-a urmat la domnie, lui Șerban Vodă Cantacuzino, unchiul său după mamă, în condiții foarte controversate atât de contemporanii săi, cât și de istoricii Români moderni. Bănuie- lile că ar fi complotat împreună cu celălalt unchi al său, fratele lui Șerban Vodă Cantacuzino, anume Stolnicul Constantin Cantacuzino și l-ar fi otrăvit pe domnitor, se bazează pe faptul că în tot timpul scurtei boale a lui Șerban Vodă Cantacuzino, Constantin Brânco-veanu a fost singurul care l-a privegheat pe bolnav, în mod permanent, în camera unde acesta zăcea, până în momentul decesului.A urmat alegerea sa ca domn, foarte grăbită, așa cum spune cronicarul Radu Popescu:

"După ce au murit Șărban Vodă, Constandin Stolnicul Cantacuzino și cu o seamă de boiari, ce se intâmplasă în București,”…”dar Po[a]rta auzându, foarte s-au mâniat căci au făcut Rumânii domnu fără știrea stăpânilor…; numai norocul lui și banii și cărțile saraschiarului –au ajutat de l-au lăsat să fie domnu…"

Otrăvirea lui Șerban Vodă Cantacuzino, de către fratele său Constantin Stolnicul Cantacuzino, în complicitate cu nepotul său de soră, Constantin Brâncoveanu, s-ar datora la două motive: certuri în cadrul familiei cu privire la moștenire, și al doilea motiv, poate chiar mai puternic decât primul: închinarea Țării Românești către Sfântul Imperiu și renunțarea la vasalitatea față de Imperiul Otoman. Șerban Vodă Cantacuzino, în timpul domniei sale, participase la asediul Vienei din 1683 și văzuse degringolada armatei turcești. Dar ceea ce-l convinsese cel mai mult de iminența prăbușirii Imperiului Otoman, era colosala înfrângere a Turcilor, de la Zenta, din care cauză Turcii au intitulat anul 1687 anul Zentei. El își formase convingerea că a sosit momentul eliberării creștinilor din Imperiul Otoman pe calea armelor, sub conducerea Sfantului imperiu roman de naționalitate germană și ca atare, în 1688, a inițiat tratative pentru schimbarea vasalității.

Prin tratativele din 1688, atâta vreme cât erau învingători, Imperialii urmăreau două lucruri imediate:

a) aprovizionarea armatelor imperiale care înaintau în teritoriul Imperiului Otoman și se depărtau de baza lor de aprovizionare;

b) obținerea din partea Valahiei, a unui efort de război total de eliberare de sub Turci, care să se adauge la efortul de război depus de Sfantul imperiu în scopul izgonirii Turcilor din Europa.

La prima vedere cererile Sfantului imperiu, ar putea să apară juste și obiective, daca ar fi fost vorba de doi parteneri egali care atunci când ar fi obținut victoria, ar fi împărțit rezultatele obținute în funcție de efortul depus, în mod echitabil și în conformitate cu cele stabilite prin tratatul care stătea la baza alianței.

Întrucât însă, Sfantul Imperiu era o mare putere, încă victorioasă în anul 1688, dar victoriile ei erau de dată foarte recentă, la curtea lui Șerban Vodă Cantacuzino, partidul filo-turc, în fruntea căruia se afla chiar fratele său Constantin Stolnicul Cantacuzino, obținu ca domnitorul să adauge în tratat, un codicil care suna astfel:

"când obștescul vrăjmas deajuns va fi înfrânt și ne vom încredința că este intratât rușinat încât să nu mai poată mai departe prăpădi și pustii cu totul aceste mult asuprite țări, abia atunci, Valahia se va închina Sfântului imperiu …".

Tratatul de închinare către Sfântul imperiu, fusese incredințat unei solii care avea dreptul de semnătură în locul domnitorului. Solia fusese oprită în Transilvania, din cauză că Sfântul imperiu refuza să accepte codicilul menționat mai sus. S-ar părea că, Șerban Vodă Cantacuzino, dădu-se soliei, dreptul de a încheia tratatul și fără acest codicil, așa că solia și-a continuat drumul spre Viena. Dacă în realitate, Șerban Vodă Cantacuzino, a fost otrăvit, cauza otrăvirii, ar putea să fie numai codicilul menționat mai sus, pentru că numai prin omorârea lui Șerban Vodă se mai putea schimba conținutul tratatului.

Desfășurarea ulterioară a evenimentelor par să confirme, teoria schimbării politi-ce, prin schimbarea survenită în persoana noului domn, care trimite pe spătarul Preda Pârșcoveanu și care reușește să prindă din urmă solia la Presburg. Nu cred că există vre-o îndoială că rostul trimiterii lui Preda Pârșcoveanu, nu a fost doar confirmarea conținutului inițial al soliei, de către noul domn Constantin Brâncoveanu, ci mai curand a fost să se adauge în tratat, codicilul lui Șerban Vodă, dar la care acesta renunțase, fapt pentru care a fost otravit. Nu este de conceput ca împăratul Sfântului imperiu, în calitatea sa de moș-tenitor al regatului Ungariei și care deci avea drepturi suverane asupra Valahiei încă de la întemeiere, să fi putut să emită o Diplomă de reînoire a vasalității care să cuprindă o con-diție de limitare a vasalității, așa cum era codicilul lui Șerban Vodă Cantacuzino. Așa că solia, oricare ar fi fost mesajul adus de Preda Pârșcoveanu, deoarece a obținut Diploma de acceptare a închinării, înseamnă că a jurat credință împăratului Sfântului Imperiu, fără ca această Diplomă să conțină clauza lui Șerban Vodă Cantacuzino. În această situație, solia nu numai că și-a depășit mandatul, dar s-a situat pe o pozitie, prin care nega legiti- imitatea alegerii lui Constantin Brâncoveanu, ca domn al Valahiei.

Delegația fusese formată din 4 boieri,cei mai apropriați fostului domnitor: spăta-rul Iordache Cantacuzino, fratele cel mai iubit al lui Șerban Vodă, pe care ar fi vrut să-l lase ca moștenitor la domnie, Vel-Aga Constantin Bălăceanu, conte al Sfântului imperiu și ginere al lui Șerban Vodă, căpitanul Șerban Cantacuzino, nepot al fostului domnitor și comisul Șerban Vlădescu. Cei doi Cantacuzino, au rămas la Viena până când Diploma imperială s-ar fi întors aprobată de Brâncoveanu. La Brașov pe Vel-Aga Constantin Bălăceanu l-au întâmpinat opoziția ce se formase în contra lui Brâncoveanu, adică boierii care pe față susțineau prestarea jurământului de vasalitate față de Sfântul imperiu, în mijlocul căreia se afla soacra sa Doamna Maria, văduva domnitorului decedat care-l informă că Constantin Vodă Brâncoveanu, confiscase moștenirea lăsată de domnitorul decedat, cu alte cuvinte și moștenirea sa, cu care dorea să plătească un rest din haraciul datorat din vremea domniei lui Șerban Vodă Cantacuzino, așa că nu-și mai continuă drumul la Bu-curești ci deveni șeful, partidului de opoziție,din emigrație. Singurul membru al soliei ca-re împreună cu delegatul Sfântului imperiu, contele Csaky, prezintă Diploma imperială, lui Constantin Brâncoveanu este comisul Șerban Vlădescu. Pe Vlădescu, Brâncoveanu îl pedepsește foarte aspru, întrucât împreună cu ceilalți trei, jurase împăratului, care era moștenitorul regilor unguri, în numele domnului, credință veșnică.

Diploma imperială nu s-a păstrat, dar este posibil ca în această diplomă să mai fi existat încă un alt punct contencios și anume condiția ca domnia în Valahia să devină din electivă, ereditară. Numai așa se explică de ce Vel-Aga Constantin Bălăceanu fusese în stare să ralieze un partid de opoziție în emigrație la Brașov care avea drept punct princi-pal în programul său să-l înlocuiască la domnia Țării Românești pe Brâncoveanu cu Gheorghe Cantacuzino, fiul nevârstnic al lui Șerban Vodă Cantacuzino. Așa se explică și alianța dintre Doamna Maria,văduva lui Șerban Vodă Cantacuzino și mama lui Gheorghe Cantacuzino, cu Vel-Aga Constantin Bălăceanu, și se explică în continuare dece Doamna Maria l-a întâmpinat la Brașov pe ginerele său care după cum îl arată contemporanii, ar fi fost cel mai capabil să ia șefia partidului ce se opunea lui Constantin Brâncoveanu și căruia dânsa ca văduvă a lui Șerban Vodă Cantacuzino și mamă a nevârstnicului Gheorghe Cantacuzino îi conferea legitimitatea preluării șefiei partidului din emigratie.

Faptul că Sfântul imperiu, nu numai că dorea, dar poate chiar impunea sistemul ereditar în țara vasală, nu numai pentru rațiuni de uniformitate în cadrul realmului imperiului, dar mai cu seamă pentru a capta în mod stabil ascultarea și credința familiei dom-nitoare, după modelul feudal apusean, în opoziție cu sistemul electiv răsăritean, care se-măna anarhia de care profitase Imperiul Otoman ca să-și lărgească în permanență imperiul. Înfine, deoarece Constantin Vodă Brâncoveanu este în primul rând om și abia după aceia domnitorul unei țări și pentru că genetic, ființa omenească este croită să aibă grijă în primul rând de propriul său interes și întrucât interesul său era să păstreze domnia, el lasă Diploma imperiala să cadă în desuetudine și devine credinciosul partizan al turcilor.

Constantin Brâncoveanu[modifică]

În toamna anului 1689, Prințul de Baden obține niște victorii în Serbia, apoi cuce-rește cetățile Niș, Vidin și Cladova, trece Dunărea în Oltenia și cere lui Brâncoveanu, în baza Diplomei imperiale pe care imperialii o considerau viabilă, încartiruire în Valahia și “zaharea<provizii>ca de 700 de pungi”. Pentru a face față cererii, Brâncoveanu înființea-ză pentru prima dată un nou impozit, ‘văcăritul’, iar Prințul de Baden, în pas de voie, dealungul drumului care ducea din Oltenia la Câmpu-Lung, din etapă în etapă, pentru ai da timp lui Brâncoveanu să adune banii și însfârșit iese din țară, dar îl trimite pe generalul Heissler,comandantul garnizoanei imperiale din cetatea Brașovului cu o armată de ocupa-ție la București. Vel-Aga Constantin Bălăceanu și ceilalti membri ai opoziției îl însoțesc pe generalul Heissler la București. Constantin Vodă Brâncoveanu împreună cu seimenii și cazacii săi se retrage din București. De notat că tot timpul cât Prințul de Baden s-a aflat în Valahia, Brâncoveanu nu s-a întâlnit cu el. În schimb s-a întâlnit cu Heissler de la care probabil că a încercat să obțină predarea lui Vel-Aga C.Bălăceanu.

Întrucât nu reușise să obțină de la Heissler ceiace dorea, cronicarul Radu Popescu (C.Giurescu. Studii de istorie . pp.131-132, editura Eminescu, 1993) arată următoarele:


"…au trimis la tătari de i-au rugat să vie să scoată pa neamți…” […] “…viind Sultanul cu Tătărăii până la oraș la Floci, au mers Domnul de s-au înpreunat cu dânsul și tătărăii au purces cătră București, răschirându-să pân țară, după obiceaiu lor,…”[…] “Domnul, mergându în București, de toate părțile veniia de-i spunea, unii că i-au tăiat tătărăi, alții că le-au luat fămeile și featele, alții scăpa despuiați și alte multe răutăți ca acestea. Dar toate le răbda, știind că el au adus tătărăii de au făcut atâtea reale, pentru ca să-și dobândească domniia iarăși și binele lui."

Ca urmare a venirii Tătarilor Heissler evacuiază Valahia și se reîntoarce la Brașov. Dar fără ca Heissler să bănuiască, rațiunea principală pentru care Tătarii aliați cu Valahii nu-l atacaseră, ba chiar mai mult Constantin Vodă îl avertizase, probabil la întâlnirea de la Drăgănești, că dacă evacuiază Valahia de bună voie, Tătarii nu-l vor ataca, era că existau planuri mai complete care nu trebuiau compromise printr-o acțiune pripită,dar pe care Constantin Brâncoveanu nu i le desvăluie.

Constantin Brâncoveanu care urmărea prinderea lui Vel-Aga Constantin Bălăceanu, mort sau viu, cu scopul de a decapita opoziția din emigrație, profită de planul Impe-riului Otoman care dorea să instaleze ca voievod al Transilvaniei, în locul lui Apafy care tocmai decedase, pe comandantul ‘curuților’(rebeli unguri), Imre Thököly, care luptau alaturi de Turci, în contra dominației Sfântului imperiu. Iată cum ne informează cronicarul Radu Popescu, despre inițiativa lui Constantin Voda, care a făcut ca planul să devină realitate:

"amândoi acesti Domni <Constantin Brâncoveanu și Thököly> au cerut de la Înpăratu turcescu oști turcești și tătărăști, să meargă în Ardeal să bată pe neamți, făgăduindu Constantin Voda, că el le va găsi drum și plaiuri, de vor intra toate oștile în Ardeal, făr de primejdie, și li s-au ascultat ruga lor și li s-au dat Saraschiiar mare, cu oaste multă, Serhatlii mai mulți și Cuciuk sultan, cu oști tătărești și strângându-să în țară toate oștile, au purces către Rucăr și găsindu-să plai apro[a]pe de Bran, au intrat toate oștile în cânpu spre Tohani și Zărnești." (Idem, p.132)

Armata lui Thököly număra 20 000 de ostași,Turci, Tătari, Curuți și Valahi, care în bătălia ce s-a dat, bătălia de la Zărnești, a învins decisiv făcându-l totdeodată prizonier pe generalul Heissler. Thököly a obținut ca în schimbul lui Heissler să îi fie predată soția sa Ilona Zrínyi„ eroina luptei ungurilor în contra casei de Habsburg. Copii Ilonei Zrínyi, cu Francisc I Rákóczi au rămas în custodia casei de Habsburg pentru a căpăta o educație diferită de a părinților. Viitorul va demonstra că cu toată educația diferită primită, fiul Ilonei Zrínyi, si al lui Francisc I Rákóczi, cunoscut în istorie sub numele de Francisc II Rákóczi,va răscula din nou în 1703, pe Curuți în contra casei de Habsburg. In mai putin de două luni de la bătălia de la Zărnești, la auzul apropierii armatei Prințului de Baden, Thököly și Ilona Zrínyi„ rămași fără sprijinul armatelor turcești și tătărești, au trebuit să ia drumul exilului în Turcia.

În paralel cu evenimentele de mai sus se desfășoară drama contelui Sfântului imperiu, Vel-Aga Constantin Bălăceanu. Familia Bălăceanu a avut o cronică de familie în care sunt înscrise evenimentele anilor 1629-1724 și care a fost predată la un moment dat lui Samuel Micu Klein care rezida la Viena și care i-a transmis-o lui Gheorghe Șincai și care până la urmă a ajuns în mâinile lui Friederich Engels, care a utilizat-o în scrierile sale. În volumul Familiile Boierești Române, autor Octav-George Lecca, ediție de Alex-andru Condeiescu, Libra 2000, p. 63, există un text pe care îl reproduc mai jos:

"Aga Bălăceanu a pierit în război, dar au pierit și seraskerul turcesc, că l-a lovit un glonț tocmai în gură. Zic că la acel război să fi fost mai mult izbândă din partea cazacilor Brâncoveanului cărora le era cap un moldovean anume Costin căpitanul de Focșani, feciorul Neniului După ce au aflat Brâncoveanul Vodă pe Aga Bălăceanul mort în război, trimisu-i-au capul la București, de l-au pus într-un prepeleac în mijlocul ogrăzii lui i-au șezut vre-un an capul în prepeleac, și au învățat de i-au risipit…"

Am raportat aceste fapte, în încercarea pe care o fac de a demonstra că rolul lui Constantin Vodă Brâncoveanul în istoria țărilor românești și în istoria europeană din anii 1690, a fost de a împiedica armatele Sfântului imperiu de a cuceri de la Turci regiunea Dunării de jos.Strategia marilor comandanți de oști pe care Sfântul imperiu îi avea la acea vreme, Eugeniu de Savoia, Principele de Baden și alții, era ca să mute războiul de la regi-unea Dunării de mijloc, cucerită de Turci prin bătălia de la Mohacs(1526) în regiunea Dunării de jos,pentru a strangula aprovizionarea armatelor turcesti pe Dunăre până în ini-ma Europei. Marile tunuri de asalt (balimeze), nici nu ar fi putut fi aduse la teatrele de război în alt mod decât pe caicele turcești care navigau pe Dunăre, de la Constantinopol la Viena fără transbordare. În acest scop colaborarea în special a Țării Românești era esențială. Faptul acesta nu a trecut nebăgat de seamă de Radu Popescu care scrie în croni-ca sa (Idem, p.133) următoarele:

"Cu aceaste trebi ale nemților ce Constantin Vodă a fost îndemnătoriu de au intrat în Ardeal, de au bătut pe neamți și când s-au pogorât în țară, nu s-au alcătuit cu ei, ci tot lângă turci s-au lipit, cerându ajutoru și făcându izbânda asupra vrășmașilor Înpărății, mare credință au dobândit de la Înpăratu și de la toți cei mari ai Porții și aceasta l-au ținut cu îndelungare de domnie și văzând că-l au toți de credință să măriia, să lațiia și să bucura întru daru[ri]le ce-i aducea norocu."

In toamna anului 1689, atunci când Prințul de Baden, bazat pe Diploma imperială din 30 ianuarie 1689,a intrat în țară pe la Cerneți și i-a cerut lui Constantin Brâncoveanu să permită încartiruirea a 15 regimente ale Sfântului imperiu, o jumătate de milion de fio-rini și 1500 de cai,cerere pe care,prin tratative cu Printul de Baden, făcându-i în acelaș timp cunoscut că îi refuză încartiruirea, s-a transformat în 700 de pungi suma pentru care Prințul s-a învoit să părăsească Valahia. Acesta era momentul când Sfântul imperiu dorea să mute teatrul de război de la Dunărea de mijloc la Dunărea de jos. Prințul de Baden cu-cerise cetățile pe Dunăre : Niș, Vidin și Cladova și avea nevoie de baza de operațiuni Va-lahia, prin care oricând era posibil să se retragă în Transilvania în caz de insucces. Se pu-ne întrebarea de ce Prințul de Baden nu și-a impus voința prin forță odată ce tot se afla la fața locului. Răspunsul la această întrebare este: dușmănia Ungurilor, care așa cum afirmă Paul Lendvai erau trei sferturi în contra dominației habsburgice și care erau în permanentă rebeliune.

Respingerea Diplomei de recunoaștere a suzeranității Sfântului imperiu de către Constantin Brâncoveanu și Bătălia de la Zărnești, câștigate de Imperiul Otoman și Brân-coveanu au permis armatelor turcești ca în anul 1690 sub comanda marelui vizir Mustafa Kupruli să repurteze victorii importante în regiunea cursului mijlociu al Dunării, făcân-du-i pe imperiali să se retrag din Serbia și permițându-i să recucerească cetățile:Niș, Vi-din și mai cu seamă Belgradul și să despresureze cetățile Timișoara și Oradea Mare. În anul 1691,imperialii câștigă noi victorii, așa că se dovedește că fără o schimbare fundamentală, așa cum ar fi fost mutarea războiului la Dunărea de jos, nici-unul din beligeranți nu putea câștiga războiul. Se impunea încheierea păcii, ceiace s-a și realizat în anul 1699 locul conferinței de pace fiind la Carlowitz..În perioada care a urmat până la încheierea păcii de la Carlowitz, Brâncoveanu nu avea să se mai teamă de mazilire, deoarece Turcii aveau neapărată nevoie de el exact în poziția unde se afla pentrucă credința sa fusese ve-rificată și deoarece în continuare, le furniza cele mai valoroase informații de tot ceiace se petrecea în Sfântul imperiu. Faptul că ‘cortina de fier’ dintre împărăția de apus și împărăția de răsărit s-a lăsat în 1699, pe culmile munților Carpați, în loc să se fi lăsat pe talvegul Dunării, este cred suficient dovedit prin interpretările unor fapte istorice descrise în capi-tolul de față, că se datoresc în mare măsură domnitorului Constantin Brâncoveanu, care din motivul de a-și păstra funcția de bey cu două tuiuri, sau așa cum ne place nouă să o numim, domnia Țării Românești, a amânat până în anul 1877 momentul intrării Români-lor în concernul popoarelor vest-europene.

Constantin Voda Brâncoveanu care făcea deasemenea parte din protipendada creștină a Imperiului Otoman, la fel cu Alexandru Mavrocordat Exaporitul, își căsătorește fiica, Ilinca cu fiul Exaporitului, de la curtea Brâncoveanului, paharnicul Scarlat Mavro-cordat. Dar această alianță matrimonială, în loc să-i aducă foloase lui Constantin Vodă Brâncoveanu, îi aduce în schimb neînțelegeri, nu putem ști de ce natură, probabil bănești, pe care cronicarul Radu Popescu le caracteriza astfel: “Mulți zicea pă acea vreame, să-l fi otrăvit Constandin Vodă pentru niște pricini, ce avea socrul și ginerile între dânșii …”. Prin faptul că Exaporitul creează o criză în relațiile dintre Poartă și Brâncoveanu în 1703, pe care acesta o aplanează numai prin ridicarea haraciului țării de la 280 de pungi la 520 de pungi, mă îndreptățește să cred că otrăvirea lui Scarlat Mavrocordat a fost un fapt real.

Cantemir, Brâncoveanu și Petru cel Mare[modifică]

Nesiguranța funcției pe care o deținea în cadrul erarhiei Imperiului Otoman, învederată prin crize, ca cea de mai sus, pe propria-i piele sau din Moldova vecină, îl face pe Constantin Brâncoveanu, care pe lângă faptul că era un om din fire extrem de prevăzător, dar în plus care avea o cunoaștere profundă a mediului politic și de moravuri a Imperiului Otoman, să-și revizuiască opțiunile pe care le avea în cadrul acestui imperiu și să ajungă la concluzia că, cu toate riscurile și cu toate pierderile ce se vor înregistra, era imperios necesar să acționeze, fie pe cale colectivă, adică antrenând și Valahia prin schimbare de vasalitate, fie pe cale individuală, adică emigrând în Transilvania împreună cu întreaga sa familie. El acționează în ambele sensuri, adică încearcă să-și transfere în Transilvania, prin cumpărare, vastele proprietăți pe care le avea în Valahia, dar întâmpină greutăți atât la nivelul administrației locale Transilvănene cât și la nivelul imperial, așa că această situație îl face foarte receptiv la ofertele celui de al treilea sponsor, Petru cel Mare, Țarul tuturor Rușilor, care dorea să se instaleze la gurile Dunării, care era cheia din punct de vedere strategic a dominației Imperiului Otoman asupra peninsulei balcanice, asupra Eu-ropei centrale și ca atare, cheia strategică asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, dar mai cu seamă asupra cetății Istambul, inima Imperiului Otoman.

În Țara Românească, nimic nu mișca fără inițiativa sau aprobarea lui Constantin Brâncoveanu, care prin faptul că domnea de douăzeci de ani, prin faptul că moștenise și mărise averea moștenită, devenind cu mult peste ceilalți boieri, cel mai bogat om din Țara Românească, era o forță de care țineau seama, marile puteri vecine, inclusiv puterea suze-rană Turcia, care știa că pentru a-l scoate din domnie ar fi fost nevoie de un atac frontal costisitor, acesta fiind motivul pentru care ar fi dorit să-l prinda prin trădare, cu ajutorul lui Dimitrie Cantemir.

În 1711 Constantin Brâncoveanu avea 57 de ani, avea o familie numeroasă și valoroasă, era respectat pentrucă era mai mult decât flexibil în viața politică, și pentru toate aceste motive era omul cel mai puțin înclinat de a risca, întrucât orice schimbare, pentru situația sa era dăunătoare. Pentru a diminua riscul, pe care o implica alianța cu noul spon-sor, Constantin Brâncoveanu se hotărăște să joace pe două tablouri, adică să-l lase pe Petru cel Mare să dea mai întâi bătălia cu Turcii, singur, fără participarea armatei Țării Românești și apoi să se declare de partea lui, dacă era învingător. Întrucât însă, din cauză că armata rusească a întârziat să sosească pe teatrul de război, așa că Turcii au putut să treacă Dunărea la Isaccea, neîmpiedicați cu efectivul complet, nehotărârea lui Constantin Brâncoveanu și a boierilor conservatori ai Țării Românești, s-a risipit și decizia sa, de a nu interveni de partea Rusilor, a petcetluit soarta campaniei Țarului Petru cel Mare.

Între timp, Șeremetiev, comandantul armatei rusești, cu întreaga armată, pe data de 30 mai 1711 sosește la Soroca, însă cu două săptămâni întârziere față de planul campa-niei, iar pe 5 iunie la Iași, pe malul de vest al Prutului, Petru cel Mare, sosește și el însoțit de cea de a doua soție a sa, Ecaterina, pe data de 24 iunie, întrucât făcuse un ocol prin Po-lonia unde semnase contractul de căsătorie, al fiului său, cu o prințesă germană. Trupele rusești aveau ordine severe, de a păstra cea mai deosebită disciplină, orice jaf în Moldova urma să fie pedepsit cu executarea, iar armata urma să obțină toate proviziile numai contra plată în numerar. În schimb Moldovenii, imediat ce primele trupe rusești apărură, se aruncară asupra negustorilor și cetățenilor Turci ce se aflau în Moldova, jefuind și ucigând. Petru cel Mare, a fost primit de Dimitrie Cantemir la Iași, împărătește, iar Petru cel Mare a reușit să câștige inimile Moldovenilor. În timpul șederii lui Petru cel Mare la Iași, Marele Vizir Mehmet Baltagi, a făcut propuneri de pace, pe care acesta le-a respins.

Din partea lui Constantin Brancoveanu, tăcerea era ‘asurzitoare’, dar trădarea era completă, întrucât predă Turcilor toate proviziile pe care le strânsese cu banii de la Țarul Rușilor și care erau depozitate în portul Brăila, provizii pe care Moldovenii nu le puteau înlocui, întrucât nu existau rezerve care ar fi putut fi cumpărate și chiar dacă ar fi existat, Moldova fiind teatru de război, cu călăreții Tătari mișunând peste tot locul, colectarea de alimente era imposibilă. Armata Țării Românești era cantonată la Urlați, de unde nu se va mișca până la sfârșitul războiului. În totală obiectivitate s-ar putea chiar spune că Țarul Petru cel Mare, în mod deliberat, a fost atras într-o capcană de către Constantin Vodă Brâncoveanu, cum numai un mare artist al politicii duplicitare de tip bizantin și în acelaș timp un devotat al Imperiului Otoman ar fi putut să o facă, cu scopul de a-l da pe Petru cel Mare pe mâna turcilor.

Spătarul Toma Cantacuzino, care nu era de acord cu trădarea lui Constantin Brâncoveanu, defectă la tabăra rusească și propuse lui Petru cel Mare ca întreaga cavalerie rusească în număr de 14.000, întovărășită de el însuși să cucerească Brăila și să distrugă proviziile înmagazinate, acum devenite inutile pentru armata rusească. Petru cel Mare, care își dădea seama că urma să fie asediat de armata superioară ca număr a Turcilor și deci cavaleria devenea o povară deoarece caii trebuiau hraniți, așa că era mai bine să ex-iste în afara zonei întărite asediate, o forță mobilă, care să se autoaprovizioneze și care la momentul oportun să constituie o rezervă proaspătă, care să intervină și să permită res- pingerea asediului, încuviință planul spătarului Toma Cantacuzino.

Armata turcească sub comanda lui Baltagi, înainta pe malul de răsărit al Prutului spre nord, iar armata rusească pe malul de apus al Prutului, spre sud și când au ajuns să se vadă unii pe alții, inițiativa trecu de partea turcilor și a tătarilor care trecură râul, dar ata-cul fu respins. Ziua următoare care era o Duminică, turcii lansară atac după atac dar fără rezultat, aupra armatei rusești mărșăluitoare,care abia pe data de 9 iulie reuși să se regru- peze pe un promontoriu mai ușor de apărat și pe care în grabă îl înconjurară cu tranșee. Trupele de elită turcești dădură primul atac major, dar atacul ienicerilor fu respins cu pierderi grele pentru aceștia; infanteria turcească se retrase și-și construi propria sa linie de tranșee. Între timp artileria turcească, 300 piese de artilerie, se instală pe poziții într-o uriașă semilună. Pe lângă cei 120.000 de infanteriști în tranșee, 80.000 de călăreți Turci, Tătari, Cazaci și Polonezi, pe malul celălalt al Prutului completau încercuirea.

Situația lui Petru cel Mare era deadreptul disperată, cu o armata de 38.000 de ostași ajunși la sfârșitul puterilor din cauza luptelor continue, a săpăturilor, a lipsei de somn, a căldurii din luna lui cuptor, a nemâncării și a lipsei de apă, întrucât deși se aflau pe ma-lul Prutului, nu puteau să se aprovizioneze cu apă, decât noaptea din cauza tirului Tătari- lor de pe malul celălalt. Ioan Neculce, hatmanul armatei moldovenești, în letopisetul său remarca faptul că puștile turcilor aveau bătaie mai lungă decât cele rusești, pentru că aveau țeava mai lungă. Tot din letopisetul lui Neculce, ne parvine informația că Țarina Ecaterina și femeile ei erau plasate într-o groapă puțin adâncă, groapa fiind acoperită cu o pânză, ceiace arăta condițiile mizerabile în care se aflau Rușii.

În noaptea aceia, probabil că i-a trecut prin cap, lui Petru cel Mare, că a doua zi, când fără îndoială, asaltul final se va deslănțui, el Țarul tuturor Rușilor, învingătorul de la Poltava, va cădea în mâinile Turcilor și va fi dus la Constantinopol unde va fi târât pe străzi, într-o cușcă așa cum fusese târât Bajazid Ilderim. Ce preț vor cere, toți dușmanii lui: Turcii, Tătarii, Polonezii, Cazacii și Suedezii de la poporul Rus, pentru eliberarea lui din captivitate? Probabil că acesta a fost momentul când i-a cerut lui Ioan Neculce ca cu o forță de 200 de dragoni și o 100 de Moldoveni să-l ducă prin liniile turcești în Transil-vania. Neculce spre cinstea lui, i-a arătat că era o misiune imposibilă de a trece prin Mol-dova înțesată de călăreți Tătari, care robeau pe oricine întâlneau în cale.

A doua zi dimineață, artileria turcească începu să plouă cu ghiulele, asupra întăriturilor rusești dar ienicerii nu se mișcară. Atunci Petru cel Mare, ordonă rușilor săi extenuați să treacă la atac și în urma acestui atac, produseră pierderi grele în rândurile ienicerilor și apoi se retraseră luând prizonieri. De la acești prizonieri, Petru cel Mare află că ienicerii speriați de vitejia Rușilor, nu mai vroiau să atace. Petru cel Mare, trimise un purtător de steag alb să trateze cu Turcii, ceea ce produse o mare ușurare în tabăra turcească, fără însă ca Rușii să bănuiască acest lucru. Mai era un lucru pe care Rușii nu-l știau și anume că forța expediționară rusească cucerise Brăila și capturaseră unele alimente, iar restul dar în special praful de pușcă fusese incendiat, așa că artileria turcească și armele infanteriei urmau să amuțească în curând. În această situație, atunci când sosi solul rusesc Baltagi era pe cale să ordone un mare asalt final, dar la care ienicerii nu vroiau să mai participe. Trecând peste obiecțiile hanului Tătarilor, Devlet Ghirai și ale lui Poniatowski, trimisul regelui Carol al XII-lea, el făcu cunoscute solului Rus, condițiile sale de pace.

Petru cel Mare urma sa predea cetatea Azov și Taganrogul, să abandoneze construirea unei flote a Mării Negre rusească, să evacuieze trupele rusești din Polonia, iar în ceeace îl privește pe Carol al XII-lea, acestuia urma să i se garanteze libera trecere prin Polonia în Suedia și dacă va fi cazul să se înțeleagă, să încheie pace. Drept ostateci va fi predat, fiul comandantului suprem al armatei rusești Șeremetiev. Tratatul de pace a fost semnat pe 11 iulie, iar armata rusească cu tot armamentul a început să mărșăluiască afară din tabăra de la Stănilești, pe data de 13 iulie 1711. Predarea lui Dimitrie Cantemir fusese una dintre primele condiții de pace, dar cum Rușii declarau că dispăruse încă din prima zi a bătăliei, Turcii au renunțat să-l ceară; Cantemir era ascuns într-o căruță sub bagajele țarinei, așa că scapă odată cu armata rusească, își luă familia rămasă la Iași și împreună cu alți 24 de boieri plecă în refugiu în Rusia, unde Țarul îi acordă titlul de prinț și-i donă întinse domenii, spunând despre Cantemir că : "este un om foarte inteligent și folositor în consiliu". Despre el însuși, Petru cel Mare declară : "au avut pasărea în mâna lor" dar "aceasta nu se va mai întâmpla niciodată". Tot Petru cel Mare declara mai târziu că : "s-a simțit obligat să continuie campania, pentru că creștinii care imploraseră ajutorul său, să nu cadă în disperare" și înfine altă dată concluzia sa finală asupra campaniei sale de la Prut a fost: "Marele meu noroc a fost că am primit doar cincizeci de lovituri, atuncea când fusesem condamnat să primesc o sută".

În schimb Moldova nu a fost de loc norocoasă deoarece Marele Vizir dădu ordin armatelor turco-tătare, să treacă țara prin foc și sabie.

In Istoria Țării Românești de la Octombrie 1688 până la 1717, ediție critică de Constantin Grecescu, Bucuresti 1959, pagina 113 se scrie că Constantin Brâncoveanu: “Cu întristăciune mare s-au tras la Târgoviște,venindu-i multe imputăciuni de la turci pentru spargerea Brăilii…care se muncia în tot chipul să le potolească”. Delatorilor le-au trebuit 3 ani pentru a constitui un dosar care să conțină toate capetele de acuzare, necesa-re mazilirii domnitorului, așa că abia în anul 1714, Turcii au fost în stare să acționeze. Brâncoveanu stătea mai mult la Târgoviște,unde reclădise curțile domnești pentrucă tri-misul porții pentru mazilire avea de parcurs un timp mai îndelungat până să-l poată con-tacta, așa că ar fi putut să fugă înainte de sosirea trimisului iar el avea de parcurs un drum mai scurt până la graniță. Dar el ca și cuplul Ceaușescu, nu luase în calcul, trădarea,care îl pândea și care venea din partea Stolnicului Constantin Cantacuzino, fratele lui Șerban Vodă Cantacuzino,care se bănuia că împreună cu Brâncoveanu l-ar fi otrăvit pe acesta. Trimisul Portii însă îl contactă în fața marilor boieri, citi firmanul de mazilire și declară boierilor prezenți că îi ține resposabili de transportul sub pază până la Constantinopol a lui Brâncoveanu și a familiei lui și numi pe loc pe succesorul lui la funcția de bey, în per-soana fiului lui Constantin Cantacuzino Stolnicul, anume pe Ștefan Vodă Cantacuzino. Apoi mai adăogă că dacă nu execută întocmai firmanul padișahului, la graniță așteaptă o armată de Tătari și una de Turci, semnalul său, ca să năvălească în țară. Boierii conjurați în cap cu beneficiarul complotului, Ștefan Cantacuzino, îl arestează pe loc, pe domnitorul Constantin Brâncoveanu și familia sa, și-l expediară la Constantinopol.

Trădarea lui Brâncoveanu față de Turci, a fost plătită de acesta la vremea respecti-vă și în condițiile cunoscute din legende și cărțile de istorie.

Trădarea lui Brâncoveanu față de Petru cel Mare, ar fi putut avea conescințe incalculabile pentru Țar, dacă ar fi fost prins de Turci, dar și istoria universală, ar fi fost cu totul alta, prin dispariția acestui genial reformator de pe scena lumii.Pe de altă parte, în cazul când ar fi fost victorios în bătălia de la Stănilești, efortul principal imperialist al Rusiei în anii următori s-ar fi indreptat cu precădere spre Marea Neagră și nu spre Marea Baltică și de asemenea istoria universală ar fi fost cu totul alta. În cazul acestei ultime ipote-ze, și evoluția poporului românesc, ar fi fost cu totul alta. Pentru a doua oară în viața sa Constantin Brâncoveanu prin acțiunile sale directe, anulează orice șansă pe care ar fi putut să o aibă poporul Român de a scăpa de jugul suzeranității turcești; enumăr mai jos acțiunile sale directe în această împrejurare:

a) redactarea unui tratat cu scopul de a atrage elita armatei rusești și a Țarului Petru cel Mare, într-o capcană, pentru a-și creia merite politice în cadrul Imperiului Otoman în scopul păstrării funcției sale (domnia) din Țara Românească.

b) depozitarea de la început a proviziilor cumpărate cu bani rusești în cetatea turcească Brăila, unde Brâncoveanu nu mai avea control asupra lor și predarea proviziilor adunate cu fondurile rusești, armatei turcesti.

c) imobilizarea la Urlați a unei armate muntene, in numar de 30.000 de ostași, recrutată cu fonduri rusești până în momentul când înfrângerea rușilor de la Stăni-lești a fost cunoscută de toată lumea.

d) desolidarizarea de acțiunea de cucerire a Brăilei inițiată de spătarul Toma Cantacuzino, care prin incendierea prafului de puscă depozitat la Brăila a determinat pe marele vizir Baltagi pașa să încheie pacea de la Huși din 21 iulie 1711.

e) completa tăcere, pe care a păstrat-o, necomunicând lui Petru cel Mare, absolut nimic din tot ceiace se petrecea în tabăra turcilor, ca și despre propria sa activitate, așa cum ar fi fost loaial între doi aliați angajați într-o luptă pe viață și pe moarte.

Brâncoveanu nu a făcut altceva decât să întârzie procesul evolutiv principal care era creșterea popoarelor creștine, concomitent cu descreșterea popoarelor de religie isla-mică lipsite de libertate Întreaga etnie românească ajunsese la convingerea că vorba Turcului : “giaba vii, giaba te duci, giaba rupi bieții papuci”, pentru că o armată romanească la începutul secolului XVIII, înjghebată pentru a fi competitivă, nu mai putea să se baze-ze pe mijloacele pe care le aveau boierii pământeni, ca în secolul XIV, ci trebuia să fie organizată de un monarh care să posede veniturile suficiente, adunate de la întreaga nați-une. Cu alte cuvinte, războaiele, din cauza tehnologiei, deveniseră foarte costisitoare, așa că cele două națiuni românești puteau să supraviețuiască numai făcând parte dintr-un stat mare, care să poată fi competitiv, adică în epoca respectivă, un imperiu.

Iată ce scrie A. D. Xenopol în lucrarea sa Războaiele dintre Ruși și Turci, pag.28, Editura Albatros, 1997, despre patriotismul Moldovenilor:

"Oștirea pe care Cantemir trebuia să o adune, mănâncă numai banii trimiși de ruși și nu se mai strânse, căci, precum spun Neculai Costin și Neculai Mustea,” Moldovenii cum au luat banii de leafă, cum au început a-i bea pe la crâșme zioa, eară noaptea se duceau pe la drumuri de jăfuiau pe oameni de ce aveau și la drumuri, și la bejenii, și furiș și fățiș. Alții umblau de stricau prisăcile oamenilor, eară în oaste nu au mers".

Iată acum părerea lui Niculaie Iorga, în Histoire des Etats Balcaniques, pag.77, despre patriotismul, boierilor din Țara Româneasc, de la curtea lui Constantin Brânco-veanu, când au primit de la Petru cel Mare, oferta de a-i elibera de sub dominația turcească:

"În general Românii primiră oferta cu o răceală evidentă. Explicația poate fi găsită într-un raport german contemporan. Țarul părea <un stăpân de o disciplină prea severă> acestor boieri obișnuiți cu o <disciplină> mult mai lejeră."

Iată și concluzia lui Vlad Georgescu, în Istoria Românilor, pag. 82, Editura Humanitas 1992

"În fond, veacul al XVII-lea se termina printr-o înfrângere de proporții a boerimii române, care sperase să poată folosi noua conjunctură internațională pentru a se emancipa de stăpânirile străine, dar care va sfârși prin a cădea sub turci mai adânc ca niciodată și care-și va pierde prin venirea fanarioților cea mai mare parte a puterii ei politice și militare".

Xenopol în acelaș volum, menționat anterior, scrie:

"Este o idee foarte răspândită în poporul nostru, de când au început a se scrie istorie, anume aceea că politica lui Brâncoveanu și Cantemir ar fi provocat venirea fanarioților"

Voi reveni la fenomenul fanariot, în cadrul acestui capitol, dar mai întâi voi înfățișa ce se petrecea în lumea din afara țărilor românești în aceiaș perioadă.

Impozitarea în Rusia lui Petru cel Mare[modifică]

Pentru a putea înțelege spiritul epocii, în Europa de răsărit, schematic mă voi re-feri în primul rând la sistemul de impozitare din Rusia lui Petru cel Mare, pentru că în ca-zul Rușilor, este vorba de o exploatare a propriului popor de către clasa sa dominantă na-țională, nu despre exploatarea unei clase dominante străine (fanariotă) așa cum a fost în Țările Românești. În 1708, Petru cel Mare înființează în Rusia un Birou al Veniturilor, a cărei unică menire era stabilirea de ‘noi’ impozite asupra veniturilor populației. În istoria rusească aceștia sunt cunoscuți sub denumirea de ‘fiscalii’, care nu făceau altceva, într-o economie neetatizată, decât să studieze cum să producă ‘noi’ venituri pentru împărat. Șe-ful acestui Birou al Veniturilor, era un fost ‘mojic’, care inventase, ca pentru orice docu-ment legal nu se putea folosi decât hârtie ștampilată de guvern.Veniturile proveneau din două surse : impozitare și stabilirea de monopoluri de stat. Iată câteva exemple de impo-zite din epoca lui Petru cel Mare. În Rusia: taxe de stare civila (naștere, căsătorie, înmor-mântare și testamente ); taxe pentru vânzarea cerealelor și a grăsimilor, care intrau în ali-mentația zilnică a poporului; taxe cu ocazia vânzării cailor, a șeilor, a harnașamentelor și a pieilor de animale; taxe pe pălării și pe încălțămintea manufacturată din piele; 10% taxe pe toate mijloacele de transport pentru persoane ; impozit pe case în Moscova ; impozit pe stupi în toată Rusia; taxe pe paturi în hanuri; taxe la băile publice; taxe pe fumuri (co-șuri de fum); taxe la vânzarea lemnelor de foc; taxe la vânzarea nucilor, pepenilor, castra-veților ; taxa la vânzarea apei de băut. Iată alte exemple din domeniul monopolurilor de stat, din aceias epoca : alcool, chilimbar, smoală, ulei de pește, var, potasă, rubarbă, zaru-ri, cărți de joc, îmbrăcăminte bărbătească, pieile de vulpi arctice, hermină și zibeline, vânzarea de in, vânzarea de tutun, vânzarea cosciugelor din stejar masiv ; dar cel mai profita-bil monopol, era monopolul sării care era utilizată la conservarea cărnii și a peștelui prin sărare și uscare.

Și în sfârșit era taxa bărbilor – prin lege fiecare Rus, cu exceptia clerului și a mo-jicilor trebuia să se bărbierească. De aceia, cei care insistau să-și păstreze bărbile, erau obligați să plătească o taxă anuală ; celor care plăteau taxa li se dădea un mic medalion din bronz, pe care era pictată o barbă și pe care scria: Taxa platită. Imperiul Rus, Impe-riul Otoman, Imperiul Habsburgic, Regatul Francez și Regatul Englez, în secolele XVII și XVIII făceau parte dintr-o lume, a marilor puteri, multipolară, care atât pe uscat cât și pe mare erau într-un război aproape permanent, și care aveau din această cauză o nevoie ne-sățioasă de venituri. Veniturile erau de multe ori sezoniere, deoarece, proveneau din repa-rații de război, așa că cu timpul în această perioadă, mult mai important era creditul de care se bucura statul în cauză, decât veniturile propriu zise

Criza de suprapopulare în Franța secolelor XVIII-XIX.[modifică]

Având în vedere războaiele atât de costisitoare, dintre marile puteri din perioada monarhiilor absolute, nimeni nu se poate îndoi de necesitatea exploatării, după o expresie consacrată: ‘la sânge’, a populațiilor din cadrul imperiilor respective și ar fi o lipsă totală de înțelegere al fenomenului istoric, dacă am încerca să pretindem că fiscalitatea excesi-vă, din perioada fanariotă, din țările românești, ar fi un caz unic în secolul XVIII. Rostul imperiilor era, să exploateze popoarele. Pentru o înțelegere și mai deplină a acestui secol din istoria Românilor voi prezenta situația din Regatul Francez, în paralel cu cea din Im-periul Otoman. Într-un stat atât de centralizat cum era Franța monarhiiei absolute, colec-tarea impozitelor și a veniturilor monopolurilor era arendată, încă din evul mediu la așa numiții ‘fermieri’, organizați în trepte, fiecare treaptă percepând propria sa misitie, până la ‘fermierii generali’, care aveau în plus, monopolul impozitelor pe tutun și sare.Cel mai celebru fermier general a fost Lavoisier, părintele chimiei moderne, care în 1789, anul revoluției franceze publică: ‘Traite elementaire de chimie’ si care introduce în 1791, în Franța sistemul metric de măsurătoare, dar care în 1794, la 8 mai, în vârstă de 50 de ani, a fost ghilotinat ca răzbunare că fusese ‘fermier general’. Președintele Tribunalului spuse : “Republica nu are nevoie de savanți”, dar matematicianul Lagrange comenta executarea lui Lavoisier, sub aspectul pierderii de capital de inteligență genetică astfel:

"A fost nevoie doar de un moment pentru a tăia acel cap, dar este posibil ca un secol să nu fie sufi-cient pentru a produce un altul ca acela".

În Imperiul Otoman se practica arendarea unor mijloace de producție și a unor surse de venituri (iltizam) încă din secolul al XV-lea, iar ulterior se recurgea la subaren-dări în trepte. Sistemul arendărilor (iltizam), cu timpul devenise principala sursă de venit intern al Imperiului Otoman. Comun în Franța și Turcia era posibilitatea colectării aren-dei anticipat de la arendași, care profitau de nevoile crescânde de venituri ale administra-ției centrale și percepeau dobânzi oneroase pentru termene foarte lungi sau pe viață, așa că în Turcia, la scadență, statul prefera ca în locul dobânzilor să vândă proprietățile rurale unei noi clase sociale, ayanii (moșieri), fără obligații militare, dar posedând toate dreptu- rile care derivau din proprietatea asupra pământurilor. În Franța exista sistemul de perce-pere al taxelor și impozitelor, în ‘cascade în trepte’, în care fiecare treaptă, înainte de a vărsa banii la o treaptă superioară își reținea propria sa misitie ; acești funcționari, aveau dreptul ca deasemenea să rețină 5% dobândă asupra prețului pe care-l plătiseră pentru a obține funcția, și deasemenea aveau dreptul să plătească în teritoriu salarii sau plăți pe ba-ză de contracte ale guvernului, fără ca mai întâi să depună banii la casieria guvernului, iar dacă din ceiace colectaseră, nu se acopereau cheltuielile guvernului, erau autorizați să îm-prumute guvernul, aplicând dobânzi remuneratorii. După cum este usor de întrevăzut, sistemele franțuzești și turcești de finanțare, permiteau ba chiar mai mult încurajau corupția și ca atare determinau descentralizarea puterii, ceiace într-o monarhie absolută este egală cu slăbirea puterii, prin cedarea unor părți din puterea proprie în mâinile unor per- soane fizice sau juridice, fie din capitală, fie din provincie, sau chiar din afara țării, străine de interesele autorității centrale.

În condițiile descrise mai sus, în care era mai profitabil și fără risc, să cumperi bonuri de tezaur asupra datoriei publice, sau să cumperi o funcție de ‘fermier de impozite’, în Franța, sau să iei în arendă în sistemul ‘iltizam’în Turcia, desigur că mulți oameni cu bani, nu mai investeau în afaceri care uneori erau pline de risc, cauzate tocmai de cei pe mâna cărora era dată impozitarea și taxarea veniturilor populației.Pe acest fond de or-ganizare fiscală, caracterizat prin corupție, în Franța anului 1709, din cauza unei ierni ex-trem de friguroase care a distrus semănăturile de toamnă, producția de fructe și struguri - până și păsările domestice au înghețat, s-a instalat, în toată țară, o foamete cumplită. Au-toritățile, în scopul mărturisit, de a raționaliza distribuția, a cumpărat producția existentă în țară și a depozitat-o, dar din cauza corupției, a continuat să exporte stocurile adunate în depozite și a introdus interdicția comercializării și transportării cerealelor pe plan intern, de către sectorul particular. Ministrul de finanțe descrie situația astfel:

"Frica de lipsă pâinii, a adus agitația poporului la starea de furie. Poporul s-a înarmat pentru a jefui depozitele de grâne; au fost revolte la Rouen și la Paris și în aproape toate provinciile ; s-a instalat un fel de război care nu încetează decât atunci când sint ocupați cu recoltatul grânelor."

Foametea creiată de anul geros din 1709, se va mai repeta deseori în Franța secolului XVIII, pe fondul corupției creiată de absolutismul regal, așa cum va fi în 1715, 1725, 1738, 1740, 1750, 1752, 1766, 1768, 1774, 1787, 1788 și anul Revoluției Franceze 1789. Foametea devenită endemică în Franța absolutismului regal, se datora unei suprapopulări a țării, speculată de proprii lor regi, prin instaurarea monopolului comerțului cu grâne Un scriitor francez, marchizul d’Argeson, spune în scrierile sale că mai mulți Francezi au murit în foametea din anii 1738-1740, decât în toate războaiele ‘regelui Soare’ luate la un loc. Tot d’Argeson face o remarcă, pe care aș caracteriza-o drept știintifică:

"fragmentarea proprietății a ajuns la punctul în care, ‘u n s i n g u r p o m’, constituie o fermă"

deoarece scoate în evidență, că suprapopularea conduce la divizarea excesivă a proprietă-ții, fapt care contribuie la lipsa de producție și productivitate. În anul 1740, țăranii ajunse-seră să consume ferigi și rădăcini de iarbă, iar la Paris costul unei pâini de 1,8 kg., se du-blase,de la zece la douazeci de ‘sou’.

Celebrele cuvinte atribuite reginei Maria-Antoaneta: “dacă nu este pâine, lasă-i să mănânce cozonac”, au fost în realitate scrise de J. J. Rousseau în 1766, în cartea sa Confessions, când viitoarea regină a Franței nu avea decat 11 ani și trăia la Viena. În schimb un manifest real apare în vitrinele brutăriilor, în 1768, în care un anonim scrie: “acum, deși nu este nici război și nici foamete, cu toate acestea prețul pâinii merge în sus și Franța nu are un rege, pentru că regele este un negustor de cereale”. În 1774, din nou o recoltă slabă, datorită în parte, neînsămânțării terenurilor agricole, datorită preturilor maximale practicate de comertul monopolist de stat, determină o altă foamete și ministrul de finanțe Turgot, desființează monopolul de stat, al comerțului cu grâne, ceeace în condițiile ofertei slabe, determină o creștere a prețului a unei pâini de 1,8 kg., în câteva luni, de la 11‘sou’ la 16 ‘sou’. Franța are din nou așa numitul ‘război al făinii’, în care speculanții de cereale sunt aruncați în lacuri, se jefuiesc morile, brutăriile și mijloacele de transport pentru grâne și se organizează un marș la Versailles, unde regele promite un preț al pâinii de 8 ‘sou’, pentru o pâine de 1,8 kg.. Sunt arestați 400 de manifestanți, din care doi sunt spânzurați.

Deznodământul crizei franceze, de suprapopulare, adica faza I-a, din procesul de reformare a societății feudale franceze, se apropia cu repeziciune. În 1787 muncitorul francez lucrează 14-16 ore pe zi; alimentul de bază este pâinea, pentru care cheltuiește 60% din ceea ce câștigă drept salariu. Deoarece oferta (în termeni economici), adică recolta este slabă, guvernul pentru a permite ca exportul către Anglia să nu sisteze, printr-un edict, desființează obligația producătorilor de a duce grâul la piață, permițând vânzarea directă, loco producător, atât pentru piața internă cât și pentru cea externă. Anul următor, 1788, este din nou un an de recoltă slabă și ca atare prețurile cresc. Necker suspendă exporturile de cereale și legiferează ca toate cerealele să se vândă pe piața liberă internă, pentru a se elimina bănuiala ca statul ar avea vre-un amestec în comercializarea grânelor. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre Francezi, rămân convinși că regele are o cotă parte din câștigurile companiei Malisset, care aproviziona Parisul și că aristocrația câștigă prin specularea cerealelor, pe spinarea poporului. Țăranii înfometați și populația săracă a orașelor, atacă convoaiele încărcate cu cereale și făină și ca atare producătorii încetează să vândă cerealele, în afară de cazul că sunt plătite loco fermă.

În 1789 anul revoluției franceze, în Aprilie Necker a ordonat rechiziționarea grâ-ului pentru a fi dus la piață, și cheamă Stările Generale, pentru prima dată de la 1614. Nobilii care dăduseră fermele în arendă fermierilor de generații, amenințați în veniturile lor prin ordinul de rechiziție al grâului dat de Necker, obțin de la rege, destituirea lui Ne-cker pe data de 11 iunie 1789. Pe data de 12 iunie, poporul Parisului atacă Bastilia, simbolul puterii absolute regale, o cuceresc și pun mâna pe putere. Parlamentul, format din Stările Generale, burghezi și radicali, îl recheamă pe Necker, să preia guvernul și îi încre-dințează comanda gărzii naționale generalului Lafayette, care se întorsese din America unde participase la revoluția Americană pentru independență, în contra regelui Angliei. Parlamentul permite importul grâului fără vamă. În 1791 fermierii obțin de la Parlament, înființarea vămii pentru grâul importat. Din punct de vedere economic, revoluția france-ză, războaiele pe care Franța a trebuit să le susțină în această perioadă, dictaturile care s-au succedat, toate au avut drept rezultat, instaurarea inflației. În anul 1796, un bushel de făină se vinde pentru 5 dolari, față de 40 cenți, adică de 12-13 ori mai scump; un car de lemne de foc se vinde cu $ 250, fațăa de $ 4, adică de 62-63 de ori mai scump; săpunul se vinde cu $ 8, față de 18 cenți, adică de 44-45 de ori mai scump; o duzină de ouă se vinde cu $ 5, față de 24 cenți, adică de 20-21 de ori mai scump, anul de referință fiind, anul revolutionar 1789. De aceea, în anul 1796, Napoleon, în discursul său în fața armatei cu care se pregătea să invadeze Italia, a găsit exact cuvintele cu care să-i motiveze pe soldații francezi: ”… sunteti flămânzi, vă așteaptă câmpiile mănoase ale Lombardiei”.

În anul 1750 Franța avea o populație de 22 miloane de oameni. Peste 50 de ani adică în anul 1801 avea o populație de 27,4 milioane oameni. În comparație cu Franța, Imperiul Otoman avea 21 milioane, Germania 14,1 miloane, Anglia 10,4 milioane, Irlan-da 5,2 milioane, Spania 10,5 milioane; în Europa doar Rusia, 33 de milioane de oameni, avea o populație mai numeroasă decât Franța Anul 1789, aduce evenimentul cunoscut în lume drept Marea Revoluție Franceză care a schimbat fața lumii pentru totdeauna, dar ni-menea nu poate să conteste că această revoluție nu a fost altceva decât o criză de suprapopulare, care exista în toată Europa, dar care era mai acută în Franța, decât oriunde în altă parte a Europei. În Franța acelei epoci, fenomenul cultural intitulat ‘iluminism’ atinsese cele mai înalte culmi și ca atare , conștientizarea în masa a populației, pentru drepturi-le pe care le aveau în calitate de ființe omenești, era cea mai înaltă. De aceea pretențiile pentru subsistență în Franța erau cele mai mari. Pe dealtă parte, tehnologia nu atinsese aceleași culmi, așa că criza de suprapopulare nu a putut să fie evitată nici prin creșterea productivității muncii, și nici prin scăderea populației (războaie, foamete și molime). Așa că omenirea a recurs la o revolutie socială (1789), adică reîmpărțirea avuției – exis-tente din interiorul Franței – și pentru că era neîndestulătoare, la războaie de jaf – perioada războaielor napoleonene – în afara granițelor Frantei. Criza se părea că a fost rezol-vată aproape concomitent, prin alegerea despotului, Napoleon, care întrunea încrederea noii comunitați care răsărise, și care a trecut imediat la stabilirea regulilor în baza cărora va funcționa noua comunitate: Împărăția Franceză. Vorbind de suprapopulare ca fenomen evolutiv, cifrele absolute privind numărul populației nu au nici-o însemnătate, consi-derate separat, întrucât ceiace conteaza este ‘cererea populației’, în care numărul popula-ției este numai unul din factorii care determină ‘cererea populației’, celălalt, așa cum este ușor de înțeles fiind nivelul de consumerism, pe o scară care variază și ea de la epocă la epocă, în funcție de nivelul cultural atins de populația respectivă. Desigur că ‘cererea populației’, astfel definită, pentru a stabili dacă s-a ajuns la suprapopulare în cadrul unei piețe (regiune), este nevoie să se cunoască ‘oferta pieții’respective. Cu alte cuvinte, ar fi prea simplu, dacă s-ar crede că suprapopularea, ce se creiaza la un moment dat, într-un anumit punct (piață economică), are un singur component: hrana populației din aria în cauză, pentru că nu acesta este adevărul. Incontestabil că hrana este unul din factori, cel mai important desigur, dar pe lângă hrană și alte bunuri agravează criza. Suprapopularea se creiază și din cauza elementelor psihologice, specifice ființelor umane. Aceste consi-derente de ordin psihologic sunt nenumărate, și au fost studiate și se continuă studiul lor în cadrul disciplinelor științifice respective. Spre exemplu armata franceză care cucerește nordul Italiei, și câștigă un simțământ de superioritate, în teritoriul cucerit față de popula-ția cucerită și de armata austriacă pe care a învins-o pe câmpul de luptă, nu dorește să se întoarcă în Franța suprapopulată, unde nu se poate bucura de aceiaș considerație, sau ad-mite să se întoarcă victorioasă fiind, numai mai bogată decât atunci când pornise la luptă.

În total contrast cu rivala sa Franța, dar și cu celelalte trei monarhii absolute din sistemul multipolar de echilibru al puterii europene, Imperiul Rus, Imperiul Otoman si Imperiul Habsburgic, stătea Imperiul Britanic din secolul XVIII, care era o monarhie absolută numai în mod aparent, fiind în realitate un stat cu un sistem parlamentar, care de atunci și până în prezent și-a meritat numele de ‘mama tuturor parlamentelor’. În acest context politic, parlamentar, astăzi nu mai miră pe nimeni că ‘revoluția industrială’ s-a născut în Anglia și nu, în vreuna din celelalte țări cu monarhie absolută. Spre deosebire de Revoluția Franceză din 1789, care a început cu o faptă care a uimit lumea contemporană, ‘cucerirea Bastiliei’, ‘revoluția industrială’, s-a născut aproape anodin și anonim.

Revoluționarea tehnologiei agricole în secolul XVIII[modifică]

Revoluția industrială din Anglia, începe în 1705 cu inventarea mașinii cu abur, ‘Newcomen’, care este utilizată la pomparea apei afară din mină, un eveniment care a fost cunoscut doar local în industria mineritului și căruia i s-a acordat o importanță minoră, de către filozofi. Progresul neîncetat al ‘revoluției industriale’ și efectele acesteia, asupra societății omenești, sunt de acum prea bine cunoscute, așa că nu face obiectul acestei cărți, dar voi descrie invențiile de început ale revoluționării tehnologiei agricole, fiind mai puțin cunoscute, care de fapt a început tot în Anglia și a completat realizările re-voluției industriale propriuzise, începând tot în secolul al XVIII-lea. Revoluționarea tehnologiei agricole din Anglia, începe chiar înaintea inventării mașinii cu abur Newcomen, printr-o mașină de semănat inventată de Jethro Tull, în 1701, care seamănă simultan trei rânduri de semințe și prin faptul că distribuția semințelor în teren, va fi mai uniformă de-cât în cazul semănatului clasic prin împrăștiere cu mâna, se va atenua în mare măsură lupta intraspecifică, și se va favoriza dominarea plantei semănate în lupta interspecifică în contra buruienilor și în acelaș timp se va putea ajunge prin incercări succesive la stabili-rea cantității optime de sămânță la unitatea de suprafață. În a doua jumătate a secolului XVIII, apare o altă invenție, care va revoluționa economia mondială, invenția primei batoze de treerat cereale, de către inginerul agricol scoțian Andrew Meikle. Invenția sa consta în introducerea grânelor între un grătar, în forma unui sector al unui cilindru con-cav fix și o tobă cilindrică rotativă, și în felul acesta se separă boabele de pleavă și paie, adică se realizează mecanic, treeratul cerealelor.

Prima invenție Americană din domeniul agriculturii, care a revoluționat economia mondială a fost mașina de egrenat bumbacul, din anul 1792. Bumbacul se cultiva în statele din sudul Uniunii, bazat pe munca sclavilor negri. Existau în cultură două varietăți de bumbac, una cu semințe verzi și fibra scurtă și una cu semințe negre și fibra lungă, care corespundeau la diferite condițiuni de cultură. Variatatea cu seminte verzi și cu fibra scurtă , se putea extinde pe toate terenurile mai secetoase și neirigate, în timp ce varieta- tea cu sămânța neagră și fibra lungă se putea cultiva doar în insulele de coastă, joase și cu umiditate asigurată. Un sclav putea egrena un pound (454 grame) de bumbac cu semințe verzi pe zi; este drept că în India încă din anul 300 înainte de era noastră, utilizând ‘chur-ka’, se puteau egrena cinci pounzi de bumbac pe zi. Un proaspăt absolvent de la Univer-sitatea Yale, pe nume Eli Whitney, imaginează ‘the cotton gin’, format dintr-un cilindru care este învârtit cu o manivelă și care poartă pe el niște dinți, în formă de dinți de fierăs-, trău, făcuți din sârmă, cu ochiuri puțin mai mici decât sămânța de bumbac. Inventia lui Eli Whitney, se dovedește că are o productivitate de 50 pounzi bumbac pe zi și ca atare determină creșterea producției de bumbac în U.S., în decurs de 8 ani, de la 1792 la 1800, dela 140 000 lb. la 35 milioane lb., care la rândul său determină ca în tesătoriile din Anglia firul de bumbac să devină principala fibră pentru industria textilelor. Abundența de bumbac determină confecționarea de articole de îmbrăcăminte ieftine pentru populația crescândă a globului pământesc și crește gradul de higienă în mase, ceea ce la rândul său contribuie la creșterea de generații omenești mai sănătoase. Este în acelaș timp confirmarea legii naturale, că tehnologia este singura revoluție viabila pentru omenire, întrucât po-liticienii, sau ‘muncitorii cu gura’ - așa cum spuneau comuniștii români – dar fără să-și dea seama, că de fapt vorbeau despre ei însuși, nu aduc nimic nou pentru omenire.

Fondatorul exploatării raționale a șeptelului de animale este Lordul Townshend Charles Viscount of Rayham, care la vârsta de 56 de ani, în anul 1730, își dă demisia din cabinetul de miniștri ai Angliei – de fapt cabinetul era format numai din doi ministri – astfel că prin demisia lui Townshend a rămas unul singur, Robert Walpole. El își bazează exploatarea de taurine pe cultura turnipsului, introdus din Olanda și care stocat, permitea menținerea șeptelului de animale peste iarnă. Până la introducerea culturii turnipsului, marea majoritate a turmelor de taurine și ovine erau sacrificate toamna și conservate prin diverse variante de sărare și uscare. Drept consecință, iarna lipsea carnea proaspătă pe piață și abundau diverse cărnuri conservate care miroseau urât și la care în consecință trebuiau adăogate mari cantități de mirodenii Însemnătatea introducerii noii tehnologii, era că, în viitor, va permite ca consumatorul să aibă la dispoziție carne proaspătă în tim-pul iernii și ca atare reducerea consumului de mirodenii, iar producătorul, să poată crește animale cu greutate mai mare, deci mai rentabile. În cadrul condițiilor nou create de teh-nologia ‘Townshend turnips’, se înregistrează mari succese în desvoltarea de noi rase de animale. Astfel în 1755, agronomul Robert Bakewell, termină procesul de selecție prin care întemeiază o nouă rasă de oi care va fi botezată Leicester ; iar în 1772, agronomul Thomas W. Coke termină selecționnarea a unei noi rase de oi Southdown, a unei noi rase de taurine Devon si a unei noi rase de porcine Suffolk. În a doua jumătate a secolului XVIII, se constată ca prețul grâului în Anglia, a scăzut atât de mult în ultimii treizeci de ani, încât cultura grâului a devenit nerentabilă. Grâul importat din Europa, la prețuri de dumping, în special din Franța, unde în schimb era foamete endemică, a determinat pe proprietarii de moșii (landowners) să transforme terenurile arabile în pășuni, și pe care le împrejmuiesc. Micii arendași agricoli care lu-crau terenurile moșierilor, în calitatea lor de oameni liberi încă din secolul XV, pierd obiectul muncii, devenind proletari. Acest fenomen social, este reversul ‘sedentarizării’, pentru că proletarii, sunt în esență niște ‘nomazi’, este drept fără cirezi de animale sau turme de oi pe care să le ducă din loc în loc, dar nu mai puțin niște nomazi care se anga-jează din ce în ce mai mult în orașe ca muncitori industriali, în marina comercială și mili-tară, în mine și emigrează în colonii, astfel că fenomenul de suprapopulare este evitat evolutiv, în mod natural. Spațiul euro-asiatic, până la Vladivostoc și Asia Centrala, este obligat să primească, pe nomazii ruși, reversul nomadismului călăreților din acele stepe de la sfârșitul primului mileniu și începutul celui de al doilea mileniu. Restul omenirii – în special Americile și Australia – vor primi nomadismul Europei de Apus, acțiune care rezolvă suprapopularea, în țările Europei de Apus.

Și filozofia Franței este diferită de a Englezilor. Francezii, prin ‘Declarația dreptu-rilor omului’, stabilesc drepturile oamenilor, la libertate, proprietate, siguranță personală și rezistența la opresiune, care toate fiind numai relații între oameni, cu alte cuvinte se in-troduc reguli, am zice noi astăzi, ‘culturale’, sau de ‘bună cuviință’, asupra carora am convenit, atunci când în realitate, este vorba de cu totul altceva, fiind vorba de lupta intra-specifică, unde în mod natural nu pot exista reguli asupra cărora am fi putut să cădem de acord, așa cum istoria omenirii a arătat în permanență, pentru că există legi naturale, ge-neral valabile, prestabilite, care guvernează lupta inter și intraspecifică. Englezii în schimb, produc filozofi, care promovează o filozofie de o cu totul altă factură care nu se preocupă de ceiace noi oamenii convenim, cum ar fi drepturile oamenilor, ci se preocupă de a arăta care sunt legile care în realitate au relevanță în existența societăților omenești. Iată de exemplu filozoful Bernard Mandeville, încă din 1714, într-o lucrare satirică inti-tulată Stupul care Zumzăie, spune că orice virtute este în fond o formă a egoismului și ca atare, pentru ca restul societății să fie fericită:

"….este obligatoriu ca un mare număr (dintre oameni) să fie săraci…".

Apoi este filozoful scoțian Adam Smith, (1723-1790) care în 1776 publică lucra-rea sa, ‘Wealth of Nations’ (Anchetă cu Privire la Cauzele Bogăției Natiunilor în care printre multe altele scrie: “Consumul este singura finalitate și scop al producției și intere-sul producătorului trebuie să fie luat în considerație, numai în măsura în care se promo-vează interesul consumatorului”… care în final are deplin control asupra…”ce va fi pro-dus și ce nu va fi produs”. În 1798, preotul englez Thomas Robert Malthus, în Essay on the Principle of Population, expune teza prin care arată că creșterea populației este o pro-gresie geometrică sau exponentială (1,2,4,etc) în timp ce producția de alimente este nu- mai o progresie aritmetică (1, 2, 3, 4, etc). În realitate, Malthus nu se referă numai la ali-mente, ci vorbește despre subsistență, termen prin care el cuprinde întreaga diversitate culturală, deoarece o persoană trăind în Anglia, sau societatea englezească are cu totul alte nevoi pentru subsistență, decât un canibal trăind spre exemplu, în vremea lui Mal-thus în insulele Solomon. Această lege de bază, a dezvoltării societăților omenești, în funcție de nevoile de subsistență ale individului si ale societăților omenești – descoperită de Malthus – reglează creșterea populației de la începutul apariției ființelor umane, și ne va însoți cu efectele ei imuabile până când va mai exista ultima ființă umană rămasă în viață pe acest glob pământesc.

Condominiurile (companiile) Turco-Fanariote, Eflak (Valahia) și Carabogdania (Moldova)[modifică]

În răsăritul Europei, la începutul secolului, pe data de 16 august 1717 survine. cucerirea Belgradului, de către imperiali, așa că speranțele opoziției Valahe, filo-austriece și anti-otomane, de la Brașov, de a scăpa de suzeranitatea turcească, ar fi putut să devină re-alitate, dacă nu ar fi existat rivalitatea dintre Rusia și Austria, cu privire la stăpânirea Ță-rilor Românești și ca atare a Gurilor Dunării, și a cursului inferior al Dunării. Importanța stăpânirii Țărilor Românești consta în importanța lor strategică, pentru că oricare dintre imperiile invecinate Rus, sau Austriac, ar fi fost în stare să le stăpânească, deoarece ar fi avut cea mai bună bază de operațiuni, pentru a porni războaie, în vederea înlocuirii stăpâ-nirii turcești asupra peninsulei Balcanice, a Strâmtorilor Bosfor și Dardanele și a orașu-lui Constantinopol. Din cauza acestor interese divergente, prin pacea care se semnează pe data de 21 iulie 1718, la Passarowitz, Marile Puteri Europene nu permit Austriei să intre în posesia Munteniei și a Moldovei, asa cum ceruse, ci i se permite să înainteze doar până la Olt, confirmându-i-se stăpânirea asupra Banatului, asupra Olteniei și asupra Porților de Fier. De fapt Sfântul imperiu nu era chiar atât de nemulțumit cu ceea ce căpătase, pentru două motive: primul fiind evitarea înglobării în Imperiu a întregii populații românești, compacte dintre Tisa și Nistru, ceea ce putea avea consecințe – mai devreme sau mai târ-ziu – imprevizibile, iar al doilea, trebuia să facă față, pe un front foarte lung, de la marea Baltică la Marea Neagră, asaltului Rusiei. Cu alte cuvinte Sfântul imperiu s-ar fi transfor- mat în scutul Imperiului otoman, dușmana sa seculară, cu care abia încheiase pacea de la Passarowitz(1718), și care în dosul acestui scut s-ar fi putut reorganiza în liniște, dease-menea cu consecințe imprevizibile în viitor. Pentru Țările Românești, rămase sub stăpânire turcească, într-un condominiu cu fanarioții, se deschide o lungă perioadă de pace.

Revenind la Țările Românești, la inceputul secolului al XVIII-lea, în Moldova este numit domnitor în anul 1709, Nicolaie Mavrocordat. El este fiul Marelui Dragoman Alexandru Mavrocordat Exaporitul. Soția Exaporitului, Sultana, deci mama lui Nicolaie Mavrocordat, era nepoata de fiică a fostului domnitor în Moldova de origină grecească – care nu știa românește – Alexandru Iliaș (1667). Nicolaie Mavrocordat este numit Mare Dragoman al Imperiului otoman în anul 1699, după încheierea păcii de la Carlowitz, de-oarece tatăl său devine consilier particular al sultanului. El se menține până în anul 1709 în poziția de Mare Dragoman, când obține numirea de domnitor în Moldova unde domnește doar un an, între 1709 și 1710, când este înlocuit de Dimitrie Cantemir, la propune-rea hanului Tătarilor. Dimitrie Cantemir domnește și el doar un an din cauza dezastrului de la Stănilești, și este înlocuit la rândul său, la domnia Moldovei, de către Neculae Mavrocordat (1711-1715).

Nicolae Mavrocordat ajunge domn al Valahiei în 1715, ca urmare a faptului că s-a descoperit corespondența compromițătoare (Del Chiaro p.205), dintre Ștefan Vodă Can-tacuzino și generalul Stainville, guvernatorul militar al Transilvaniei, cu reședința la Si-biu, ceea ce îi permite lui Nicolae Mavrocordat să provoace ridicarea și transportarea la Constantinopol, a lui Ștefan Vodă Cantacuzino și a tatălui său Stolnicul Constantin Can-tacuzino, unde aceștia au fost executați pentru trădare. Prima sa domnie a durat numai un singur an, până la 14 noiembrie 1716, întrucât un comando, condus de spătarul Barbu Brăiloiu îl surprinde la București, și îl transportă la cartierul general al generalului Stainville de la Sibiu, unde este încarcerat. Sultanul numește imediat în locul lui, pe fratele său, Ioan Mavrocordat, care părăsește din ordinul Porții funcția de Mare Dragoman pe care o îndeplinea din anul 1709, și ajunge la 29 decembrie 1716 la Giurgiu. Acțiunea sa principală, a constat în a scinda partida boierească filo-austriacă ce se menținea la Brașov și a provoca reîntoarcerea lor la Bucuresti. Ioan Mavrocordat fusese poreclit de boierii din partida filo-austriacă, ‘administratorul’, pentru trăsătura sa de caracter de bun administrator, care se opunea risipei banului public. Dar el moare, pe data de 23 februarie 1719, se zice otrăvit de fratele său Nicolae Mavrocordat, care ca urmare a tratatului de pace de la Passarowitz fusese între timp eliberat din prizonieratul de la Sibiu și care chiar dacă nu l-a otrăvit, s-a bucurat să-i ia locul la domnia Valahiei. Și Nicolae Mavrocordat dă dovadă ca și fratele său de calități de bun administrator al banului public. El ca și tatăl său Exaporitul, era un om de o cultură deosebită, și care poseda o bibliotecă atât de faimoasă, încât regele Franței a dorit să o cumpere. Biograful lui Nicolae Mavrocordat, Pietro de Pasta scrie că: "era vestit pentru ocupațiile sale literare și serioasa iubire de studii".

Datorită tatălui său, Nicolae Mavrocordat, tânărul serios Constantin Mavrocordat crescut din fragedă copilărie în Valahia, era cunoscut și din această cauză apreciat de bo-ierimea românească, și ca atare la moartea tatălui, survenită în 1730, la vârsta de 19 ani, îl aleg domnitor în Țara românească. A domnit numai o lună întrucât prin manevrele de cu-lise ale lui Mihail Racoviță, este mazilit de Poartă, și chemat la Constantinopol, dar unde reușește să dejoace intrigile lui Mihail Racoviță și revine la scaunul de domnie în anul 1731, când avea doar vârsta de 20 de ani. Mihail Racoviță scapă cu viață numai datorită schimbării vizirului.

Perioada din istoria Românilor, denumită ‘fanariotă’, a fost mult prea mult ponegrită, exagerare care cu greu se poate corecta, pentru că a făcut parte dintr-o campanie politică naționalistă, începând din secolul al XIX-lea și care în căutarea unei identități naționale românești renăscânde, identifica cauza rămânerii în urmă – social-economică – a Românilor, cu opresiunea exercitată de condominiul turco-fanariot.

Curentul naționalist, era în cea mai mare parte format din boierii pământeni care-și vedeau uzurpate pozițiile politice și economice pe care le dețineau și care ca atare lua forma acerb xenofobică, pentru că fanariotii ca noi veniți în țările românești și neposedând nici privilegii și nici proprietăți, în mod natural favorizau dacă nu democratizarea completă a instituțiilor existente, ideal greu de realizat în secolele XVIII și XIX în țările românești, dar măcar realizarea acelor măsuri politico-economice care să permită și altor categorii sociale, accesul la pozițiile intermediare și dominante ale puterii. Calea prin care se putea ajunge la aceste obiective era calea reformelor democratice.

Ioan Neculce, care în Cronica, editura Scrisul Romanesc Craiova, 1942, volumul II, pagina 453, s-a dovedit unul dintre exponenții cei mai marcanți, ai agitației xenofobi-ce, a clasei boierești pământene, se exprimă în felul următor:

"Oh, oh, oh, săraca Țara Moldovei și Țara Muntenească, cum vă petreceți și vă desmierdați cu aceste supărări la aceste vremi cumplite și fără milă de stăpânii noștri carii singuri noi ți-am poftit și ți-am aflat. Nu ne săturam de domni de țară, nici de măritat fetele după pământeni, ce ziceam că-s proști și săraci. Și alergați la cei străini Greci, de-i apucați care de care să vă fie gineri, că-s cilibii și bogați. Și le dați moșii și-i puneți în capul mesii. Iacă la ce-am venit! Aceste adevărat că ne-au facut cilibii la toate, cu lacrimi pe obraz și cu suspinuri la Dumnezeu strigând. Iar altă putere, fără a suspina la Dumnezeu n-au rămas. Ia priviți spre țerile megieșilor cum ținu pe cei străini. Le dau de mâncat, iar la sfat sau în capul mesii nu-i punu nici nu-i amestecă. Și pentru aceea trăiescu prostimea lor până acmu necălcată."

Ultima propozițiune din citatul de mai sus, exprimă preocuparea principală a ma-zilului (mic boier) Ioan Neculce, anume aceia care priveste relația boier/șerb care era temelia regimului feudal. Poziția ideologică a lui Ioan Neculce, mai este confirmată și de moto-ul cu care se începe capitolul al VI-lea din prezenta carte, în care Ioan Neculce pu-ne în gura lui Ledihovischi, capul șleahtei (boierimea poloneză) următoarele cuvinte :

"Ce mai bine, fraților, noi să ne vărsăm sângele, iar mojicii lasă-i să șază ca niște mojici."

Aceeași preocupare se regăsește și în moto-ul prezentului capitol, exprimată în firmanul din 1768 al sultanului Mustafa al III-lea, deoarece și sultanul nu dorește altceva decât ca locuitorii celor doua țări românești:

"…să stea în locuințele și vetrele lor în liniște continuă și să se ocupe de semănături și de cultivarea cerealelor și să fie ferite de orice tiranii și persecuții…"

Sensul adevărat al acestor declarații, este lupta ce se dădea între diferitele formațiuni poli-tice, care toate nu urmăreau decât să obțină pentru sine, dacă era posibil în exclusivitate, roadele muncii celor aserviți. În perioada care a urmat înfrângerii trupelor turcești la Viena, Imperiul Otoman, a intrat într-o perioadă de reformare în sensul că sursa principală de venit din perioada cuceririlor, prada de război și despăgubirile de război nu mai existau și ca atare teritoriile cucerite în trecut, trebuiau gospodărite după alte principii, în așa fel ca să aducă venituri vistieriei centrale, a Imperiului Otoman. Pentru ca aceste teritorii să producă venituri, era în primul rând nevoie de liniște internă, iar în al doilea rând era nevoie ca resursele ce se puteau obține, să nu se risipească în acțiuni neesențiale cum spre exemplu ar fi fost întreținerea unei armate naționale, bazată pe scutirea de taxe a boierilor, sistem discreditat, pentru că armata astfel recrutată era de calitate inferioară, fiind lipsită de investițiile nece-sare pentru ca această armată să se afle la nivelul secolului al XVIII-lea. Această consta-tare era de mult evidentă, spre exemplu încă de la asediul Vienei din 1683 când armatele Țării Românești și a Moldovei au fost utilizate de Turci numai la lucrări de corvoadă, precum construirea de poduri și despotmolirea tunurilor abandonate în retragere.

Întrucât sistemul ‘pașalâc’– introdus în secolul XVI, după înfrângerea Ungariei la Mohacs (1526) – așa cum Imperiul Otoman procedase în Ungaria (1529), înființând ‘pașalâcul de la Buda’, unde căutase să aplice legile islamice izvorâte din Coran unei popu-lații creștine refractare, care a reacționat, fugind fie peste Dunăre în apus în porțiunea din fostul regat al Ungariei, ajunsă sub jurisdicția Sfântului imperiu, fie în răsărit în Principa-tul Transilvaniei, care fiind doar vasal al Imperiului Otoman, dar cu autonomie internă, nu era supus legilor islamice, s-a depopulat în așa hal încât porțiunea de Pustă Ungară, dintre Dunăre și Tisa care fusese adevărata patrie a Ungurilor a rămas pustie. Pentru a arăta ce a însemnat ‘pașalâc’, în mod practic, în perioada de cca. 145 de ani, cât a ființat aceasta formă de guvernământ turcesc pe teritoriul fostului regat unguresc, mă voi folosi de citate din excelenta lucrare a lui Paul Lendvai: Ungurii, editura Humanitas, 2001, tra-ducere Maria și Ion Nastasia.

Primul citat de la pagina 112 este următorul :

"Cuceritorii turci au împărțit țara în cinci pașalicuri sub controlul begler-begului, care era pașă al Budei. Proprietar al întregului sol a devenit statul, care , ce-i drept administra ‘pentru Allah’, deci direct, numai o cincime din așa numitele moșii ‘khas’. În timp ce moșiile statului ofereau o anumită securitate juridică și o anumită stabilitate în administrare și țăranii trebuiau să suporte adesea mai puține poveri decât de la moșierii de mai înainte, militarii de carieră (spahii) și funcționarii turci voiau să scoată într-un timp cât mai scurt un câștig cât mai mare din moșiile ce le erau ‘concesionate’. Urmarea a fost o exploatare nemiloasă și, din cauza aceasta, părăsirea satelor de către țărani."

Pentru oricine a trăit perioada comunistă din România în zona rurală, așa cum a fost trăită de subsemnatul, fiind inginer agronom, și fiind angajat timp de 28 de ani, între 1949 si 1977, al Întreprinderilor Agricole de Stat, în diferite unități, din Bărăganul meu natal, este ușor să-și dea seama, că cu greu s-ar putea face o caracterizare mai exactă și totdeodată mai succintă, a ineficienții în agricultura din timpul perioadei comuniste din secolul XX, din Romania. Spre exemplu:

  • În cifre globale, rotunjite, în România comunistă suprafața Întreprinderi-lor Agricole de Stat, sau ‘khas’, denumirea din timpul ‘pașalicului de la Buda’, administrate pentru Ceaușescu, sau ‘pentru Allah’ a reprezentat cca. o cincime din suprafața arabilă a țării, adica cca. 2.000.000 ha din totalul de cca 10.000.000 ha.
  • Incontestabil că țăranii angajați ai Întreprinderilor Agricole de Stat o duceau mai bine și ieșeau la pensie în condiții similare cu forța de muncă din industrie, în timp ce țăranii din Cooperativele Agricole de Producție, lăsați pe mâna aparatului de par-tid comunist, care exact cu aparatul feudal turcesc, vroiau să scoată cât mai mult într-un timp cât mai scurt din satele care le fuseseră repartizate, au dus-o mult mai greu și sunt încă obiectul discriminării în ceiace privește drepturile lor la pensie.
  • Tot atât de incontestabil, stă faptul că urmarea a fost o fugă a țărănimii de la sate, singura deosebire fiind că în timpul ‘pașalicului de la Buda’, țăranii fugeau neîmpiedicați de Turci, granitele fiind lăsate nepăzite, în țări străine de dominația tur-cească, în timp ce în România comunistă, fuga era limitată la orașe, ca forță de muncă în industrie și construcții, granițele fiind păzite cu strășnicie maximă.

Asupra acestui subiect voi reveni, paranteza făcută, avînd numai menirea de a arăta că istoria fiind direcțională – din aceleași cauze, în cazul de față tirania fără limită – conduce la aceleasi rezultate, epoca istorică fiind fără importanță și creiază impresia de ciclicitate.

Paul Lendvai citează un paragraf, pe care-l reproduc mai jos, dintr-o scrisoare din 16 ianuarie 1717, scrisă de lady Mary Montagu, care dorea să călătorească, prin Ungaria la Istambul unde soțul dânșii fusese numit ministru plenipotentiar al Angliei:

"Prințul Eugen a fost așa de amabil încât mi-a spus totul spre a mă convinge să aștept să se dezghețe Dunărea și să călătoresc comod pe apă. El m-a asigurat că în Ungaria casele nu te apără nici măcar de o vremuială obișnuită și că de la Buda până la Esseg ar tebui să calatoresc timp de trei sau patru zile,fără să întâlnesc o casă, prin niște câmpii pustii, înzăpezite, unde frigul este așa de cumplit încât pe mulți i-a ucis. Mărturisesc că aceste grozăvii au făcut o impresie profundă asupra sufletului meu"

Nu poate fi nici-o indoială, că situația era cunoscută Turcilor mai bine decât Prin-țului Eugeniu de Savoia, așa că ei doreau să nu repete în Țările Românești ceiace ei cre-aseră în Ungaria prin înființarea ‘pașalicului de la Buda’. Întrucât – mult timp, fiind un punct de vedere filozofico-religios – Turcii ne făcând deosebirea dintre clasele sociale diferite din cadrul populațiilor aservite, toate ‘raialele’ fiind egale în fața legii musulma-ne, numai unul singur, bey-ul așa cum erau numit domnitorul, fiind într-o clasă separată și responsabil față de statul turcesc, așa că Imperiul Otoman a căutat noi soluții pentru administrarea acestor teritorii în scopul obținerii unui randament sporit.

Solutia găsită, respectând ideologia Imperiului Otoman, a fost numirea de admi-nistratori, pe care Românii continuau să-i numeasca Domnitori, iar Turcii îi numeau Bey-i, care să nu fie musulmani, care să nu fie aleși de raiale, care să fie schimbați cât mai des pentru a plăti taxa de numire în funcție cât mai des, și care mai cu seama să aplice si să mențină linia impusă de Imperiul Otoman: maximum de venituri pentru viste-rie cu minimum de abuzuri posibile, pentru a nu omorâ găina care producea ouăle de aur.

Având în vedere experiența căpătată în ‘pașalicul de la Buda’, în care elementul corupt și spoliator a fost identificat cu clasa militară feudală musulmană, Imperiul Otoman în cazul Tărilor Românești reorganizate, a limitat accesul Turcilor în Valahia și Moldova. Pentru a limita la maximum abuzurile potențiale ale musulmanilor care nu erau gasiți niciodată vi-novați de instanțele de judecată musulmane, singurele în drept să judece conflictele dintre musulmani și creștini, Imperiul Otoman a limitat și numărul negustorilor Turci pe teritoriul Țărilor Românești, la minimum posibil. Din, Mustafa Ali Mehmed, Istoria Turcilor:

"țările române nu erau încadrate în nici una din categoriile împărțirii administrative otomane. Principiul fundamental, care revine ca un leitmotiv, în definirea raporturilor Principatelor române față de Poartă era : “Ele sint separate la Cancelarie și se interzice călcarea lor cu piciorul (Mefruz el-Kalem ve maktu el-kadem)".

Mustafa Ali Mehmet, caracterizează epoca în care fanarioții au avut în administrare Țări-le Românești, drept un condominiu turco-fanariot, adică o suveranitate comună asupra Valahiei și Moldovei în care partenerul principal era statul turcesc. Neculae Iorga îi con-sideră pe fanarioți, un partid politic țărigrădean, și care la începuturile sale, în secolul XVIII a fost complet devotat turcilor, ca odată cu începerea mișcării de eliberare a Greci-ei de sub dominația turcească, din secolul XIX să devină unul din partidele naționaliste grecesti, de orientare filo-rusă.

Având în vedere informațiile expuse mai sus, interpretarea mai justă a perioadei fanariote mi se pare a fi : ‘concesionarea’ teritoriilor aparținând de drept Țărilor Româ-nești, dar sub suzeranitate turcească, unui grup țărigrădean mixt de stat și cu interese par-ticulare, foarte mult asemănătoare cu ‘Companiile’ care ‘concesionau’ teritorii ale altor națiuni, de la Imperiul Britanic, în aceiaș perioadă istorică, pe tot întinsul globului pă-mântesc. Am să dau un singur exemplu. În anul 1600 Elisabeta I-a regina Angliei, acor-dă monopolul comerțului cu subcontinentul Indian, companiei ‘Guvernatorul și compa-niei negustorilor londonezi, care fac comerț în India de Est’, transformată mai târziu în ‘Compania Engleză a Indiilor de Est’. Istoria acestei companii particulare, care plătea Imperiului Britanic subsidii atât la nivel statal cât și diverselor autorități și personalități se confundă cu istoria Imperiului Britanic în India și se întinde din anul 1600, anul înfiin-țării, până în anul 1947, când, Marea Britanie, acordă independentă Indiei. În întreagă această perioadă, tot ceiace a caracterizat epoca fanariotă în teritoriile românești a fost similar în India. Citez drept exemplu, declarația (1762) rajahului Bengalului, Mir Kasim:

"Iată care este modul în care funcționarii voștrii (Gentlemen) se comportă: fac dezordine în toată țara mea, jefuiesc poporul, rănesc și insultă pe funcționarii mei … iau cu forța bunuri și servicii de la țărani, negustori, etc.pentru o valoare, un sfert din valoarea lor și prin violență și opresiune ei obligă pe țărani să plătească cinci rupii pentru bunuri care valorează doar o rupie".

Guvernatorul englez al Indiei din anul 1765, Clive, declara că : “va trebui să devenim nababi noi înșine”. Cu trupe furnizate de ‘Companie’, soldați indieni și ofițeri britanici, pe baza tehnologiei armamentului britanic, se asigură superioritatea pe câmpurile de luptă și ca atare se încheie faimosul tratat de la Allahabad cu Imperiul Mogulilor (întemeiat de Babur în 1525) prin care în baza unui tribut plătit de ‘Companie’, aceasta preia ‘divanul’ (administrația) împreună cu dreptul de a fixa și a strânge dările unui imperiu care atunci număra 180.000.000 oameni. ‘Compania’ devine în felul acesta una dintre puterile terito-riale ale subcontinentului indian. Nu cred că trebuie să insist reamintind cititorului istoria celorlalte zeci de companii care au căpătat concesiuni de la Imperiul Britanic, sau de la Franța, Belgia și așa mai departe și au devenit puteri teritoriale în părți ale lumii, având populații a căror locuitori nu evoluaseră în aceiaș măsură în care evoluaseră locuitorii Europei și care trebuiau să plătească prețul lichidării rămânerii în urmă.

Dacă fanarioții au fost un partid politic al Imperiului Otoman așa cum este părerea lui Nicolae Iorga, sau un prepartid politic așa cum consideră Vlad Georgescu, sau un condominiu turco-fanariot așa cum declară Mustafa Ali Mehmed, sau așa cum s-ar părea că a fost în realitate, dacă privim evoluția generală a omenirii în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, adică o ‘Companie’ mixtă de stat și de interese particulare, are importanță, de- oarece interpretarea fenomenului fanariot drept o prelungire a feudalismului din România sub o castă ‘fanariotă’ care a înlocuit casta boierească ‘pământeană’, fără ca nimic altceva să se fi schimbat în Țările Românești, nu corespunde cu realitatea.Toate ‘Companiile’ care au căpătat concesiuni teritoriale de la țările coloniale, sunt în esență întreprinderi capi-taliste, expresie a dominației politice ale claselor burgheze din țările respective și care acumulaseră capital care trebuia să fie pus în operă. Fanarioții erau o parte legitimă a burgheziei create de Imperiul Otoman.

Nu aș schimba nimic din afirmațiile lui Neculce, pentru că, acești fanarioți, de mult ieșiți de pe scena politică românească, erau într-adevăr distinși ( cilibii) și bogați. Absolut toți istoricii Români arată că fanarioții care au domnit în țările românești făceau parte dintre cei mai culți oameni ai capitalei turcești Istambul, singurii supuși turci care în secolul XVIII posedau o cultură europeană însușită în instituțiile de învățământ din Euro- pa, care erau familiari și cu cultura turcească și cu cea europeană contemporană lor, care aparținând aparatului diplomatic turcesc în calitatea lor de mari dragomani, erau capabili să facă față cu succes, diplomației țărilor avansate europene și în acelaș timp să fie total devotați continuării Imperiului Otoman, ca formațiune statală, multireligioasă, multietni-că și ca monarhie absolută. Fanarioții vor dovedi, atunci când vor căpăta în administrare o porțiune din teritoriul Imperiului Otoman – Valahia și Moldova – modul cum înțeleg să realizeze trecerea de la feudalism la capitalism, dar cu păstrarea monarhiei absolute oto-mane ca formă politică.

Istoricii care descriu trecerea Imperiului Otoman de la feudalism la capitalism în secolul al XVIII-lea, drept decădere, greșesc, întrucât procesul social și politic real este cel caracterizat de Dimitrie Cantemir, în titlul istoriei sale despre Imperiul Otoman care este ‘descreștere’(decrementorum) –ceiace este cu totul altceva, întrucât fenomenul ce se constată este acela de contracție a funcțiilor statului centralizat turcesc concomitent cu creșterea unor funcții noi, burgheze, în afară sau în plus față de funcțiile statului turcesc, bazate pe relatii capitaliste in care pentru efectuarea schimburilor de bunuri si servicii se utilizeaza mijloacele financiare, plăți în monedă și creditul, care limitează dreptul de proprietate (dominium eminens) al statului și introduce ca fundament al noii societăți, dreptul de proprietate particulară. În concluzia desbaterii de mai sus, prin care am încercat să încadrez fenomenul fanariot, în epoca din care a făcut parte (secolul XVIII-XIX), cred că cea mai bună definiție a fanariotismului ca fenomen politic ar putea fi: că el este fenomenul specific, al trecerii de la feudalism la capitalism, în Valahia și Moldova.

Hotărnicirea este de fapt o privatizare[modifică]

Dacă acceptăm definiția de mai sus, care stabilește caracterul evolutiv al fenome-nului fanariot atunci putem să ne debarasăm de balastul naționalist demagogic și să tre-cem la analiza socio-economică a acestui fenomen.

În acest scop voi recurge la informația pe care ne-a lăsat-o suedezul Schnei-der von Weismentel, care a străbătut Moldova în anii campaniei de la Prut și care este citat de Constantin Șerban în lucrarea sa Sisteme de Cultură[…]înȚara Românească și Moldova în secolul al XVIII-lea, publicată în volumul Ialomița, pagina 244, apărut în 1983, în editura Muzeului județean Ialomița, coordonator Răzvan Ciucă:

"Nici unul (dintre țărani ) nu poseda pământ propriu, bine hotărnicit, și se apuca de arat când și unde vrea, înjugând la plug 5 până la 6 perechi de boi, apoi merge cu aceștia la câmp și acolo mai întâi încearcă (arătura ), în mai multe locuri deosebit, unde crede că pământul este mai bun, apoi (după ce s-a hotărât și-l ară numai odată) îl seamănă după voie; din această cauză, atâta timp cât bucatele stau pe acel pământ, acela este al lui; în anul următor el poate să are astfel, în alt loc socotit mai bun si numai odată, pământ de cultură sau fâneață ; el poate semăna orz sau grâu, porumb, mei".

Suedezul von Weismentel a străbătut Moldova la începutul secolului al XVIII-lea, atunci cand relațiile originare dintre feudali ( boieri ), pe de o parte și șerbi (denumiți vicini în Moldova și rumâni în Muntenia ) nu se alteraseră.

O bună parte din țărănimea fără pământ, prin introducerea în tehnologia agricola a forței de tracțiune animalieră, au devenit întreprinzători de sine stătători, care trebuiau să aibă grija atelajelor de boi cu care trebuiau să iasă la arat în primăvară, așa că odată cu creșterea răspunderii, țăranul a crescut și din punct de vedere intelectual, aceasta fiind principala cauză a scăderii dependenței personale față de boier, fiind capabil să caute, așa cum genetic era înzestrat de trecutul său de Vânător, o învoială mai bună decât condiția de șerb. În esență șerbul a fost un muncitor cu brațele, care în fond nu avea nevoie de pământ, dar care în schimb avea nevoie de protecția oferită de boier chiar dacă ne-am referi numai la impozitul pe cap de om, datorit statului, dar de la care în realitate nu pri-mea nimic în schimb.Dar din partea boierului, în condiția de șerb era cuprinsă și ceia ce am numi astăzi, asistență socială, adică aprovizionarea chiar și atunci când nu era de lu-cru sau pe timp de iarnă de la groapa de cereale de la curtea boierească. Curtea boiereas-că, reprezenta pentru ‘rumân’ și ‘vicin’, din satele de pe moșiile boierești, toate acele instituții care astăzi se regăsesc în orice societate civilizată, cum ar fi: poliția care garanta ordinea, funcția bancară care acorda împrumuturi în natură și în bani, magazinul sătesc, cârciuma, care dădea pe datorie și în special prima treaptă de judecată. Este evident că în condiții de suprapopulare, șerbul considerat astăzi de marxiști, numai ca o ființă umană expolatată de un semen al său, devenea pentru boier o răspundere morală și materială, uneori de o magnitudine ușor de imaginat în anii de producție slabă, la care dacă se adăo-ga și o navală tătărască, se transforma într-o catastrofă umană.

Dar chestiunea cea mai importantă,singura care poate rezolva problemele puse de suprapopulare și care deci este hotărâtoare pentru societățile omenești în orice epocă, era hotărâtoare și în epoca trecerii de la feudalism la capitalism – era chestiunea productivității muncii. Șerbul prin definiție este ineficient – întrucât energia produsă de un om, oricât de puternic ar fi acest om, se poate măsura și nu reprezintă cine știe ce, așa că numai numărul șerbilor era adevărata sursă de energie în perioada când singura sursă de energie era forța mușchiulară a omului. Dar forța de tracțiune animalieră, bine înhămată sau inju-gată, condusă de un om liber care are grijă de animalele sale, iar dacă familia este formată și din mulți copii, atunci această unitate familială avea o productivitate incomparabil mai mare în agricultură, decât munca șerbilor, așa că creerea omului liber era atât în interesul omenirii aservite cât și in interesul proprietarilor de pământ.

Deodată, prin faptul că pământul era dorit atât de omul liber, noul venit pe scena lumii capitaliste născânde, cât și de stăpânul pământului, care avea drepturi ancestrale, s-a născut un alt component al societății capitaliste: concurența. Concurența nu era numai pentru pământ, ci și pentru orice alte bunuri și servicii care deodată începuseră să capete o valoare care înainte de apariția noii tehnologii – tracțiunea animalieră – nu existase. Noile tehnologii care stau la baza progreselor sociale și economice ale omenirii apar în lume numai datorită evoluției creierului uman. Animalele de tracțiune fuseseră domesti-cite cu multe mii de ani mai înainte, dar ansamblul, animale de tracțiune și plug, nu a fost generalizat în Țările Românești decât în secolul al XVII-lea, și a condus la creerea omu-lui liber. După cum prin procesul evolutiv și selecție s-au obtinut animale cu producții specializate cu o superioritate tot mai crescândă, tot așa prin evolutie și selecție naturală au apărut oameni în lume mai inteligenți decât înaintașii lor, mai întâi izolat și apoi în masă care au determinat apariția etapelor istorice. Progresul omenirii este un produs bio-logic, progresul realizat de creierul omenesc. Cunosc un proverb englezesc care poate fi considerat o concluzie a celor discutate în acest paragraf, care conține în sine ideile de evolutie și selecție: “Sunt două lucruri pe care nici Dumnezeu nu le poate face dintr-o dată : un pom bătrân și un om bine crescut. Amândouă ca să existe, trebuie să crească.”

Singurul lucru din măreția de altă dată, din toate privilegiile pierdute, pe care bo-ierii îl mai puteau salva, era pământul, așa că apare din ce în ce mai des, în Țările Româ-nești, în special în secolul XVII, fenomenul care a purtat numele de ‘hotărnicire’ și care a transformat pe ‘boierii pământeni’, în ‘moșieri cu sânge albastru’, sau simplu ‘moșieri’, iar în imperiul turcesc i-au transformat pe ‘spahii’ în ‘ayani’.Dacă luăm în considerație funcția lor economică, ‘moșierii’ și ‘ayanii’ erau o parte a burgheziei născânde, întrucât se bazau pe proprietatea devenită particulară și își pierduseră funcțiile militare, încredin-țate lor de Statul feudal, devenind independenți față de acesta, și vor sta la baza revoluțiilor din secolul XIX.

Întrucât metoda de cercetare istorică, adoptata în această lucrare, de a reduce eve-nimentele din trecut la evenimentele actuale trăite de cititor, ceiace face ca trecutul istoric să fie mai ușor înțeles și vice-versa, mă voi referi la acele evenimente în termenii actuali adecvati, înlocuind spre exemplu ‘hotărnicire’ cu ‘privatizare’. Atunci, la sfârșitul perioa-dei feudale, secolul XVI-XVIII, proprietatea funciară particulară în sensul în care a fost definită de către capitalism, prin legile introduse de burghezie, nu exista in Principatele Romane. ‘Feudelele’din vremea aceea, în concepția actuală burgheză erau ‘concesiile de stat’ care există astăzi în legislația capitalistă. Aceste ‘concesiuni’, defalcate din dome-niul statului (dominium eminens), deși inițial erau ’concesionate’ șefului de ceată, ajungeau prin procesul de moștenire, dote matrimoniale, împrumuturi nerestituite și vânzări, proprietatea unui grup de persoane mai mult sau mai puțin înrudite, aceasta fiind cauza pentru care ‘concesiunile’, termenul propriu fiind ‘moșiile’, termen care s-a menținut până în ziua de astăzi, erau proprietăți ‘devălmașe’, care ca urmare a evoluției gândirii omenești trebuiau ‘partajate’, pentru a se ieși din ‘indiviziune’. Nu există nici-o dovadă că proprietățile ‘devălmașe’ din țările locuite de Români, ar fi fost rezultatul vreunei ac-țiuni de cooperativizare. Se poate afirma cu toată tăria ca proprietățile ‘devălmașe’ din secolele XVI-XVIII, în țările locuite de Români sunt în marea lor majoritate ‘moșii’ moștenite din tată în fiu sau ‘moșii’ cumpărate.

Pentru a înlesni înțelegerea fenomenului ‘hotărnicirilor’(obținerii titlurilor de proprietate din secolele XVI-XVIII), voi prezenta, ceiace s-a petrecut sub ochii noștrii în Ro-mânia anilor 1945-1989. Deși regimul comunist sub dictatorul Ceaușescu nu a ‘concesionat’ niciuna din întreprinderile industriale sau agricole existente în România în sensul legislațiilor capitaliste, aceasta fiind una din cauzele pentru care proprii săi membri de partid l-au înlăturat de la putere cu atâta violență, totusi prin faptul că conducătorii între-prinderilor industriale și agricole, aveau, în mod virtual, garantată funcția până la ieșirea la pensie, la fel ca și cadrele partidului, armatei și securității, societatea care se formase în perioada de 45 de ani care se scursese de la acapararea puterii de către partidul comunist era o societate bazată pe muncitori și funcționari de stat cu puteri depline. Puterile depli-ne erau acordate acestor muncitori și funcționari de stat din regimul comunist, numai în vederea îndeplinirii ‘planului de stat’, la fel ca și ‘spahii’ din pașalâcurile turcești și ‘bo-ierii’ Țărilor Românești care aveau uzufructul feudelor încredințate numai atâta timp cât contribuiau la efortul militar în termenii ‘planului de stat’, fixat de sultan respectiv dom-nitor. ‘Concesiunea’ (funcția conducătoare din aparatul de stat și economie), era în ‘tovă-rășie’(devălmășie) cu celelalte cadre de conducere și muncitorii sau soldații din unitatea economică de stat, de partid, militară sau de securitate.

Cu alte cuvinte, atât sistemul feudal cât și sistemul comunist, au fost societăți cu o erarhie primordial cvasi-militară. În mod fatal, întrucât istoria este direcțională, atunci când a intervenit, procesul de democratizare, care și într-un caz și într-altul, s-a produs prin trecerea la capitalism, membrii olgarhiilor, boierii pământeni și cadrele de conducere comuniste (membrii partidului comunist din economie, partid, armată și securitate), populația scăpându-le de sub control, au pus mâna, pe proprietăți, prin ‘hotărnicire’ în seco-lele XVI -XVIII și prin ‘privatizare’, în decada 1992- 2004. Din cele expuse, m-aș bucura dacă am reușit să comunic cititorului că nu se pune chestiunea de vinovăție, nici boierii la vremea lor nu sint ‘vinovați’ că în fața evenimentelor noi pe care nu le mai puteau controla și nici ‘aparatul de stat din economie, partid, armata si securitate’, nu sunt ‘vinovați’, că la fel cu ‘boierii pământeni’, în fața dezastrului care îi lovise, au reacționat în acelaș fel cu înaintașii lor din secolele XVI-XVIII, adică au strâns rândurile și au salvat proprietăți-le, fiind singurul lucru care mai putea fi salvat din măreția de altă dată.

Asupra acestor chestiuni voi mai reveni, dar în acest ‘subtitlu’ voi încerca să arăt ce s-a întâmplat mai departe, după ‘hotărnicire’(privatizare). Dupa aplicarea ‘hotărnicirii’, au intervenit unele schimbări în sensul că populația sătească s-a împărțit în trei cate- gorii; țăranii cu suficient pământ și cu suficiente vite de muncă pentru a nu depinde de boier, țăranii cu destule vite de muncă dar cu pământ puțin sau fără pământ care trebuiau să intre într-o relație economică cu boierul care poseda pământul și categoria țăranilor fără vite de muncă și fără pământ care era total dependentă de boier.

Clauza istorică din tratatul de la Carlowitz – interdicția raidurilor Tătarilor – a permis lui Constantin Brâncoveanu ca imediat după anul 1699 să favorizeze sedentarizarea păstorilor transhumanți în regiunile de câmpie ale Munteniei. Această problemă a fost studiată de către cercetătorul Radu S. Ciobanu, care a publicat în volumul Ialomița, apă-rut în editura Muzeului Județean Ialomița, în anul 1983, un articol intitulat: “Rolul câm-piei în concepția de cârmuire a țării de către Constantin Brâncoveanu”. În articolul menționat este citată lucrarea lui Șerban Papacostea: Populația Țării Românești în ajunul Re-formelor lui Constantin Mavrocordat. Un Document Inedit, in Studii, XIX/1966, nr.5, p.930 si C.C.Giurescu Harta Stolnicului Constantin Cantacuzino, in RIR,XIII, 1943, fasc.1 p.14, pe baza cărora R.S.Ciobanu concluzionează la pagina 444, următoarele :

"Deși nu avem date statistice demografice pentru domnia lui Constantin Brâncoveanu, prin analogie cu cifrele din catagrafia austriaca din 1737, s-a putut stabili că, în epoca de care ne ocupăm, populația Țării Românești a atins circa 700 000 locuitori, iar județul cel mai populat a fost Ilfovul. Dintre cele 3000 de sate înscrise de stolnicul Constantin Cantacuzino pe harta sa, remarcăm că cele mai numeroase, peste 50%, se aflau în zona de câmpie."

In acelaș articol R.S.Ciobanu bazat pe cartea scrisă de Ștefan Ionescu, P.I.Panait, Constantin-Vodă Brâncoveanu, București, 1969 la p.55, și pe Arh. MIB, inv. 28.506, 28.509, 30 433, 30.427, ne aduce la cunoștință, la p.446, următoarele:

"…mărirea numărului de locuitori în câmpie au făcut ca în timpul său (Constantin Brâncoveanu) pe de o parte să sporeasca suprafața moșiilor boierești și negustorești în dauna proprietății devălmașe țărănești, iar pe de alta, să crească prețul pământului în mod notabil cel puțin de două ori, odată în 1704 și altă dată în 1713, aducând la o majorare a costului pogonului de circa două până la trei ori față de anul 1690. (nota 75. La Gurbănești, pe Mostiștea, un stânjen se vindea cu 44 de bani în 1701, în 1710 prețul era de 66 bani, iar în 1712 a devenit 105 bani)"

Față de situația de mai sus este ușor să înțelegem de ce fenomenul ‘hotărnicirii’, deci ‘obținerea titlurilor de proprietate’, în special în domnia lui Constantin Brâncoveanu capătă caracter de masă. În realitate ‘hotărnicirea’ nu era o simplă ‘obținere de titluri de proprietate’, ci era o ‘privatizare’ în sensul pe care îl are în momentul actual și față de le-gislația actuală. Pentru a nu lăsa impresia că această afirmație este o simplă speculație a autorului prezentei cărți, reamintesc cititorului că moșiile boieresti obținute prin donații (concesiuni) ale domnitorului (statului) , erau donate (concesionate) având atașate patru condiții principale: a) în timp de război aveau îndatorirea militară de a recruta soldați că-lări sau pedeștri și de a se prezenta cu aceste cete înarmate la locul de convocare stabilit de domnitor, b) în timp de pace aveau îndatorirea să organizeze viața satului având funcția pe care în statul modern o are asistența socială pentru săraci, c) organizarea refugierii întregii populații a satului în caz de năvală a Turcilor și în special a Tătarilor și d) obligația de a acorda pământ spre cultivare, fără discriminare, ‘rumânilor’ sau ‘vecinilor’ supuși capitației din comunitatea sătească respectivă. În caz de neîndeplinire a contractului menționat, Domnitorul asupra boierilor, ca și Sultanul asupra domnului, aveau dreptul de necontestat, în cazul boierilor care se ‘hăineau’(trădau), nu numai să confiște proprietatea feudală, să o redistribuie, și să ia orice altă măsură, care se impunea, mergând până la execuția capitală. De aceia în cursul istoriei Românilor găsim atâtea măsuri extreme de confiscări și execuții capitale.

După cum se observă din paragraful precedent, legătura care intervine între boier și ‘rumâni’ sau ‘vicini’, în momentul donației (concesiunii), este întemeierea unei comu-nități omenești în care relațiile dintre conducător și membrii comunitățtii sunt de natură personală, așa cum sunt: camaraderia creiată pe câmpul de luptă, ajutorul acordat săraci-lor și solidaritatea față de calamități, pământul deși fiind mijlocul principal de supraviețuire al comunității, totuși nu era legătura principală dintre boier (feudal) și țăran. În afară de o mică suprafață cultivată pentru cerealele necesară fiecărei familii în parte, vie și liva-dă, care erau cultivate separat, restul: pășune,fânețe și pădure erau stăpânite în devălmă-șie, în care familiile care formau satul aveau ‘drepturi’ la început egale, dar care foarte repede s-au alterat din cauza înmulțirii diferite survenite în familiile care formau comuni-tatea, așa că unii aveau mai multe ‘drepturi’ și alții mai puține ‘drepturi’. Alte cauze ma-jore ale câștigării de ‘drepturi’ noi în cadrul moșiei, era ‘spargerea’ pășunii primordiale în vederea creerii de teren arabil, pentru că cerea un efort considerabil, și vânzarea/cumpărarea de ‘drepturi’. Inegalitatea în ‘drepturi’ care se stabilea foarte repede în cadrul comu-nității, făcea ca unele familii posedând forța de muncă în exces față de ‘drepturile’ care le aveau în proprietate și ca atare avea nevoie de pământ pe care să-l lucreze. Această supra-față de pământ necesară pentru redistribuire anuală, care avea rolul să rezolve problemele ridicate de suprapopulare, era concesionat boierului, care avea obligatia feudală de a o distribui celor în nevoie de pământ. Această obligație feudală care s-a perpetuat, până în anul împroprietăririi țăranilor 1864, dar care nu rezolva decât temporar suprapopularea României, este cauza principală care a împiedicat mecanizarea agriculturii și industriali-zarea țării, așa cum se petreceau lucrurile în alte părți ale lumii, în special în America.

Cu timpul se ajunge la situația de criză, în care relațiile inițiale personale de inter-dependență care fusese rațiunea inițială a formării comunităților sătești să descrească în importanță, pentru boier dar și pentru o bună parte a comunității sătești care aveau "drepturi" - este vorba desigur de "drepturi" ce se puteau măsura și mai cu seamă dovedi, cu ocazia ‘hotărnicirii’ sau în accepțiunea legală actuală, "acordarea titlurilor de proprietate". Cu ocazia ‘hotărnicirii’, statul (domnitorul) transforma proprietatea de tip boieresc (feudală) în proprietate de tip capitalist (alodială imperfectă). Pentru acest motiv ‘hotăr-nicirea’ era o ‘privatizare’ în înțelesul legal actual și nu un simplu ‘titlu de proprietate’.

‘Alodiu’ înseamnă un domeniu ereditar în deplină stăpânire,scutit de orice sarcini feudale.‘Imperfecțiunea’ la care mă refer, este că și după ‘hotărnicire’, rămâne în vigoare obli-gativitatea acordării de pământ spre cultivare, țăranilor, care nu și-au putut dovedi hotarele, dar asta nu însemna, că în continuare nu rămâneau devălmași în cadrul moșiei.

Din cauza condițiilor feudale atașate proprietății, calificarea corectă a proprietății boierești inițiale, fie căpătată prin donație de la stat unui singur individ: boierul, fie unui boier conducător de ceată, deci în nume colectiv, fie moștenită, fie chiar cumpărată de la beneficiarul donației statale care era boierul, în lumina Legii Privind Proprietatea Publică și Regimul Juridic al Acesteia (nr.213/24 noiembrie, 1988) , ar fi fost o ‘concesiune’ dacă am avea în vedere prevederile din “Art. 4. Domeniul privat al statului…”. Ca atare așa cum este specificat în : “Art. 5. (2) Dreptul de proprietate privată al statului …..este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel.”

Până și metodologia ‘acordării titlurilor de proprietate’ actuală, oglindește proce-dura întrebuințată pentru ‘hotărnicire’ în secolele XVI-XVIII. În volumul antologic Studii de Istorie, autor Constantin Giurescu, ediție apărută în 1993, în editura Eminescu sub îngrijirea lui Dinu C. Giurescu, la pagina 398 se spune, citez:

"b) Megiașii hotarnici. Iesirea unuia din megiași, din devălmășie se făcea de către megiașii din hotarele și satele învecinate. Ea era privită ca un act de ordine publică. Megiașul care voia să-și hotărnicească ocina trebuia să obțină mai întâi o poruncă domnească în acest sens. În răvașul care i se dădea de domn se arătau megiașii, de obicei 12, în cazuri de revizuiri și contestații 24 ori mai mulți, care aveau să ia parte la hotărnicie, se hotăra timpul când trebuiau să se întâlnească și se numea funcționarul domnesc, de cele mai multe ori un portar, care să supravegheze lucrarea, iar uneori și un om mai priceput, ca hotarnic."

În ziua de azi, faza descrisă mai sus corespunde cu cererea însoțită de actele dove-ditoare inclusiv propunerea de martori care se adresează comisiilor mandatate de lege în-ființate pe lângă primării, iar dacă ieșirea din indiviziune afectează domeniul privat al sta-tului, aprobarea care se dă, înseamnă că este o ‘privatizare’. Apoi se trece la faza a doua, descrisă în volumul menționat mai sus la pagina 399, astfel:

"Megiașii hotarnici se întâlneau împreuna cu ispravnicul domnesc la ziua hotărâtă. Ei cercetau actele și drepturile celui ce ceruse hotărnicia, luau parte la măsurătoare, stabileau semnele despărțitoare și dădeau cartea de hotărnicie".

În ziua de astăzi faza descrisă mai sus corespunde cu punerea în posesie, în care procesul verbal de punere în posesie echivalează cu ‘cartea de hotărnicie’. Tot la pagina 399 din volumul de mai sus, C.Giurescu scrie, citez :

"Pe baza cărții lor și a mărturiei portarului că lucrurile se petrecuseră în regulă, se dădea apoi hrisovul domnesc de întărire."

Aceasta era faza ultimă, care corespunde astăzi cu eliberarea titlurilor de proprietate.

Datorită similitudinii juridico-procedurale, sunt tentat să afirm că țările locuite de Români au fost state de drept încă din secolul al XVI-lea. Perioada comunistă, revoluționară, a întrerupt evoluția normală. Pe baza similitudinilor prezentate, cred că se poate ad-mite că ‘hotărnicirea’ din secolele XVI-XVIII și ‘privatizarea’ în curs în momentul de față în România, din toate punctele de vedere (politic, social, economic și juridic) sunt amândouă, procese de trecere de la sisteme ‘oligarhice’ la sistemul ‘capitalist’, care este singura formă economică cunoscută, capabilă să genereze democrația ca formă politică. În continuare voi prezenta diferențele specifice dintre aceste doua procese de tranziție, ‘Hotărnicirea din secolele XVI-XVIII’ și ‘Privatizarea din secolele XX-XXI’:

  • 1) Caracterul trecerii la capitalism produs de ‘hotărnicirea’ din secolele XVI-XVIII este evolutiv, întrucât se întinde pe o perioadă lungă (trei secole) și ca atare dă naștere mai mult la efecte pozitive, decât negative, care în final au condus la transfor-marea rumânului și vicinului vlah, în românul liber, proprietar de pământ ceea ce a con-dus la soldatul capabil să obțină ‘independența de stat’, în anul 1877.
  • 2) Caracterul trecerii la capitalism, din primele două decade după 1989, fenomen care a căpătat numele de ‘privatizare’, este revoluționar, iar la această dată, continuă să producă efecte, din care cauză, o analiză definitivă nu este posibilă.
  • 3) ‘Hotărnicirea’ a fost o reformă alodială ‘imperfectă’, întrucât așa cum am arătat mai înainte a ținut seama de interesele sărăcimii în timp ce ‘privatizarea’ este o reformă alodială ‘perfectă’, întrucât trecerea în proprietate particulară se face fără a se ține seama de interesele sărăcimii, statul preluând în totalitate sarcinile derivând din asistență socială.

Clasa socială a boierilor ca urmare a ‘hotărnicirii’ de care am vorbit pe larg în ce-le de mai sus, nu-i mai posedau acum pe ‘rumâni și vicini’, dar posedau pământul singura bogăție a Țărilor Românești din totdeauna. Din această cauză, s-a ajuns la o formă de echilibru, prin care, forța de muncă în interesul productivității sporite, a fost eliberată de obligațiile feudale, și ca rezultat a putut negocia termeni mai buni de angajare. Ion Necul-ce în Cronica sa la pagina 482 ( N.Cartojan & Al. Procopovici, Cronica lui I. Neculce, Editia a 3-a revăzută și întregită, Vol II, Editura Scrisul Romanesc, Craiova 1942), arată în mod concis termenii eliberării ‘rumânilor și vicinilor’: “Boierilor și mazililor le-au făcut obicei să lucreze cu oamenii care vor șede pre mosiile lor, cât le-ar fi voia și cât or putea…”. Cu alte cuvinte ‘rumânii și vicinii’, dispar din istorie și acum apare țăranul, cu pământ puțin sau fără pământ care, este drept, își poate alege unde vrea să lucreze și cât timp doreste să lucreze, și bine înțeles poate negocia celelalte condiții ale contractului, dar numai atâta timp cât legea cererii și a ofertei îl favorizează. La început legea cererii și a ofertei lucra în folosul țăranilor, dar foarte repede, pe măsură ce silistele dispăreau, terenurile neluate în cultură (de la începutul lumii) erau luate în cultură, unitatea de bază țărănească, formată din familii care posedau mulți boi de muncă și cu copii numeroși se întă-rea și se multiplica, încetarea masacrelor și luării în robie de către tătari, rărirea molime-lor de ciumă, creau suprapopularea, și legea cererii și a ofertei, lucra pentru proprietar.

Constantin Vodă Mavrocordat[modifică]

El a domnit de 6 ori în Muntenia și de 4 ori în Moldova astfel: Muntenia 1730 (o lună); Muntenia 1731-1733; Moldova 1733-1735; Muntenia 1735-41; Moldova 1741-44; Muntenia 1744-48; Moldova 1748-49; Muntenia 1756-58; Muntenia 1761-63 și ultima oară în Moldova 1769, când a fost ucis de un ostaș al Țarului care l-a lovit peste cap.

În cele ce urmează citez din Cronica lui Ioan Neculce, Ediția a 3-a, îngrijită de Al. Procopovici, Editura Scrisul Românesc 1942, pagina 395 :

"Constantin Vodă domnul muntenesc viând la scaunul său în București, s-au așezat cu bună pace de către toți boierii și le-au dat toate în mâinile lor să chivernisească. Și trăia toți cu liniște, nu ca la tată-seu Nicolai Vodă, ce într’alt chip foarte cu bună îmblînzire de către domnie".

Într-o epocă în care tinerilor boieri le plăcea mai mult un cal iute și o sabie cu tăi-șul ascuțit, Constantin Mavrocordat, așa cum scrie un cărturar grec contemporan, Katsaitis, în contrast cu aceștia, el era un prinț “foarte erudit, petrecându-și toate orele libere din zi și o mare parte din noapte în lectură continuă”. Cea mai mare influiență asupra sa au avut-o ideile filozofice ale lui Voltaire, devenind din această cauză un prinț ‘iluminist’, care și-a dat seama că instituțiile feudale trebuiau reformate. Principiile ‘iluminismului’ care l-au călăuzit pe Constantin Mavrocordat și pe care le-a pus în practică, ca prinț al Moldovei și al Munteniei, în conformitate cu cultura sa aristocratică iluministă, au fost : libertatea de expresie și egalitatea în fața legilor indiferent de starea socială.

Constantin Mavrocordat are meritul că înaintea lui Frederik al II-lea cel Mare al Prusiei contemporanul său, de care îl despărțea doar un an ca vârstă, în cele două mici principate aservite Imperiului Otoman obscurantist, cu domnii fragmentate și alternative (zece domnii care au totalizat 21 de ani, într-o perioadă de 39 de ani) a pus în practică reformele ‘iluministe’ care au creiat în final, pe cale evolutivă, într-o 100 de ani de opre-siune turco-rusă, acea ‘generatie a micilor boieri pașoptiști’. După 1848 această ‘genera-ție a micilor boieri pașoptiști’, învățând repede cum să acționeze politic, fără să fie nevoie de nici-o vărsare de sânge românesc, au reușit să câștige o constituție care era cea mai li-berală în Europa la vremea ei și să devină la 24 ianuarie 1859, primul stat unitar românesc care a rezistat în timp.

Prima reformă pe care o introduce Constantin Vodă Mavrocordat în 1739 în Muntenia, iar în 1741 în Moldova, este desființarea scutirii de biruri, a boierilor care erau bo-ieriți (care primeau funcții în cadrul administrației statale), scutirea de biruri fiind înlocuită cu salarii. Această măsură avu drept consecință,ca oricine,nu numai cei care aveau mo-șii (teren agricol cu sate de ‘rumâni’ și ‘vicini’) și care erau în consecință interesați să ob-țină scutiri de impozite, deveneau interesați să capete slujbe în cadrul administrației de stat. Bine înțeles că a doua consecință era că cei tineri, talentați, educați și ambițioși, indi-ferent de avere, în noul mediu social creat, își puteau găsi mai ușor satisfacerea năzuințe-lor lor, ceea ce punea bazele unei noi clase sociale și a unui nou partid politic, cel care va deveni mai târziu partidul liberal. Această clasă socială la început era în mare parte for-mată de imigrația de la sud, din Imperiul Otoman, în special Greci care în vacuumul politic creiat prin reforma lui Constantin Mavrocordat puteau să concureze mai liber cu cla-sa conducătoare și care aduceau cu ei cultura neogrecească, dar mai cu seamă o cultură cosmopolită constantinopolitană, care va zdruncina cultura slavonă, care deși se afla de secole în Țările Românești, nu pătrunsese în mase. În acest fel, pregătind și usurând, inte-meierea culturii naționale, etnic românești, în limba română și alfabet latin.

Reamintesc faptul că inițial scutirea de biruri, era justificată prin contribuția fiecăruia dintre cei scutiți de biruri la formarea armatei de tip feudal. Din aceasta cauză Constantin Mavrocordat, prin desființarea scutirii de biruri, desființa totdeodata și clasa boie-rească, deoarece nu-i mai cerea acesteia să formeze o armată în scopul apărării țării, pe cheltuiala lor, funcția aceasta fiind preluată la nivel de imperiu de Imperiul Otoman în schimbul haraciului anual vărsat vistieriei Porții. În felul acesta este tranșată confuzia ca-re dura de secole : Țările Românești făceau parte din Imperiul Otoman,un imperiu multi-național și multiconfesional, sau nu? Prin reforma lui Constantin Mavrocordat chestiu-nea aceasta era tranșată în favoarea ideii că, oricare ar fi fost drepturile Țărilor Românești, decurgând din‘capitulațiile’anterioare, prin desființarea clasei boieresti, Țările Românești deveneau parte integrantă din Imperiul Otoman,conduse de un bey cu două tu-iuri.. Citez din Cronica lui Neculce menționată anterior, cum se plătea ‘Steagul’:

p.480"Și au așăzat să fie patru civerturi într-un an, să dea de tot omul ‘casas’ câte o sută și cinci parale la civert, iar holteii cei cu părinți să dea câte cincizeci și cinci de parale. Și le-au dat peceți, tuturor tipărite anume, fețele lor, numele și poreclele lor. Și după ce s-au cisluit, le-au dat zlotașii izvoade și la visterie le-au scris la condică. Și au făcut obicei zlotașii pe oameni, pe țărani, să nu-i supere nimica, ce dintr’ acele cinci parale să-și cumpere bucate."

‘Steagul’ era o forță armată, corespunzând la jandarmeria din ziua de astăzi, cam de va-loarea unei companii, atașată pe lângă fiecare isprăvnicie, în scopul menținerii ordinii, sarcină de care acum boierii erau scutiți. Domnitorul (bey-ul cu două tuiuri), avea la dis-poziție o forță militară turcească, permanent încartiruită la București, delegată de la Bră-ila, care putea spori nemăsurat, la cererea sa de la toți Pașii din cetățile turcești Dunărene.

Rezultă din cele de mai sus că Constantin Mavrocordat îndeplinea cu exactitate firmanul sultanului Mustafa al III-lea din motto-ul de la începutul acestui capitol, după cum urmează:

"…..dorința mea împărătească este aceia ca ‘raialele’ <supușii>Țării Românești, care este proprietatea mea imperială, moștenită, să stea în locuințele lor în liniște continuă și să se ocupe de semănături și de cultivarea cerealelor și să fie apărate și ferite de orice tiranii și persecuții…."

Faptul că Constantin Mavrocordat punea în execuție reformele sale cu un sfert de secol înaintea firmanului sultanului, care a fost decretat abia în 1768, confirmă educația sa de om politic ‘iluminat’, a acestui domnitor fanariot care nu s-a sfiit să dea lecții de politică socială, regelui Franței, care în chiar patria ‘iluminismului’, continua să rămâna orb la fe-nomenul social și politic evolutiv. În final, procesul evolutiv, ținut prea mult timp în loc cu ajutorul forței, va izbucni în revoluția franceză din anul 1789. Constantin Mavrocor-dat, conștient de valoarea ‘iluministă’ a legiuirilor sale, publică în ‘Mercure de France’ sub titlul de ‘Constitution’, conținutul reformelor sale.

Ion Neculce în Cronica sa, dă un exemplu cu el însuși la pag. 481:

"…socotit-au domnul și au făcut și altă orânduială, că au pus din boierii mazili, pe mine Ion Neculce biv vel Vornic, să fie judecători, aice la Iași dimpreună cu boierii cei mari, la toate trebile și judecățile și sfaturile să fie nelipsiți. Și le-au făcut și nafacă, leafă câte cinzeci de lei de boer pe lună."

Din această relatare reiese că Constantin Vodă nu numai că introduce salarizarea funcției de judecător, dar în acelaș timp introduce în completul de judecată, boieri mazili adică din boierimea mică și deci liberală,care vor face parte din completul de judecată, obliga- toriu, în permanență, în scopul reducerii nepotismului. Ținând seama că pe vremea aceia ‘rumânii’și’vecinii’ care formau 60-70 % din țărănime, erau complet analfabeți, măsura introducerii în completul de judecată de la Iași, adică un fel de Curte Superioară de Justi-ție, a boierilor mazili, este comparabilă cu introducerea asesorilor populari în curțile de judecată din timpul comunismului, care a avut indiscutabil acelas scop: micșorarea puterii clasei conducătoare.

Principalul motiv pentru care Constantin Mavrocordat a introdus, principiul salarizării în locul scutirii de impozite, a fost necesitatea lărgirii bazei de impozitare. Siste-mul în ființă de sute de ani de existență a boierimii pământene era următorul: boierii din camarila domnitorului, în momentul investiturii domnitorului erau boieriți, adică primeau slujbe, erau scutiți de dări și aveau drept sarcină principală strângerea de dări de la ceilalți boieri care în mod obligatoriu erau împinși în opoziție și nu găseau salvarea decât în schimbarea domnului pe care nu contribuiseră să-l înscăuneze și astfel ciclul reîncepea, iarăși și iarăși…Consecința cea mai dezastruoasă pentru țară era că țăranii (‘rumâni’ și ‘vicini’) cum simțeau schimbarea domnului, fugeau la boierii din camarila noului domn cu scopul de a lucra pentru un boier căruia îi dădeau dijma, dar care îi proteja de birul statului.Reproduc din Cronica, ceiace raporteaza Ion Neculce p.481:

"Și așa toți au primit și s-au bucurat numai unii din boieri nu le plăcea și ciocoilor carii jăcuiau țara. Că la acei boieri se strânsese mulți oameni prin satele lor, și alții nu rămăsese mai cu nime. Si cam sta împiedecare acești boieri, ca să strice această socoteală, dar nu putu isprăvi nimica."

Cauza pentru care boierii loviți de măsură, cum am zice noi astazi, ‘lărgirii bazei de impozitare’, “nu putu isprăvi nimica” din citatul de mai sus, se datorește faptului că concomitent cu desființarea scutirii de bir ca plată pentru servicii aduse statului ,Constan-tin Mavrocordat, înființează scutiri de impozitare, ca măsură economică pentru lărgirea bazei de impozitare, în sensul aducerii în cultură a terenurilor care stăteau nelucrate, în-trucât proprietarii terenurilor fără sprijin politic, își pierduseră ‘rumânii’ și ‘vicinii’. Re-amintesc că întrucât în epoca rumâniei, moșia nu avea nici o valoare dacă nu avea sat sau sate care să o lucreze, astfel că în loc de moșie era denumită ‘siliște’ și că existau o mulți-me de astfel de ‘siliști’ care nu produceau nimic, fapt care nu se mai datora năvălirii Tăta-tarilor întrucât ultima năvălire tătară, cea provocată de Constantin Brâncoveanu era veche la vremea reformelor lui Constantin Mavrocordat, de o jumătate de secol, ci se datorau exclusiv formei de corupție denumită ‘favoritism politic’ privind impozitarea. Comparat cu epoca modernă pare familiar? Dar să-i dăm din nou glas lui Neculce, din Cronica sa că poate avem ceva de învățat de la acel fanariot, Constantin Mavrocordat, în vârstă de numai 30 de ani, atunci când își înfăptuia reformele:

"Dat-au și boierilor celor mari câte cincizeci și câte șesezeci de oameni de scuteală, altora boieri mazili câte douăzeci, câte cincisprezece, câte cinci. Așișderea au dat oameni de scuteală și la jupânese sărace câte zece, câte cinci-spezece, care și dupre boierie".

Cu alte cuvinte a înlocuit ‘favoritismul politic’ cu o redistribuire în funcție de suprafața moșiilor rămase ‘siliște’. O altă reformă introdusă de Constantin Mavrocordat, care vizează democratiza-rea administrației de stat, tot la pagina 481:

"Așișdere au mai ales câte un boier din boierii mazili și au pus la toate ținuturile ispravnici și le-au dat ținuturile cu slujbe în seama lor".

Imi permit să atrag atenția că reformele lui Constantin Mavrocordat pot fi înțelese pe de-plin numai prin scoaterea lor din contextul epocii respective, adică prin comparație cu timpurile moderne. Iată mai departe în Cronica lui Ion Neculce la pagina 482, cum Constantin Mavrocordat se preocupă de lărgirea partidului micilor boieri liberali prin acorda-rea de beneficii care să-i facă să fie interesați în administrarea și viața politică a națiunii:

"Așijdere au ales pre alți boieri mazili care nu încăpuse la boierii și la isprăvnicii și fuse cu boierie vel sau feciori de boieri vel; și pre aciia i-au rânduit să puie pre rând pre toți la slujbe și le-au ridicat dăjdiile să nu dea nimica, nici ei nici feciorii lor. Iară pre alți mazili carii au fost mai de jos, i-au pus dăjdii ușoare, de da cineș pe putința sa".

Desigur că această preocupare permanentă de a creia o clasă de mijloc, era o preocupare conștientă în scopul slăbirii clasei marilor proprietari de pământ, sau moșierii cu sânge albastru.

Tot în acest scop Constantin Mavrocordat reformează și justiția. Dar să-l citez din nou pe Ion Neculce, contemporanul lui Constantin Vodă, care are marele merit al obiectivității, în ciuda faptului că unul era boier pământean iar celălalt era fanariot:

"Și câte judecăți se făcea, toate le scria la condice și boierii cei mari din Iași și ispravnicii de pe la ținuturi…Iară dacă nu plăcea oamenilor judecata boierilor, venea la divan cu mărturie de la boieri și vedea domnul mărturia și precum îi părea, așa le curma judecata".

După cum se vede, Neculce scoate în relief și faptul că acest domnitor fanariot, avea o ac-tivitate neobosită și din care nu trăgea foloase personale, o dedicație față de locuitorii Ță-rilor Românești, izvorâtă probabil din sentimentul datoriei îndeplinite. Matei D. Vlad în articolul său din Magazinul Istoric: Constantin Mavrocordat, citează pe un călător fran-cez în Țara Românească, din anul 1740, care se exprimă astfel:

"domn al unui popor numeros, considerându-se îndatorat să-i fie părinte și să lucreze solid la fericirea lui".

Acelaș autor îl citeaza pe Enache Kogălniceanu, care în general, a combătut politica reformatoare a principelui, dar era nevoit să recunoască audiența de care se bucurau la domn cei sărmani:

"Ușile divanului erau deschise și multă vorbă cu prostimea avea, cât atâta le dăduse obraz, cât nu putea nimeni din boieri ca să zică măcar cât de puțin lucru vreunui țăran, făcea pe un boier mare mascara și-l inchidea."

Constantin Mavrocordat merge chiar mai departe în sensul moral al actului de guvernământ și din nou îl voi cita pe Ion Neculce, în scopul autenticității:

"Asijdere alesese vreo cinci șese logofeți de taină, de sta de cetea răvașele și le făcea oamenilor răspunsuri de jalobe ce avea. Și punea logofătul al triile pecetea domnească în răvașe și le scria toate răvașile la condică. Și era un izbașa, om de curte a lui Vodă, de strângea toate răvașele de pre la oameni și le scotea răspuns fără de nicio cheltuială, numai cât da diecilor câte două tri parale de scris răvașele. Ispisoacele de moșii câte mergea la divan, toate le scria la condică"'.

Astăzi o astfel de politică s-ar numi probabil ‘populistă’. Caracterul ‘ilumnist’ al reforme-lor lui Constantin Mavrocordat este învederat de faptul că în actele oficiale ale divanului, se invocă, anormalitatea instituției ‘rumâniei’ și a ‘viciniei’ drept cauză a abolirei lor. Se insistă îndelung în documentele divanului asupra justificării desființării unei instituții care ține oameni în șerbie recurgându-se și la argumente din dogma creștină. Caracterul însă real al reformelor este ‘populist’ pentrucă realizează nu numai o reformă alodială ‘imperfectă’ dar și o abolire a șerbiei ‘imperfectă’.

Una dintre cauzele pentru care noi tehnologii, nu puteau fi introduse era lipsa de capital disponibil pentru introducerea acestor noi tehnologii. Cauzele lipsei de capital sunt multiple, dar principalele două cauze erau : imensa scurgere de capital către Imperiul Otoman, iar a doua caracterul populist al politicii reformiste a domnitorului Constantin Mavrocordat. De primul aspect menționat – scurgerea de capital către Imperiul Otoman - s-au ocupat cu deosebită competență multe dintre lucrările de istorie de specialitate, precum și cărți de sinteză. În ceiace priveste caracterul ‘populist’ al reformelor lui Constan-tin Mavrocordat, una din consecințele cele mai importante, din care în final, deriva nein-dustrializarea economiei Țărilor Românești, este faptul că creditul ce se putea obține pe baza unor proprietăți grevate de sarcini sociale, asa cum au fost marile proprietăți agrico-le, după reformele lui Constantin Mavrocordat, era minim. Și cum pe de altă parte, altă bogăție care să poată fi constituită drept gaj, în vederea dezvoltării industriale nu exista – România a rămas pentru multă vreme o țară ‘eminamente’ agricolă. Moșierii cu sânge albastru, reprezentați în întreaga perioadă istorică în care au existat, de partidul conserva-tor, au luptat în permanență să-și mențină întinderea domeniilor și prin aceasta și-au ratat șansa de a deveni industriași și au negat Țărilor Românești posibilitatea reducerii supra-populării. Evolutiv vorbind, cu cât mai de timpuriu s-ar fi creiat o clasă de consumatori, formată din mici proprietari, bazată pe unitatea economică familială cu mijloace de tracți-une și mână de lucru asigurată din cadrul familiei, măsuri legislative care să împiedice di-vizarea proprietății familiale, o industrie capabilă de a absorbi parțial forța de muncă și o politică de emigrare în noile continente, cu atât evoluția normală nu ar fi fost impiedicată și luptele sociale pentru pământ nu ar fi existat. Din nou apelez la înțelegerea cititorului, arătând că din punct de vedere evolutiv, oamenii au tendința să dea prioritate realizării obiectivelor vieții zilnice sau pe termen scurt și rari sunt oamenii care sunt în stare să ur-mărească realizarea obiectivelor pe termen lung, cu prioritate, și mai cu seamă cei care reușesc să-i convingă pe concetățenii lor de necesitatea reformelor impuse de evoluția creierului omenesc. Legea de bază fiind: evoluția societății omenești, care este o rezultan-tă a evoluției creierului omenesc nu poate fi stopată, ea poate fi numai încetinită sau acce-lerată prin influiența factorilor externi și a oamenilor de geniu.

Asa cum am mai arătat domnitorul Constantin Mavrocordat a murit în scaunul Moldovei, în anul 1769, prins de Ruși la Galați, adus la Iași și lovit peste cap de unul din ostașii Țarului. Abia peste 90 de ani, un alt reformator, Alexandru-Ioan Cuza, ajunge la 9 ianuarie 1859 pe tronul Moldovei și pe cel al Munteniei la 24 ianuarie 1859. Mulți dintre istoricii români s-au raliat, pentru a arăta însemnătatea reformelor lui Constantin Mavrocordat în cadrul evoluției societății românești. Dintre aceștia citez pe A.D. Xenopol care a scris următoarele:

"oricât ar fi fost de greșit, tot era mai drept și mai echitabil decât sta-rea îngrozitoare în care înota societatea timpului".

Constantin Drăgan a scris si el următoarele rânduri despre opera reformatoare a lui Constantin Mavrocordat:

“abolirea șerbiei în Țara Românească la 1746 și în Moldova la 1749 de către Constantin Mavrocordat a fost o premieră de valoare pentru Europa Centrală, Răsăriteană și de Sud-Est".

Reproduc deasemenea comentariul conferențiarului universitar doctor Matei D.Vlad care în finalul articolului deja citat scrie:

"Constantin Mavrocordat și-a propus să - reorganizeze în acelaș spirit instituțiile fiscale, sociale, administrative și judiciare ale celor două țări - fapt care i-a determinat pe unii istorici din vremea noastra (Ștefan Pascu, Constantin și Dinu C. Giurescu, Șerban Papacostea) să-l considere în unele lucrări de sinteză ca – cea mai remarcabilă personalitate din galeria domnilor fanarioți ".

Istoriografia românească fixează începerea perioadei domniilor fanariote, cu dom-nia lui Neculaie Mavrocordat în 1711 în Moldova și tot cu domnia lui Nicolaie Mavrocordat în 1716 în Muntenia. Desigur că pentru o anumită simetrie de tip șovin, domniile grecului Nicolaie Mavrocordat servesc bine scopurilor xenofobe, ale veacurilor trecute. Reamintesc faptul că Nicolaie Mavrocodat, a domnit și înainte de 1711, între anii 1709 și 1710, când a fost înlocuit de Dimitrie Cantemir, la cererea Hanului Tătarilor. Oare Neculaie Mavrocordat în prima sa domnie nu provenea tot din Fanar ? Nu cred că proveniența, trimișilor sultanului contează atât de mult, mai cu seamă când familii de proveniență românească, Racoviță și Calimachi, aveau locuința în cartierul Fanar din Istambul, au fost mari dragomani ai Imperiului Otoman, și au fost numiti Bey cu două tuiuri, în Țările Românești la fel cu ceilalți domnitori fanarioți. Iorga spune despre familia Callimachi următoarele:

"Callimachi sunt descendenții unui țăran din Orhei, în Basarabia, și a unei femei din Câmpulungul Bucovinei, amândoi români autentici". Pag. 238, Histoire des Etats Balcaniques, La Roche-sur-Ton, Imprimerie de l’Ouest.

Mai importantă decât, chestiunea când au început domniile fanariote în Țările Românești, mi se pare stabilirea momentului când, instituția socială boier/rumân și boier/vi-cin a fost înlocuită cu relația sociala moșier/țăran clăcaș. Formal boierimea românească s-a auto-desființat prin hrisoave ale divanurilor, în anul 1746 în Muntenia, și în anul 1749 în Moldova, sub impulsul domnitorului reformator Constantin Mavrocordat. Dar reamin-tesc faptul ca ultimul domnitor ales de sfatul boierilor, a fost Constantin Mavrocordat, la moartea tatălui său în 1730. Autodesființarea, formală a castei militare, a fost determi- nată de rămânerea în urmă a capabilității militare, a Românilor, în comparație cu nivelul general al nivelului capabilității militare al vecinilor României. Rămânerea în urmă, de nerecuperat, a fost demonstrată în multe ocazii, dar punctul cel mai de jos, a fost realizat în bătălia de la Stănilești, din anul 1711, care a convins atât pe boieri cât și pe rumâni, că pentru ca Românii să supraviețuiască, este necesară găsirea unei alte relații sociale, care să fundamenteze propășirea națiunii românești.

== Nașterea boierismului în Țările Românești în secolul XVIII ==.

Pentru a se putea vedea directia pe care ar fi putut să o ia evoluția țărilor românești, voi reproduce în rândurile următoare, din volumul Războaiele dintre Ruși și Turci, autor A. D. Xenopol, Editura Albatros, 1997, pp.59-60, cererea boierilor munteni de închi-nare a țării față de Rusia, și concomitent modul de reorganizare a Țării Românești, adre-sată împărătesei Ecaterina a Rusiei, în anul 1769. Cererea boierilor moldoveni este aproa-pe identică cu cea a boierilor munteni, așa că o reproduc numai pe aceea muntenească.

"Iată cererile lor:

  • 1)Țara noastră să se facă ‘tot una cu eparhiile ce stăpânește prea puternica împărăție a Rusiei.
  • 2) ne rugăm ca să se așeze în țara noastră legile și rânduielile Rusiei, pe deplin
  • 3) Să se rânduiască în țara noastră ca să se facă oaste de țară…; ear artileria ce ar trebui cu cele trebuincioase ale ei ne rugăm a ni se dea de la împărăteasca milă,…
  • 4) …să se facă cetăți la părțile ce ar trebui, din veniturile țării.
  • 5) Veniturile țerii…să se îndrepteze acum ‘dupa rândueala Rusiei’…
  • 6) Partea mirenească și bisericească să fie ‘sub îndreptarea Sf. Sinod după obiceiurile Sf. Biserici din Rusia ;’…
  • 7) Din veniturile țerii să se facă academii de epistimii, meșteșuguri, limbi.
  • 8) Fi și casele boierilor celor mari și a doile să câștige privilegiile lor și să se împărtășească din mila împărătească.
  • 9) Judecătorii care se vor rândui la ținuturi și orașe ‘să fie jumătate munteni’.
  • 10) Boierii, cum și alții ce vor cere voie să meargă la Rusia, să fie slobozi, să nu se oprească de guvernul locului.
  • 11)…solii împărătești ce vor fi pe la acele locuri să-i apere ca pe niște Moscali.
  • 12)…În Muntenia 4 boieri să fie în fruntea trebilor… Ear ‘generalul să poată porunci acestor 4 boieri la orice ar vra, având volnicie ca să-i și oprească’.

Asemene orânduiri nu mai au nevoie de nici un comentariu."

Ba din contra, subsemnatul crede ca ‘Asemene orânduiri’au nevoie a fi explicate. Realitatea este că anul 1769, marchează nașterea partidei ‘boierismului’, așa cum este numită de unii dintre istoricii noștri, renașterea în cadrul elitei politice din Țările Românești, a partidei "boierilor pământeni", filoruși, antifanarioti și antiotomani, partidă caracterizată prin lupta pentru păstrarea stăpânirii pământului pe care îl posedau. Renașterea "boierismului", care în fond nu era altceva decât continuarea politicii lui Dimitrie Cantemir, a lui Ion Neculce și a spătarului Toma Cantacuzino din anul 1711, contrară politicii filoturce a lui Constantin Brâncoveanu, creiaza două frontiere: frontiera nationalistă, boier pămân-tean / boier fanariot și frontiera socială, boier de toate orientările politice / țăran. Această reorientare, a boierilor pământeni, către Rusia, a fost posibilă, numai datorită faptului că o mare armată turceasca, sub comanda Marelui Vizir Ali Pașa Moldovani (12 august- 12 decembrie 1769), a trecut Nistrul în Transnistria și că în luptele purtate în contra grupu-lui de armate rusești de sub comanda Prințului Galițin, în zilele de 17-18 septembrie 1769 a fost completamente desființată. Ca atare un corp de armată rusească, de sub comanda baronului de Elmpt, a trecut Nistrul în Moldova în urmărirea rămășițelor marei armate turcești, unde a cerut boierilor locali să i se înmâneze propuneri de reorganizare a Princi-patelor pe care să le înainteze împărătesei Ecaterina. Xenopol în lucrarea citată mai sus la p.59 arăta:

"Prin acest proiect de organizare nouă, a Moldovei se încredința boierilor un rol precumpenitor…Boierii erau atât de siguri de protecția Rusiei, încât nu se sfiesc a pune în fruntea cererilor lor cuvântul de aristocrație".

Pe domnul fanariot Constantin Mavrocordat, reformatorul din epoca fanariotă, abia numit din nou în scaunul domnesc de către Turci, Rușii îl prind la Galați, de unde încerca să fugă la Constantinopol, este adus la Iași și este omorât de către un soldat rus, printr-o lovitură dată în cap. În Muntenia Rușii trec din Moldova, fiind chemați de dom-nitorul Grigore Ghica (cel care a fost ucis de către Turci în 1777 pentru trădare), împre-ună cu:

"o partidă de boieri în fruntea cărora stăteau, spătarul Cantacuzino, arhimandritul de Argeș și comandantul gardei de arnăuți a principelui […] Apoi el este dus la Petersburg ‘cu toate onorurile’. Împărăteasa[…] însărcinează pe acela a merge la armată spre a începe negocieările cu turcii și cerca ce ar fi ei dispuși să conceadă Rusiei pentru încheierea păcii. De aceea și Rușii sprijinesc candidatura lui Ghica la tronul Moldovei în 1774".[…] "Deputații însărcinați a merge la ‘luminatele picioare’, ale împărătesei au fost din partea Moldovei:Inokentiu, episcopul de Huși, Bartolomeu Măzăreanu, egumenul Solcăi, Benedict, egumen de Moldavița, Ioan Paladi biv vel logofet, Enăcachi Milea, biv vel spătar, iar din partea Țării Românești: Grigore Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Mihail Cantacuzino, visternic si Nicolai Brâncoveanul, logofăt". (A.D.Xenopol, Războaiele dintre Ruși si Turci…pp. 50-51, ).

De remarcat că în cadrul delegației trimise la ‘luminatele picioare’ ale împărăte-sei, din delegație fac parte numai nume românești, ceea ce arată că boierii pământeni, e-rau cei care doreau să închine țara Rușilor, ca să scape de condominiul turco-fanariot în-cuibat în țările românești. Boierii pământeni – conform cu teoria darwinistă – concurau cu boierii fanarioți pentru stăpânirea acelorași resurse naturale, dintre care principală era munca țăranului român. Denumirea întrebuințată aici de: ‘partida’ boierească, este cea proprie, pentru că era vorba de o mulțime cu aceiași tendință politică, dar care nici pe de parte nu era un ‘partid’ politic organizat condus cu reguli statutare, și conducători aleși. Partidele se vor constitui mai târziu, în secolul XIX. Din partida boierească, se vor des-părți două partide: partidul Conservator al marilor latifundiari filoruși, și partidul Liberal al micii moșierimi filofranceză. ‘Națiunea politică românească’, extrem de restrânsă – a-dică acea parte a națiunii care participa la viața politică – pe lângă cele două partide deja menționate, până în 1859, a mai avut de aface și cu o partidă fanariotă.

Istoriografia românească fixează sfârșitul epocii fanariote în anul 1821, ca presupus efect al ridicării populare condusă de Tudor Vladimirescu, lucru cu totul inexact. Ia-tă părerea lui Nicolaie Iorga din Histoire des Etats Balcaniques, Imprimerie Centrale de ’Ouest:

Pag. 242 "…cea mai mare parte a fanarioților de stat și ai bisericii, au pierit, când a sosit vestea tulburărilor din Moreia, furia turcilor izbucni în fine, atât printre funcționarii Porții, cât și în multimea plebeiană constantinopolitană, însetată de răzbunare…".

Pag.243: "Sub poarta de intrare în Patriarhat, închisă din ziua aceea, a fost spânzurat capul bisericii bizantine, în prealabil destituit, pentru a atenua impresia de sacrilegiu; au pierit de asemenea 12 episcopi din anturajul său".

Acesta a fost adevăratul sfârșit al condominiului turco-fanariot, și începutul fanariotismului în slujba Rușilor.

Fanarioții, în Țările Românești nu numai că au supraviețuit revoluției lui Tudor Vladimirescu, dar au continuat să fie factorul decisiv în politica Țărilor Românești până în anul 1858. În, Războaiele dintre Ruși si Turci, A.D. Xenopol, arată cine era Nicolaie Vogoride, și schimbarea decisă de Conferința de la Paris, care a asigurat un vot corect:

p.304"El fu numit ministru de finanțe în Moldova,.. fu înălțat din partea Porții la rangul de Rutlei-Ulea, dându-i-se dreptul de a purta uniforma de general de divizie turc, adică de Pașă. Conform cu demnitatea sa, el și purta întotdeauna fesul roș, semnul osebitor al dregătorilor otomani. Acest pașă turc este deci numit caimacam în Moldova și oricine putea întrevedea urmările unei astfel de numiri".

p.317"Conferința din Paris hotărește atunci ca pentru astă singură dată să se îndepărteze de la prevederile articolului 11 și să se numească pe caimacami amăsurat Regulamentului organic, care dădea această dregătorie miniștrilor de interne, celui de justiție și președintelui divanului domnesc."

Definiția fanarioților – indiferent de originea etnică, de locul de unde proveneau din Imperiul Otoman, dacă vorbeau sau nu limba românească și de titlul care li se conferea : Bey, Prinț sau Caimacam – a fost faptul că au fost numiți de Sultan și nu au fost aleși de sfatul boierilor, așa că erau dregători turcești și nici de cum Domnitori ai Țărilor Românești. Dacă se admite acest punct de vedere, primul domnitor ales cu adevărat de Adunări elective, fără amestecul puterii suzerane și care pune capăt perioadei fanariote, este Alex- andru Ioan Cuza și ca atare, sfârșitul real al fanarioților din Țările Românești a fost la da-ta de 9 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Muntenia.

Revolta Ienicerilor[modifică]

Criza, care crează ‘Chestiunea Orientală – se datorește după părerea istoricului Nicolae Iorga, exprimată în Histoire des Etats Balcaniques (pp. 128-134) – slăbirii din interior a Imperiului Otoman, prin revolta corpului ieniceresc. În perioada cuceririi, înce- pută în Asia Mică, armata Imperiului Otoman era încă – în principal, formată dintr-o ca-valerie ușoară – ca și a ‘călăreților din stepă’, turanici și mongoli. Dar comparația se o-prește aici, întrucât călărețul otoman, se află pe o altă treaptă de evoluție. În primul rând Turcii Otomani, nu erau nomazi care se deplasau în hoarde, adică împreună cu familiile, care trăiau din consumarea produselor cirezilor de cai și cornute, și care depindeau de pășuni pentru a exista, ci aparțineau unei civilizații sedentare, în care, se deplasa numai armata . Calul din rasa turcească, era una dintre rasele cele mai potrivite pentru a fi utilizat de o cavalerie ușoară, și nu se compara cu calul ‘călăreților din stepă’, care era dintr-o rasă care era hrănit numai pe pășune, și care din această cauză, nu avea rezistența necesa-ră, fiind schimbat de mai multe ori în cursul unei bătălii. Acești cavaleri turci, se numeau spahii, și erau recrutați din feudele Anatoliei. Spahii sunt responsabili pentru cuceririle Turcilor Otomani, atâta vreme cât ei au operat în Anatolia și în Orientul Asiatic. Însă, o-dată cu trecerea lor în Europa, s-au aflat în fața unei populații creștinate încă de pe vre-mea imperiului roman, sedentari și în majoritatea lor șerbi. Cucerirea acestei mase de oameni, punea probleme diferite de cele din Asia Mică, unde islamizarea și turcizarea populațiilor cucerite era mai lesnicioasă.

Coranul prevedea trei soluții posibile, naturale: islamizarea care nu admitea nici-o formă de robie, și nici un impozit pentru sultan, impozitul fiind datorat numai față de bi-serica islamică; păstrarea credinței creștine dar devenind robi ai sultanului otoman, și plata haraciului, pe lângă obligațiile față de seniorul local; sau … moartea. Aceste preve-deri ale Coranului, în mod practic s-au aplicat în primul rând statelor în totalitatea lor, existând spre exemplu: statutul de vasalitate al celor trei state românești, creștine, Tran- silvania, Valahia și Moldova, unde singurul care era responsabil direct față de sultan fiind un demnitar al Imperiului Otoman, Domnitorul, restul denumiți raiale, adică robi ai Sul- tanului Otoman; erau apoi statele islamice vasale, Egiptul și Bosnia; și înfine un conglomerat de alte state, provincii, emirate, etc., fiecare cu un statut aparte, dar în majoritatea lor transformate în pașalâc, ceea ce însemna că erau conduse de un pașă. Nici odată nu a fost clară, noțiunea de etnie, ceea ce conta era numai religia. În țările cucerite și transfor-mate în momentul cuceririi în pașalâc, nobilimea feudală etnică, fie trecea la religia isla-mică, în bloc, așa cum s-au petrecut lucrurile în Bosnia, fie luptau până erau uciși, fugeau sau deveneau țărani, așa cum s-a întâmplat în Serbia și Bulgaria. În locul clasei feudale etnice desființată se instalau, noii feudali de origină turcească proveniți din cadrul spahii-lor. După victorie, prada se împărțea astfel: 50% repartizat armatei care nu era plătită, adică spahii; 20% repartizat coroanei pentru întreținerea armatei de mercenari, (cavalerie grea, artileriști, geniști, marină militară, armurărie, și ieniceri.), a aparatului de stat, a membrilor familiei sultanului și a demnitarilor; 20% repartizat bisericii musulmane, pen- tru clădirea de noi moschei, întreținerea celor vechi, a mânăstirilor, a caravan-seraiurilor, fântâni, drumuri, poduri, cimitire, spitale, aziluri și a săracilor; 10% repartizate orașelor. Toată suprafața Imperiului Otoman, în principiu era ‘dominium eminens’, indiferent cui îi era repartizată în folosință. Partea care revenea spahiilor , era organizată în timare (do-menii mici) și zeamete (domenii mari), partea coroanei era organizată în khas-uri sau has-uri, iar partea administrată de biserica musulmană era organizată în vakf-uri. Țăranii creș-tini și-au păstrat posesiunea loturilor familiale, dădeau o dare sultanului haraci, prin in-termediul spahiilor, și un tribut (impozit direct din timpul romanilor), sau capitație, justi-ficat prin exceptarea de la recrutare în armată, sau impozitul șerbului.

Cei care se dădeau robi pe câmpul de luptă, dacă nu se putea obține nici-o răs-cumpărare pentru ei, erau vânduți pe piața de sclavi. Sultanul avea dreptul de a alege pri-mul cota de 20%, drept pe care-l folosea pentru a alege, robii cei mai tineri și robuști. Sultanul Murad I, cel asasinat la Kosovo, căruia îi lipsea o infanterie eficientă, a organi-zat primul, corpul de ieniceri, dintre cei care se dădeau robi pe pe câmpul de luptă pentru a-și salva viața, transformându-i în mercenari, infanterie încazarmată. Ienicerii nu se pu-teau însura, nu puteau întreprinde meserii sau comerț, dar aveau asigurat accesul la func-ții înalte, funcția de Mare Vizir spre exemplu, și la bogăție. Au urmat 400 de ani de evo-luție, de la bătălia de la Kosovo (1389), până la începutul domniei sultanului Selim al III-lea, și ca orice organism viu, corpul ienicerilor, a suferit transformări, care sunt concre-tizate de Mustafa Ali Mehmet, în lucrarea sa, Istoria Turcilor, la p.299, Editura științifi-că și enciclopedică, București 1976, astfel:

"…numărul ienicerilor înregistrați pe vremea sultanului Selim al III-lea (1789-1807), se apreciază la vre-o 400 000 de oameni. Dar cei mai mulți dintre aceștia se îndeletniceau cu alte treburi decât cele legate de instrucția militară. Din acest număr, numai 60 000 își efectuau obligațiile ostăsești, iar pe fronturile de luptă nu erau prezenți mai mult de 25 000 de ieniceri, și aceștia gata de fugă în orice clipă din fața dușmanului".

Pentru că nu se mai ocupau cu războiul, ienicerii au ieșit din cazărmi, s-au însurat, aveau copii, aveau activități economice, fiecare conform aptitudinilor sale, și locuiau în întreg imperiul, atât în orașe cât și în sate. Procesul descris se poate numi cel mai bine: ‘îmbur-ghezire’, întrucât nu era vorba de o simplă îmbogățire care dispărea din diferite cauze, ci era vorba de o acumulare de bogăție și creerea unei burghezii care intra în contradicție cu sultanul și erarhia feudală. Pe de altă parte, după terminarea perioadei cuceririlor și jaf, sultanii otomani, nu mai obțineau veniturile, cu care puteau face față cheltuielilor mereu crescânde, așa că au fost nevoiți să caute alte surse de venituri. Întrucât Coranul nu per-mitea ca autoritatea laică să perceapă impozite de la musulmani, s-a recurs la sistemul il-tizam (arendare) , a porțiuni din dominium eminens. Clasa ienicerilor acumulase din plata lor de mercenari și din prada de război, averi însemnate Pe baza acestor acumulări, ieni-cerii, au devenit în mod natural, arendașii proprietăților statului, iar cum Statul Otoman avea o permanentă sete de bani, cerea de la arendași, arenda pe decade înainte, iar când venea scadența, neavând de unde plăti, soluția era să vândă proprietatea arendată, în con-tul datoriei, creându-se în acest fel o proprietate alodială, fără sarcini de natură feudală. Ienicerii, care ocupau funcții publice locale, numeau în sate subași (primari), pe interpu-șii lor și obțineau proprietăți prin metode silnice: intimidare, bătăi și închisoare, cumpă-rând la prețuri mici; acești ieniceri erau denumiți citluk-sahib (moșier), derivat de la cu-vintele ciftlik (moșie) și sahib (stăpân). Clasa aceasta de oameni foarte bogați, și mai pu-țin bogați, având denumirea de dahii în țările la apus de Dunăre: Serbia, Croația, Bosnia, Herțegovina, Muntenegru, de ayani în țările din sudul Dunării, Rumelia, Macedonia, și derebey în Asia înlocuiau clasa spahiilor, și deși acționau ca feudali, totuși în realitate erau o clasă în tranziție de la feudalism la un capitalism burghez specific turcesc. Trans-formarea progresivă a dominium eminens, în proprietate privată, însumată cu rămânerea în urmă din punct de vedere tehnologic, a adus slăbirea catastrofală a potențialului centra-lizat militar al Turciei, ceea ce a creat ‘Chestiunea Orientală’, adică o competiție acerbă dintre Marile Puteri Europene, pentru împărțirea moștenirii turcești.

Sultanul Selim al III-lea, în anul 1792, promulgă prima lege din ceea ce va fi cu-noscut sub numele de nizam-i djedid, (noul sistem), la solicitarea spahiilor, pentru a stăvi-li privatizarea timarelor și zeametelor. Principalul oponent al noului sistem era ayanul Vidinului Paswan-oglu, care a declarat că: “mai curând devin creștin decât să accept ni-zam-i djedid-ul”. El recrutează o armată de mercenari, pe care pentru a o putea menține, el colecta toate veniturile datorate Statului Otoman din hinterlandul Vidinului, dar recurgea și la jefuirea Valahiei. Revolta dahiilor, a izbucnit în 1794, și a atins un punct culmi-nant prin uciderea pașei din Belgrad în anul 1801. Scopul dahiilor, era să obțină o auto-nomie regională, care să le permită să-și păstreze atât privilegiile decurgând din statutul de ienicer, cât și dreptul de a poseda domenii, în proprietate deplină. Legile care formau nizam-i djedid erau următoarele: înființarea unui corp de infanterie după modelul euro-pean; instituirea unei trezorerii a infanteriei separată de trezoreria generală al oștirii; in-troducerea disciplinei în armată; măsuri pentru aprovizionarea cu regularitate a armatei; construirea unei fabrici de praf de pușcă; construirea unei flote de război. Reformele lui Selim al III-lea erau susținute de erarhia Înaltei Porți, comercianții, oamenii de afaceri, aristocrația laică, tineretul intelectual și o parte dintre marii feudali (unii dintre ayani, derebey și spahii). În contra reformelor sultanului Selim al III-le se declară, beneficiarii parazitării puterii laice turcești centrale, avându-l în frunte pe sultan: marii îmburgheziți ai sistemului: corpul ienicerilor, marele cler musulman și moșierii mari și mici. Pașa Mustafa Bairktar, ayanul Rusciukului, spre deosebire de Paswan-oglu și majoritatea ce- lorlalți ayani și dahii, deși ca și ceilalți obținea venituri din exploatarea muncii raialelor, din satele lor, obținea totuși cea mai mare parte a veniturilor sale, din vămuirea comerțu-lui Țărilor Românești cu Constantinopolul, care se făcea prin Giurgiu și Rusciuk, așa că era în conflict deschis cu anarhia întreținută de Paswan-oglu, și alți ayani, care doreau să participe și ei la vămuirea mărfurilor în drum spre și de la Constantinopol. În iulie 1806, Selim al III-lea, trimite trupele de infanterie instruite după modelul european, la Adriano-pole, pentru a ocupa această, cea mai importantă bază militară a Imperiului Otoman. Dar ienicerii din Adrianopole se revoltă și se pregătesc de rezistență, iar ayanii din: Adrianopole, Plovdiv, Bazargic, Seres, Ianina, Vidin și Rusciuk, suspendă conflictele dintre ei și fac cauză comună cu ienicerii, deoarece realizau că după căderea Adrianopolului, scopul sultanului era lichidarea anarhiei ienicerești. Sultanul se lasă intimidat, și-și retrage trupe-le. Istoricii turci numesc această frondă balcanică, “al doilea incident din Adrianopole”, primul ‘incident’, din secolul trecut, se soldase cu detronarea unuia dintre sultanii Turci, așa că și cel de al doilea, prevestea aceiaș soartă sultanului Selim al III-lea. Ayanul Bairaktar, își reia conflictul cu Paswan-oglu, trimițând 500 de călăreți la București, pentru a preveni o încercare de jefuire a capitalei Valahiei, și promite 5 000 de călăreți, în cazul unei tentative reale, asupra Bucureștiului din partea lui Paswan-oglu.

Desființarea Șerbiei a însemnat desființarea feudalismului[modifică]

Falimentul șerbiei ca instituție social-economică, se produce în majoritatea țărilor europene în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea. În Anglia însă, șerbia a fost desființată în-că din secolul al XIV-lea. Radu Manolescu într-un articol din Magazinul Istoric, anul VII, nr.1 (70), ianuarie 1973, având titlul: Să Nu Mai Fie Șerbi În Anglia, prezintă istoria des-ființării șerbiei în Anglia. În vara anului 1348, ‘moartea neagră’, adică ciuma, a secerat viețile locuitorilor din sudul Angliei, populatia scăzând de la 3,5 milioane la 2,5 milioane. Șerbilor care supraviețuiseră molimei, li se ofereau condițiuni mai bune pe moșiile depopulate din cauza molimei, și ca atare începu o ‘fugă’ a șerbilor, de la o moșie la alta, așa că atunci când agenții fiscali se prezentau pentru încasarea ‘capitației’, taxa șerbilor încă din vremea romanilor, nu mai găseau pe cei recenzați, și ca atare nu puteau încasa impo-zitul scontat. Din această cauză regele Eduard al III-lea, în 1349, emite un edict ‘Statutul celor ce lucrează’, de legare a șerbilor de glie, exact cum a procedat și Mihai Viteazul, în 1595 în Valahia, din cauza pustiirii țării de către Sinan pașa. Cronicarul englez scrie:

"S-au strâns laolaltă, și au început să strige pentru libertate, plănuind să devină egali ai lorzilor lor, și să nu mai fie legați prin șerbie de niciun stăpân".

Răscoala a fost înăbușită, abia în anul 1381, prin înfrângerea răsculaților la Southfield și executarea a peste 1500 dintre răsculați. Deși marea răscoală a șerbilor englezi, din secolul al XIV-lea, a fost înăbușită, totuși ‘capitația’ nu a mai fost percepută, iar șerbia din lipsă de eficiență economică, s-a desființat în cursul evoluției ulterioare a poporului en-glezesc, așa că până la sfârșitul secolului al XV-lea, nu au mai exitat șerbi în Anglia.

Am întocmit o cronologie a desființării șerbiei, din Europa, care este menită să dea o idee cititorului, despre evoluția gândirii europene, în acest, cel mai caracteristic fenomen, al trecerii de la feudalism la capitalism, după cum urmează:

  • 1746. Constantin Mavrocordat, domnul Țării Românești, dă un hrisov prin care desființează ‘rumânia’. Emanciparea se făcea prin plata unei taxe de 10 taleri. Rumânul în momentul emancipării, având atâta pământ, vie și livadă, moară, dar mai cu seamă oi și animale de tracțiune, câte agonisise în timpul cât fusese în starea de rumânie. Cei care nu agonisiseră nimic în timpul cât fuseseră rumâni, rămâneau în starea de clăcași, adică păstrau casa și locul de casă, via și livada dacă era cazul, pentru care prestau între 3 și 12 zile de clacă pe an. Țăranii, rămâneau dependenți, pentru suprafața de teren arendată.
  • 1749. Constantin Mavrocordat, de data aceasta domn în Moldova, eliberează țără-nimea din vicinie, termenul moldovenesc pentru șerbie, nu se mai plăteau 10 taleri, drept taxa de eliberare, dar se ridica claca la 24 de zile pe an.
  • 1771. Charles-Emmanuel al III-lea al Savoiei, pentru că se apropria de obștescul sfârșit, după o domnie de patruzeci si trei de ani, desființează șerbia.
  • 1780. Iosif al II-lea, “drăguțul de împărat” al Sfântului imperiu, la urcarea sa pe tron, desființează șerbia, în Ungaria și Boemia.
  • 1781. Tot Iosif al II-lea, pe data de 13 octombrie, desființează șerbia, pe întreg cuprinsul imperiului, deci și în Transilvania.
  • 1784. Tot Iosif al II-lea – ca urmare a revoluției lui Horia, Cloșca și Crișan – pe data de 4 iulie , abrogă Constituția ungară (Bula de Aur), în care erau înscrise privilegiile nobilimii ungurești, și desființează curțile de judecată feudale ungurești.
  • 1784. Andreas Bernstorff, primul ministru al Danemarcii, desființează șerbia în Danemarca.
  • 1790. Iosif al II-lea, pe patul de moarte, în fața amenințării de secesiune a Ungariei, pentru a păstra unitatea imperiului, revocă toate reformele inițiate de dânsul în timpul domniei sale, dar menține eliberarea din iobăgie.
  • 1804-1805. Alexandru I Țarul Rușilor, propuse emanciparea șerbilor din Letonia și Estonia, cu împroprietărirea pe suprafețele pe care le lucrau. Baronii în majoritate de origină germană, nu acceptară această soluție. În 1811, proprietarii din Estonia propuseră emanciparea șerbilor fără a li se da pământul pe care îl lucrau. În 1816 Alexandru I ac-ceptă propunerea proprietarilor estonieni și o extinde în 1818 în Curlanda, și în 1819 în Livonia. În acest fel, în aceste provincii, s-au creat un mare număr de proletari.
  • 1807-1810. Baronul Heinrich Friedrich Karl vom und zum Stein, prim ministru al Prusiei emancipează țărănimea din șerbie, îi împroprietărește cu terenul pe care-l cultiva-seră pentru proprietar, îl puteau vinde dacă așa doreau, dar din cauza condițiilor de clacă, condiția lor nu se va imbunătăți prea mult pentru aproape un secol.
  • 1833. Miloș Obrenovici, cneaz ereditar al Serbiei independente, împroprietărește pe țăranii Sârbi, cu loturile familiale pe care le lucraseră din tată în fiu sub Turci.
  • 1848. De frica repetării unei revoluțiii țărănești, ca aceia a lui Horia, Cloșca și Crișan, din 1784, nobilimea ungurească renunță la iobăgie, renunță la scutirea de impozi-te și acceptă o împroprietărire a țăranilor iobagi, dar limitată.
  • 1855-1874. Țarul Alexandru al II-lea în 17 martie 1861, publică, și face să fie citit în biserici ucazul emancipării din șerbie și a împroprietăririi mujicilor ruși. Definitivarea operațiunilor legate de plata despăgubirilor, a durat până în anul 1874.
  • 1864. Domnitorul Alexandru-Ioan Cuza, expropriază parțial mariile domenii ale domniei, mânăstirilor și ale marilor moșieri, și împroprietărește pe țăranii clăcași.
▲ Începutul paginii.


PD-icon.svg Această lucrare a fost eliberată în domeniul public de către deținătorul drepturilor de autor.