Frigul

Sari la navigare Sari la căutare
Frigul
de Gib Mihăescu
Gîndirea, an. VII, nr. 5, mai 1927: vol. La „Grandiflora”, 1928, p. 99—111


Ea privește soarele cum se îneacă în propriul lui sînge; ceva grozav și sfâșietor parcă se petrece la hotarul amurgului. O luptă crîncenă între titani, mută și încordată, iar sîngele țîșnește pretutindeni pînă-n mari depărtări, pînă jos sub fereastră, pe toată întinderea de omăt. Tot zidul trebuie să fie împroșcat cu sînge și chiar pe fața ei trebuie să lucească reflexul roșu.

Sîngele sfîrșitului sfîrșiturilor.

Un soare răpus, zburătăcind ca un vultur rănit, înălțîndu-se doar ca să mînjească de sînge, pînă-n fantastice depărtări, dezolate peisagii de zăpadă eternă, pe care nici un vînt de primăvară n-o va mai sufla înapoi spre norduri; iar duhul înghețului biruitor coborînd mut și întunecat, aproape, tot mai aproape… Straniu și tragic amurg, încremenit peste veci de veci.

Azi-dimineață, cînd a primit scrisoarea poruncitoare, a ieșit afară; avea nevoie de aerul rece și limpede. Oameni de-ai curței adunați într-un loc rîdeau tare; la apropierea ei, s-au îndepărtat cuviincioși, ducînd o pasăre tăiată în mijlocul glumelor. În urmă-le a rămas sufletul roșu al orăteniei întins pe zăpadă. Întîi s-a gîndit că poate fi doar o întîmplare, dar mai apoi a avut multe clipe în minte ideea că sîngele fiecărei ființe ucise ia forma celui mort. Umbra cea din urmă.

Însă nici aceasta și nici culoarea de cireașă a omătului stropit cu licoarea vieței n-au spăimîntat-o; numai cînd colțul plicului din buzunarul paltonului i-a înțepat degetul, atunci ochii i s-au zgîit deodată, căci au văzut, într-o urmă de ciubotă, o pojghiță mică de sînge înghețat. A simțit atunci în obraji toată asprimea iernei și s-a întors în casă, hotărîtă să trimeată înapoi ștafeta: „Nu se poate. Pentru nimic în lume…”

O, de-ar fi fost vorba de oricît sînge vărsat, de oricît sînge proaspăt și cald, puțin i-ar fi păsat… dar pojghița aceea… Înghețul… frigul. Frigul. Dihania asta mare și nevăzută ca zarea, cuprinzîndu-te pe nesimțite, strîngîndu-te în aripele de gheață…

Ea o cunoaște de mult… Își aduce aminte… odată..? ningea… pe atunci n-avea șoșoni… era în vremuri de război și trebuia să aștepte la șir, dinaintea unei brutării. Ghetele subțiri se scofîlciseră, iar vîrfurile apucaseră în sus… degetele de la picioare parcă nu erau ale ei și parcă se înfipseseră în picioare ca niște cuțite…

A fost totul parcă un vis; un basm. Însăși venirea lui Mircea, puternicul, bogatul, pînă și cu numele de poveste, a fost parcă tot ceva de poveste, parcă n-ar fi fost deloc…

Dar senzația aceea a contractărei lente și persistente a oaselor, înfipte ca niște corpuri străine în corp, a rămas…

Iar mai apoi, într-o gară, bătrîna aceea văietîndu-se în gerul dimineței și tropăind greoi din bocancii de fier i-a amintit brutal că o simplă învîrtitură mai înainte sau mai înapoi a norocului, și povestea n-ar mai fi fost într-adevăr. Bătrîna pesemne aștepta un tren mai sărăcăcios, care avea să treacă mult mai tîrziu, iar acum privea cu jind la aburul cald ce ieșea de subt vagoanele lungi și vopsite proaspăt. Uneori norul de aburi o cuprindea și ea-și scotea mîinile încrucișate prin mînecile largi ale zeghei, ca să primească larga răsuflare a căldurei vagonului de bogați. Pe urmă trenul s-a urnit, gara cu bătrîna a rămas în urmă și trenul s-a înfundat sub bolta joasă și sură a unui cer aspru și fioros. Pe cîmp, arbori zgribuliți erau strînși cobză în lanțurile albe și înflorate ale gerului; era un întreg convoi de copaci cocoșați și striviți de cătușele zeității sălbatice — păreau mînați din urmă de nevăzuții oșteni ai aerului cu cnuturi grele de vînt, amarnic și necăjit pohod.

Pe urmă imaginea dusă spre fundul compartimentului de ochii fericiți brusc se strîngea; aerul se cobora și mai mult, orizontul se strîmta, văzduhul îmbîcsit de alba funingine a gerului se făcea totuși cu atît mai întunecos, trenul pierdut în sinistrul tunel de gheață alerga acum cu ultimele puteri ale căldurei din căldare spre fundul peșterei cu aspre și răcoroase reflexe, unde trona zeitatea înghețului, suveranul nemărginitelor puteri care mînau încoace, răzvrătită sau resemnată, toată suflarea luminilor.

Ea se cutremurase atît de tare, că bărbatu-său începuse s-o cerceteze cu ochi curioși. Dar de sub canapea, susurul lin și înviorător al caloriferului o readuse la realitatea apropiată. Privise cu mulțumire semicercul cu indicații, pe care regulatorul era așezat la punctul „cald”. Apoi ridicase ochii spre cele trei becuri din tavan care arseseră toată noaptea, se simțise în mijloc de confort și civilizație, iar auzul i se desfăta de rîsul călătorilor din compartimentul vecin, care izbucniseră într-un haz strașnic, cu gînd departe de îngheț și de sfîrșitul lumei…

O, acum, cînd își amintea toate acestea, se simțea atît de bine în iatacul mare, cu geamuri spre apus și miazăzi. În soba de teracotă, înaltă cît un monument, trosneau sălbatec crecile pădurei, pe care o știa imensă dincolo de curți, spre miazănoapte. Divanele mari și moi păreau, între sulurile de la capete, poale de gospodină întinse îmbietor de mîini gigantice. E într-adevăr atît de cald și de bine aci, în semiobscuritatea asta dulce, fulgerată ades de jocul flăcărilor din gura de Moloch a căminului, că răspunsul nu poate fi decît unul.

Oho, s-a făcut tîrziu și trebuie într-un fel să răspundă: „Nu”. Atît. Un „nu” mare scris pe o pagină întreagă… Ba nu, să scrie lămurit, așa cum e de fapt. Mircea poate și-a modificat, cum se întîmplă adesea, cursul călătoriei. Iar noaptea — doar e știut — în fiecare noapte se dă drumul din lanțuri la cei patruzeci de cîini, care nu-și cunosc nici măcar stăpînii…

Trebuie, trebuie neapărat să răspundă. Iacă, uitase de cei patruzeci de dulăi, care pînă spre ziuă mișună în jurul conacului! Numai slujitorul care n-are decît grija lor îi mai poate stăpîni… Doamne, cum a putut să uite tocmai un lucru așa de important… Dar se miră cum el a putut să nu-și aducă aminte, doar a venit de atîtea ori la Mircea, iar Mircea niciodată nu aduce vorba despre bogățiile lui fără să nu pomenească de ferocitatea jivinelor sale.

…I-a văzut și ea în mai multe rînduri, pe toți grămadă, la lumina lunei. Mircea ținea mult să-i contemple alături de dînsa și să rîdă de năzdrăvăniile lor. Erau toți mari ca vițeii și stăteau ca lupii pe șezut. Se jucau mușcîndu-se prietenește, dar gemetele lor de plăcere erau adevărate urlete lugubre. Iar cîteodată răzbăteau din mijlocul haitei lătrături seci, clănțăniri fioroase. Îndată atunci săreau toți în picioare și se priveau mîrîitori într-o noapte, Mircea a ieșit cu un bici enorm în mînă; l-a trosnit cu putere și toată haita a sărit ca arsă. Ea urmărea de pe fereastră; și întreaga haită s-a prăbușit asupra îndrăznețului. Zadarnic vocea lui cutremura temeliile nopței, zadarnic biciul plesnea ca bubuiturile de armă. L-a văzut lipindu-se poltron de zid; mîna mecanic împărțea lovituri în dreapta și-n stînga, dar răgetul lui a răgușit și s-a transformat în dureroase strigăte de ajutor. Au sărit oamenii curței, a fost vuiet mare… L-a văzut apoi intrînd galben, de parcă, în locul capului, îi pusese cineva un cap de ceară. Zadarnic încerca să-și țină dreaptă șira spinărei și zadarnic vrea ca pasul să nu mai dîrdîie ca la paralitici.

Slujitorii au intrat la porunci, dar el a păstrat multă vreme tăcerea, pentru ca să-și adune vorbele, care pesemne îi fugiseră din gît ca albinele din stup. Au răsunat atunci două feluri de pedepse: cincizeci de bice de fiecare fiară și cinci condamnări la moarte. Execuția era să aibe loc a doua zi în faptul dimineței, iar osîndele capitale aveau să fie suferite de cei cinci dulăi bătrîni pe „care-i știa bine că-l cunosc și totuși au sărit la dînsul”. Se plimba furios cu mîinile la spate, rostind sentințele și dînd amănunte asupra felului executărei…

Apoi deodată… o, cum și-l aduce aminte… se oprise cu ochii țintă la ea. Și atît de puternici erau, că ea a trebuit să și-i plece pe ai ei.

— Nu, să nu se împuște nimic, a zis…

Și după o tăcere:

— Mîine să se îndoiască porția de mîncare la toți cîinii; carnea să nu se mai frigă de acum înainte; iar ceior cinci bătrîni, chiar să li se întreiască porția…

Cînd ea și-a ridicat privirile, nu se mai uita la dînsa. Fixa un colț al iatacului și părea că din nou a început să dîrdîie: ochii și figura și corpul lui întreg păreau că rîd… rîdeau într-adevăr și dîntîia tot…

…Haide, trebuie să scrie, e foarte cu putință ca el să fi uitat. Sau să pună prea puțin preț pe furia javrelor. Sau să nu fi dat crezare lăudăroșeniei lui Mircea. Trebuia neapărat prevenit de pericolul ce-l aștepta. Mai ales că lipsa răspunsului ar fi putut-o socoti ca o încuviințare; poate chiar își închipuie că măsuri au fost luate ca intrarea să-i fie apărată.

Biata minte nestatornică a lui Dinu! Necontenit vîrtej de gînduri, fantasme, planuri și iluzii…

Ea se dezlipește alene de soba monumentală, și pasul o duce fără grabă și legănat spre măsuța încrustată cu flori de ivoriu; și simte cum o adiere de tristețe se revarsă din ungherul ei ascuns spre celelalte ascunzișuri ale sufletului. Oare de ce? E limpede așa… Doară niciodată nu va putea să se întîmple…

Scoate pe gînduri globul lampei. Niciodată. Și se lasă pe scaun fără să aprindă. Niciodată. Iar totdeauna frigul va rămîne numai acolo, afară, dincolo de ziduri. Gîndul cel nou o scutură din toropeală și flacăra chibritului izbucnește. Ștafeta va porni chiar acum călare; într-o jumătate de ceas va fi în oraș la prietena cea bună, tainicul regizor.

Și totuși… micul parc din față e unit cu restul curților doar prin poarta din dreptul terasei. Încolo toate celelalte sunt închise… iar dacă și aceasta…

Ea totuși a terminat scrisoarea. Trebuie să fie înțeles că niciodată nu va fi cu puțință să se împlinească un plan atît de îndrăzneț și absurd… Și apoi ea iubește mult pe Mircea… ceea ce nu-i place la el este doar grija asta de a o închide atît de strașnic… Numai atît doar… Și nici atît… căci dacă ar înch… dacă ar… dacă ar fi închisă și cea din dreptul terasei, jivinelor nu le-ar rămîne decît restul curților… Parcul ar fi liber de teroarea lor…

De ce-a stins lampa așa de grabnic? Ca să vadă lucrurile astea care se potrivesc atît de minunat în rosturile gîndului. Slugile trebuie să fie acum la masă… iar abia mai tîrziu se dă drumul haitei…

Ea se înfășură în șalul mare și gros de mătase șl iese afară. Negurile înghețate sunt încremenite în luciul lor straniu, copacii înalți sunt rotunzi și tufele de smeură și agriș susură tainic lovindu-și roada bogată de chiciuri; parcul e o dumbravă de argint peste care a început să se întețească adierea ce va face să cînte frunzele. Acum nu se aud decît slabe atingeri de foi zimțate și troznetul de atlaz al zăpezii sub pașii grăbiți și mărunți. Basmul nopței abia se pregătește…

A ajuns la poarta larg căscată: o smucește din gheața care i-a cuprins balamalele și o împinge în cadrul ei. Nu știe dacă trebuie să se mai necăjească și cu drugul s-a ruginit într-atîta încît e cu neputință să-l mai clintească din înțepeneală. Dar nu e nevoie; poarta s-a cuprins prea bine în cadru și, uite, parcă s-a umflat deodată, că nu mai vrea să se deschidă… Oho, cîinii în nici un caz n-o vor putea urni…

Și se puse pe fugă înapoi înspre casă, iar șalul care-i flutură în urmă-i pare o pasăre neagră ce s-a luat după dînsa. Pe verandă se gîndește la dîra pantofilor; de la ultima treaptă și pînă unde noaptea nu mai lasă vederea, pe violetul zăpezei, urmele de pași par mai albe, mai luminoase, un covoraș alb întins pe pardoseala de mister. Sunt prea multe, prea amestecate ca să se distingă ale ei.

Intră, și căldura o cuprinse în îmbrățișarea ei dulce. „De amant”, șoptește ea și clatină din cap cu tristețe; e doar singurul amant care a îmbrățișat-o și de despărțirea căruia se cutremură. Singurul amant: căldura — o femeie… Însă așa trebuie să fie și îmbrățișările lui, dulci, delicate, să pătrundă în corp prin toți porii, pe nesimțite, așa cum le întrevedea, de departe, ca în ceață, în tumultul îmbrățișărilor sălbatice ale celui plecat.

Sufletul i-era ușor după fapta ce îndeplinise, încît corpul i se părea la fel și avea senzația că plutește mergînd de la un scaun la altul, căci un neastîmpăr, căruia nu-i găsea rost, o făcea să-și schimbe locul necontenit. Îl vedea necurmat pe Dinu, subțirel, cu înmlădieri de șopîrlă, atît de asemănător cu o șopîrlă, încît avea într-una toane de rîs, prevăzînd cum se va strecura de nebăgat în seamă, cum totul avea să se întîmple simplu, nu se poate mai simplu, că a doua zi va fi aceeași liniște și aceeași odaie caldă, iar spre 6eară, același soare de sfîrșit de lume va arunca inutile și decorative palori de bronz pe zăpada cîmpului. Totul va fi ca înainte, gîndea ea, căci uita, sau poate nu-și da seama ca dincolo de noaptea aceasta se cască lungul lanț de prăpăstii ale nopților viitoare: șirag de priveliști din ce în ce mai amețitor de frumoase…

Ea nu făcea acum decît să-și rîdă de temerile ei de mai înainte; e o copilărie să-ți închipui că viața are cotituri brusce ca în romane… O, altă dată, cine știe… dar acum, el e atît de departe…

Acum era de tot întunerec în casă. Însă ea știa și cele mai mici obiecte unde sunt așezate, încît vedea totul ca ziua. Luna avea să iasă mult mai tîrziu și desigur el ținuse socoteală de răsăritul lunei; el trebuia s-0 ia înaintea lunei. Iar stelele răzbiseră cu atîta profuziune, că te așteptai să acopere toată bolta într-o mantie de diamant topit. Fantoma stinsă a Vărsătorului se scufundase mai demult în oceanul suborizontului; iar acum, pe locul unde soarele își dusese agonia, cei doi pești ai zodiacului căutau lacomi urma dispărutului. Ea le desfăcea obișnuită conturul din volbura pulberei de foc, căci singurătatea și iatacul ei cu ferestre spre miazăzi și apus o învățaseră să citească bine în semnele fără clintire ale cerului.

Dar un zgomot brusc, care deveni pe urmă prelung și tumultuos, o făcu să plece ochii din priveliștea de aur; ochii întîi se loviră de duritatea cumplitului întuneric și se închiseseră parcă de durere. Pleoapele bătură ca aripi ce vor să-și ia zborul și înfruntă din nou puterea nopței; zăpada strălucea viclean dedesupt, dar cînd ridică și dintr-însa ochii, ei se loviră din nou de întunericul acela grozav. Atunci văzu închegîndu-se în beznă bulgări și mai compacți de beznă. Unul după altul veneau prin cer ca duhurile vrăjitorești. Se prăvăliră într-un iureș nebun spre poarta din dreptul terasei, parcă ar fi știut că acolo se petrecuse ceva. Ea se mută repede la fereastra de la miazăzi.

Cele patruzeci de fiare nocturne se abătuseră în crîncen asalt asupra porței închise. Lemnul umflat rezista însă bine în cadrul gardului. Ei își dădură atunci tîrcoale unul altuia schelălăind prietenește. Îi vedea bine acum pe luciul zăpezei. Erau enormi și licărul ochilor li se aprindea și se stingea ca licuricii; smalțul cel alb al pămîntului le ședea de minune, îi prindea ca propriile lor blăni. Iar fiorul fricei, care i se prelinse lung și cutremurător de-a lungul șirei, semăna atît de bine cu fiorul frigului, că amîndouă se confundară într-un tremur puternic, nepotolit. Eternul frig licărea în ochii jivinelor, în bizarele jocuri fosforice ale zăpezii, în luciul tern al planeților morți de pe cer, în văpaia rece de diamant a stelelor zbătîndu-se de prisos, în înghețul întunericului fără fund și zare. Din tot infinitul ăsta covîrșitor, numai aici, lîngă soba a cărei înfățișare i se părea acum mică și umilă, era căldura și viața. Iar ceea ce trebuia să se întîmple i se păru atît de apropiat, că scoase un gemăt de spaimă. N-ar mai fi vrut să se întîmple nimic. Ar fi vrut să se întindă pe divanul ei și s-adoarmă, să se ferească în somn, ca în cel mai bun ascunziș, de orice întîmplare ar fi putut să survină. Să se trezească a doua zi în zori, în lumina soarelui alb, liberă de toate grijile și de toate fricile.

Atunci veni de departe un lătrat de alarmă, furios și tenace; și îndată un huruit sinistru îi urmă și întreaga haită cu clămpănituri seci, cu colți mai albi ca zăpada, se năpusti de năprasnă spre miazănoaptea curței, după zvon pesemne, acolo unde încep hotarele pădurei. Ea aștepta cu suflet strîns zgomotul care avea să urmeze și care izbucni formidabil și fioros, se dezlănțui fără chip de curmare. Ceva extrem de grav trebuia să se petreacă acolo, căci acum se auzi cornul de alarmă al slujitorilor.

În vaierul teribil care se stîrnise, pietricelele ce plouară în geam fură ca sunetele clopoțelului de argint în tumultul liturghiei. Soarta începea să se împlinească. Pentru că, fără voia ei, se văzu răsărind ca o fantomă, cît era de înaltă și albă, în apa de plumb a oglinzei. La început crezu chiar că stă încă pe loc și numai imaginea ei din oglindă, scăpată din legăturile firei, pornise spre ea s-o ia de mînă, s-o ducă; dar cînd trecu de oglindă își simți corpul mlădios, ducîndu-i voința în foșnetul capotului de mătase albă.

Trecu antreiașul. Deschise.

Și el se înălță pe treptele verandei înfășurat în blana cenușie, de culoarea nopței însăși.

— Du-te, du-te, șopti ea frîngîndu-și mîinile. Pentru Dumnezeu, du-te…

Și mîinile se răsuciră nervos și fantastic îmbrățișînd aerul rece:

— Du-te, șopti din nou plîngător… Nu înțelegi… nu vezi… Frigul…

Dar el rîse nepăsător:

— Acolo sunt oamenii mei! arătă el spre fundul nopței. Ei au pornit toată larma, ca să-i atragă pe-ai voștri într-acolo. O, e un plan minunat… haidem, să ți-l spun…

Și-o cuprinse de mijloc, ușoară și albă ca o fantomă.

Ea își lăsă atunci capul în jos și chiar îl scutură ca să i se desfacă părul. Acum, pentru că el venise, ritualul trebuia îndeplinit pînă în cele mai mici amănunte. Din noapte, deasupra, Frigul care-o mîngăia cu degete reci, prin haina subțire, o privi rîzător și sticlos prin miile lui de ochi.

Huietul de departe continuă tot timpul nebuniei. Cînd părea că se sfîrșește într-un colț al hotarului, răbufnea îndată tocmai în colțul cel mai opus. El rîdea atunci și-n noapte dinții lui străluceau asigurător și brațele ei 8e întindeau atunci lacome.

De două ori încercară să se despartă la ușa cea mare a antreiașului, pentru a se înlănțui iarăși și a se înturna în sanctuarul păcatului. Ea fu aceea care i se anină de gît a doua oară, acum nu atît din iubire, cît dintr-o sfidare aruncată Neprevăzutului și Frigului.

Cînd, în cele din urmă, el porni de-a binelea, ea numără, bătînd ușor cu vîrful piciorului în covor: una, două, trei, patru… el trebuie să fi și ajuns departe… cinci, șase, șapte… o-ho, el e demult pe drumul gol și e cu neputință de văzut cu haina lui de culoarea straniei lumini a zăpezii în noapte… opt… nouă… asta e tot… o clipă… cîteva… și totul e repus în starea de mai înainte… și iată, neprevăzutul ăsta, cu gravitatea lui tragică și cu sloii lui imenși învîrtindu-se de-a surda în nepătruns, păcălit cum ai păcăli un copil… din nouă bătăi de picior…

Dar de unde poate să vină frigul ăsta? Pesemne că ușa de la antreu s-a deschis singură… poate că într-adevăr el a uitat-o neîncuiată…

— Prea tîrziu, amice, prea tîrziu îți vîri nasul înăuntru, rîse ea frigului, pe care-l simțea curgînd pe sub canaturile ușei cesteilalte în iatac; o izbea atît de tare în fluiere și-n gleznele calde că avu impresia curentului de munte, pe care-l treci vara cu picioarele goale.

Afară, dragul meu, afară! N-ai ce căuta în buduarul unei femei cu aventuri, îi spuse rîzînd din nou și ieși în antreiaș să încuie ușa cea mare și să pună dedesubt sulul călduros de lînă.

Și într-adevăr, în antreu, ușa cea mare era deschisă și într-adevăr în deschizătura ei stătea nedecis Frigul, cu căciulă țuguiată, cu haina verde îmblănită a isprăvnicelului, cu cizme înalte răsfrînte peste genunchi. Da, era însuș Frigul, căci mustățile mari umpleau obrajii cu flori de promoroacă și răzbătînd peste umerile-i solide, asprul duh al nopței ghețoase o privea cu milioanele de ochi.

Ea se dădu înapoi, amuțită de groază, și apariția o ajunse în iatacul în care încă plutea mireasma caldă a dragostei. Curajul îi reveni odată cu lumina lămpei, care se proiectă ironic pe înfățișarea de vechil. Căci nu era decît vechilul. Pe figură îi trecu atunci, ca umbra unui vîslit de aripă, tresărirea așteptatei dezamăgiri. Și ascunsă de rigiditatea, care deveni de piatră, a chipului, surise în adînc înșelărei de-o clipă, ce-i surîdea la rîndu-i zburînd acum departe, ca un drăcușor șugubeț.

— Cum ai îndrăznit să pătrunzi aici?… și-n tot timpul cît pronunță aceste cuvinte se strădui ca vocea să păstreze aceeași asprime biruitoare din ochii și din trăsăturile ei.

Iar cînd sfîrși, auzi atît de firesc, că i se păru ca un ecou, răspunsul din care n-o surprindea decît vulgaritatea exprimărei.

— He, he… eu ca eu, că sunt de-ai casei, da boier Dinu, cum s-a rătăcit el tocmai de la oraș în odaia cocoanei și cum a nimerit-o el tocmai cînd a izbucnit tămbălăul…?

— Ieși…

Aștepta cu capul plecat ca el să execute, iar vîrful piciorului, care odată cu strigătul ei lovise atît de drastic în podea, se porni imperceptibil să puncteze iar clipele… una… două… trei… „Și din atîtea poți păcăli destinul!” își spuse iar, privind cu un fel de ironică melancolie scrisoarea de adineauri, pe care o uitase pe măsuță.

Dar vechilul întîrzia. Cînd îl privi din nou, el își răsucea zîmbitor mustățile roșcovane și sarbede, de pe care gerul își luase masca rece, mută, cu tăiușuri de sticlă. În locu-i, o figură josnică rînjea.

— Să n-aibe grijă cucoana, n-o să știe nimic boierul… nu suntem nici noi așa proști să pîrîm frumusețe de cucoană…

— Ieși odată…

De astă dată a țipat atît de tare, că namila a făcut involuntar cîțiva pași de-a-ndărătelea. La ușe s-a oprit, ca să adauge amenințător:

— Așa ți-i vorba?

Apoi a ieșit tropăind din cizmele grele.

Mireasma care plutea încă în aerul iatacului era acum acră, respingătoare. Sanctuarul fusese profanat. Toate obiectele de pe mese, de pe etajere, de pe gueridoane, toate perinele divanului, mototolite de spasmul dragostei, ofereau acum o priveliște anostă, dezgustătoare. Pretutindeni se încuibase mirosul de cojoc umed și de iuft. Și pentru totdeauna.

Înfiorată, ea-și îmbrăcă paltonul îmblănit din dulapul în care mirosul impur nu putuse să pătrundă. Își acoperi capul cu șalul și porni zorită spre ieșire.

Căci afară o aștepta Frigul tare, limpede, curat de orice duhoare, de orice josnicie. Ea se codi puțin la ușa antreiașului, dar numai o clipă! Deschise apoi larg și păși; iar Frigul o cuprinse îndată și o sărută pe buze. Ea surîse biruită amantului infinit, care o aștepta de-atîta amar de vreme. Și cu un avînt fără seamăn i se aruncă în brațele nevăzute.

Și toți ochii de diamant ai cerului clipiră atunci de fericire.