Fragmente (Caragiale)

Jump to navigation Jump to search
[Fragmente]
de Ion Luca Caragiale
În Universul, 24 Septembrie 1899, Notițe critice; semnat: Caragiale. Neretipărit.


Sunt oameni cari gândesc că a vorbi cu bun simț și cu pricepere despre lucruri umile, bunăoară despre cestiuni de viață practică, este o înjosire a spiritului omenesc, și că, din contră, pentru spiritul omenesc este o onoare a debita prostii despre cestiuni înalte.

Eu gândesc altfel, adică tocmai dimpotrivă.

Eu, care am fost și birtaș la gara din Buzău, pricep, de exemplu, că cestiunea hranei de toate zilele, mai cu seamă pentru un om cu copii, este o cestiune vrednică de toată atenția, și că societatea noastră românească suferă în privința aceasta de multe neajunsuri. Vroi dar să spun ce gândesc despre bucătărie și bucătărese.

Un sec crede că m-am înjosit cu asta De te? Pentru că nu m-apuc să desbat ca dânsul, fără să le pricep de loc, asupra cestiunilor de înaltă cultură, pentru cari știu bine că aș avea, ca și el, mai puțină competență decât un bou bătrân pentru alergările Jockey-Clubului.

Nu. Ocupe-se dumnealui de cestiunile înalte, eu voi să desbat asupra întrebării: este sau nu bucătăreasa mea, a dumitale, a noastră a tuturor, vrednică de misiunea ei?

Dintru-nceput trebue să spun, cu părere de rău, nu! nu e vrednică.

*

Dumnezeu să mă ferească de șovinism și de brașovinism!

Dacă șovinismul este caricatura patriotismului, brașovinismul este caricatura românismului.

Când ar fi să dau vreo povață unui tânăr român, iată pe care i-aș da-o:

„Tinere, să-ți fie patria scumpă și sfântă ca și mama ta! S-o iubești și s-o respectezi din adâncul sufletului tău! De dragostea și de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă și paradă. Ba, ai dreptul și datoria să urăști, să lovești, să sfărâmi pe acei frați ai tăi ticăloși, cari, în loc s-o iubească și s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă și severă, o curtează, o măgulesc și o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună, bună de tocat!”

Atât despre patrie — și sper că-n tot ce am scris nu se va găsi despre frumoasa și generoasa mamă vreo altă tiradă.

*

Nu! nu sunt șovinist, și ura de rasă nu a putut vreodată încolți în sufletul meu. Dar trebue să mă ridic odată cu toată puterea contra Ungariei și poporului maghiar!

Acolo este izvorul unui mare rău ce ne bântue. De peste Carpați ne vin bucătăresele cari fără omenie ne exploatează pe noi, părinții de familie, ne supără, ne îmbătrânesc fără vreme și ofticează pe cocoanele și soacrele noastre, și fără milă ne ruinează sistemul digestiv al moștenitorilor noștri. În nici o țară civilizată din lume nu se consumă atâta siminichie pentru copii. Care cocoană o întrebi „Da' ce a avut Gogușor al dumitale?” îți răspunde „Mersi! a avut deranj la stomac!”

Să fie oare o manoperă politică? Să meargă Maghiarii cu ura lor seculară contra noastră până acolo? Bănuiesc, nu pot fi sigur. Dar ceea ce e vădit lucru e că toate aceste misionare ale papricașului și sosului de făină prăjită-n osânză de râmător lucrează, după o sistemă urmărită cu persistență, la distrugerea Românilor.

Ia să examinăm lucrul mai de aproape.

*

O bucătăreasă maghiară la o modestă casă română din capitală câștigă:

30 de lei pe lună leafă,

20 de bani pe zi, tain, fac 6 lei pe lună,

are odae bună de locuit, încălzitul, luminatul, spălatul, toate astea să facă măcar 20 de lei pe lună, cum sunt toate scumpe-n București,

are hrană din destul, ea, și mai oprește ale mai bune bucățele de carne și ficățeii de la pui pentru borbat, care vine seara să doarmă la căldurică; hrana a o pereche de maghiari, care va să zică, ar face barem 45 lei pe lună,

mai ciupește și de la coșniță măcar o băncuță pe zi, adică pe lună 15 lei,

Ia să facem acuma totalul: 30 + 6 + 20 + 45 + 15 = 116, care va să zică, una mie și aproape patru sute de lei pe an. Colosal! Aproape cât o artistă de la opera română! Și în schimb?

*

Vine stăpânul acasă de la daraveri și, flămând, se așează cu familia la masă.

Ciorba!

Toate lingurile încep să lucreze, dar la prima sorbitură, toate fețele se strâmbă.

— Iar apă chioară! păcătoasa! zice soacra indignată.

— Du-o îndărăt, zice ginerele aspru, și spune-i că al-dată i-o torn în cap, mizerabila!

— Adu bamele! comandă cucoana.

Bamele! Copiilor le plac bamele cu pui. Acu e rândul furculițelor.

— Uite, trăzni-o-ar Dumnezeu! cum le-a terciuit! uite cum a zdrențuit frumusețea aia de pui! Bătu-te-ar Maica-precista!

— Unde sunt ficățeii?

Și toate furculițele sondează marmelada de bame: nici un ficățel!

— Nu mâncați! zbiară stăpânul, care a gustat din marmeladă. Nu mâncați! are gust de coclit! vă otrăviți!

Și pe câtă vreme bieții copii se-ndoapă cu pâine, cucoana ginerelui zice tristă:

— Adu biftecul!

(În familiile mai bune, la friptură se zice biftec, și coada vacii friptă pe clește tot biftec se chiamă).

Aha! biftecul.

Cucoana soacră ascute cuțitul. Aș!

— L-a ars!

Atunci începe potopul de încriminări: domnul acuză pe cocoane că nu se ocupă destul cu menajul, cocoanele-l acuză pe domnul că nu e destul de sever cu slugile. Ginerele scapă o vorbă groasă, soacra se scoală indignată de la masă drăcuind pe șoangherița, și fiică-sa cu copiii încep să plângă.

— Masă e asta, ori otravă?

Atunci, domnul ia farfuria cu biftecul carbonizat și merge încruntat la bucătărie.

— Madamo! biftec e ăsta? bagă-ți-l în ochi!...

Apoi, după ce trântește farfuria:

— Și altă dată să știi că-ți trag palme, mă-nțelegi!

Apo, ala nu slobod la domnu! răspunde, cu toată dignitatea maghiară, bucătăreasa.

Se-nțelege, omul, cât de iritat, nu uită că trebue evitată cu prudență orice complicație internațională.

Toată lumea se pune iar la masă cu multă gravitate și, fără a mai schimba o vorbă, o răzbește în telemea cu struguri. Foarte bună mâncare, telemea cu struguri, și sănătoasă: telemea fără struguri ar fi prea grea, struguri fără telemea, prea ușori.

*

Tatăl de familie supărat se culcă și se gândește serios, — la ce? la neajunsurile culturii noastre publice.

De ce n-avem odată curajul să ne emancipăm de străini? De ce, pe lângă atâtea școale de științe și de arte înalte, pe lângă atâtea Universități și Conservatorii de muzică și declamațiune, să n-avem și o școală de bucătărese cu o direcțiune curat națională? Dacă ar fi fost româncă, mizerabila! cum i-aș fi tras cu biftecu-n cap!

*

Când termin rândurile aceste dureroase, primesc, de la un vechi prieten, o scrisoare plină de parapon.

Bietul bătrân! Iacă un prototip de tombateră demodată, care mă-ndoesc să fi fost vreodată la modă: căci, de tânăr, de când îl cunosc, a avut ca și acum, spiritul foarte mălăeț.

Ca orice român, mai ales mălăeț, a-ncercat, firește, și el, toată viața, să colaboreze la ieftinul progres al scumpei sale Românii, — să lucreze și el în așa numitul „ogor al culturii naționale!”. Dar, de câte ori a asudat și gâfâit, i-a ieșit înainte un sceptic, un om care nu este așa de naiv ca să lucreze un ogor fără siguranță că acesta-i va da rod potrivit ostenelii.

Scepticul s-a uitat la obosita nulitate cu un zâmbet de milă prefăcută și — ca răutăciosul sufler, care părăsește în îngăimeală pe un actor și prost și surd și cu rolul neînvățat — i-a șoptit, dând din umeri:

— Ogor ingrat! vană laboare!

Iar lumea toată, cuminte, a clătinat din cap, adică: așa e, are dreptate scepticul.

Zâmbetul acestuia și mai ales aprobarea opiniei publice, umplu cu amar sufletul gol al bătrânului meu. Mâhnit, el gândește, ca acum o jumătate de veac, și astăzi, că a perfora cu-mpunsături de condei gogoșile umflate ale secăturilor intelectuale, a trata cu ușurință pe xenamorasiții cu greutate, a nu lua în serios pe toate budalalele literelor și artelor române — sunt niște crime de înaltă trădare a patriei, a națiunii, a... mai știu eu ce, sacru și inviolabil.

Se pune deci să-mi scrie în consecință.

Sfântă Retorică! În ce proză năclăită, în loc de pieptănată, izbucnește indignarea lui patriotică împotriva acelor spirite cari nu-i seamănă, cari nu respectă nimic, zeflemisesc tot, veștejesc, întinează, distrug tot ce e românesc! — se-nțelege că în „tot ce e românesc” intră mai ales și rânceda lui pomadă.

Auzi dumneata!... Moftul român!... Să pui sfântul calificativ rromân lângă moft!... A! scepticismul! O! nenorocită școală!

Și când le gândești că, sub barba venerabilă a ilustrului meu român, oamenii acestei nenorocite școale, acești răufăcători ai națiunii, au câteodată chiar succes!

— A!... zice tombatera cu amărăciune... Succes ușor!

Acu nu știu ce să fac? să-i răspund ori să nu-l mai mâhnesc? Am să-i răspund odată pentru totdeauna, ca să-l mângâi. Iată:

„Ilustrul meu amic,

Să ne punem împotriva voinței lui Dumnezeu — ar fi nebunie. Nu vezi dumneata că la tot ce viază e o nepătrunsă chestie de sămânță? Dovleacul mălăeț, la cuptor, are succes — ușor, ce e drept, însă îl are, dar stoarcă-se cât s-o stoarce să facă limonada, n-are să-l aibă niciodată.

Dumneata nu ești încă așa de bătrân încât să-ți pierzi toată speranța. Încearcă și dumneata odată să ai un succes ușor. Dacă n-ai avut până acum nici unul, de! trebue să mărturisești că și dumneata ești puțin de vină: ai umblat totdeauna după succese prea grele pentru puterile și felul dumitale”.