Fragmente

Jump to navigation Jump to search
Fragmente
de Pavel Dan


„Între hîrtiile inginerului Haterian s-au aflat cîteva fragmente dintr-un jurnal intim, care aruncă oarecare lumină asupra morții năprasnice a unuia din cei mai buni ingineri români” …
(Ziarele)

… În fiecare dimineață se uită soarele în odaia dinspre stradă prin gaura perdelei, fixează întîi oglinda, sus, în colțul din dreapta, apoi tăind o bucată, se duce spre ușă.

Odaia asta a fost odată dormitor. În verile calde, cînd perdelele lăsate nu mai biruie cu ziua de afară, oasele bătrîne ale paturilor pocnesc sub trupul greu al liniștii.

Pe peretele de către uliță, într-o ramă neagră, stă la o masă rotundă mătușa Maria. Grasă, rotundă și plină de mulțumire, ori de cîte ori intru în odaie începe să zîmbească.

N-am priceput niciodată cum pot fi pe lume oameni atît de mulțumiți. Dacă ai sănătate și cîteva petece de pămînt, de ce trebuie să-ți arăți necontenit albeața dinților?

Într-o casă unde scaunele țipă oa niște bătrîni reumatici, unde radioul doarme de ani de zile — de pe scheletul alb aii lămpii de „atunci” n-a mai scuturat nimeni praful — unde totul e tăcut și adormit, de ce i-o fi venind mătușei Maria să rîdă?

Știu că a fost împotriva căsătoriei acesteia. Dar de atunci s-a scurs vreme multă, și La îngropăciune a plîns și ea.

A plîns cu adevărat? O fi plîns pentru că toți plîngeau, pînă și dricarii? Nu știu. Nici nu vreau să știu.

De douăzeci de ani îmi duc zilnic trupul la uzină. Ceea ce mă enerva altădată, sala mașinilor, cu roțile gigantice și zgomotul lor infernal, acum mă atrage.

Stau ceasuri întregi în fața roților. Mă uit, mă uit…

Mecanicii roiesc în juru-mi; cred că nu e ceva (la loc, ascultă și strîng ici-colo cîte un șurub. Unii, din pricina cărții și a notelor cu care mă trudesc să-i înșel, cred că studiez.

Nu mă gîndesc la nimic. Ascult doar cîntecul înfiorător al roților și mă las furat de goana lor amețitoare.

Cîteodată mi se îmbie un gînd: pentru puterea lor, omul e mai puțin decât o muscă.

Dar nu vreau să mă las răpit de gînduri negre. Sunt om de știință și cred în puterea voinței. Mi-am croit un drum în viață și vreau să-l duc pînă la capăt.

De aceea nici nu mi-am schimbat cu nimic viața. Doar de am adăugat lucrului meu de totdeauna cîte o plimbare pe cîmp. (La cimitir nu mă duc; părerea mea e că viii cu viii, și morții cu morții.) Mi se întîmplă totuși, de la o vreme încoace, din ce în ce mai des să mă trezesc noaptea și să nu mai dorm.

Cred că lucrul acesta n-are nici o legătură cu întâmplarea; mâi curînd e vîrsta care își cere drepturile.

În astfel de nopți mă gîndesc la multe; viața omului e așa de bogată în nimicuri… Pe toate cîte le-am trăit le pricep și le leg deolaltă cum ai lega ochiurile unui lanț. Numai un lucru nu-l pot lega cu ce a urmat: visul din noaptea plecării. Dar, la urma urmei, poate numai mi se pare, în realitate nu înțeleg nici întâmplarea, nici rostul vieții, nici nimic … nimic… Știm așa de puține lucruri!

Cată să scriu întâmplarea.

… Mi se părea că eram gata de plecare. Ea ședea pe scăunelul de la măsuța de radio, în colț, lîngă fereastră. Sta cu capul proptit în palmă, cu pleoapele lăsate pe ochii mari; avea părul despletit — așa cum îmi plăcea atît de mult s-o văd. Parcă dormea.

Eu eram supărat — atît de supărat cum numai în vis poți fi — și așteptam ceva. Nu știu ce …

Ea îmi zise cu un glas rugător, fără să-și ridice capul, fără să se’uite la mine:

– Mai stai, Vasile?

– Mă duc chiar acum, răspunsei.

Cu bastonul pe braț, mă îndreptam spre ușă.

Cînd m-am întors cu taxiul care trebuia să ne ducă la gară, văd slujnica în poartă.

— Unde-i doamna? Să vie.

– Doamna nu v-a mai așteptat, a plecat. A lăsat un bilet, e pe birou.

Necăjit și blestemînd întregul neam muieresc, care ura zice și alta face, dădui drumul mașinei și intrai în casă.

Pe birou nici o scrisoare. În văz era așezată oglinda mea de buzunar, o oglindă la care ținusem mult și, se vede tocmai de aceea, o pierdusem. Într-un colț al oglinzii era desenată, cu cerneală albastră, o inimă. Cerneala era proaspătă.

Întreb, alerg în dreapta și în stînga, dar n-am putut afla unde a plecat…

În clipa aceea sună aprig ceasul deșteptător.

– Oprește-l, zise soția.

Bîjbăii prin întunerec pe noptieră; cînd îl aflai, ceasul își cîntase cîntecul.

– Ne sculăm?

– Mai stai puțin. E încă devreme.

Afară era lună ca ziua. Nu lăsasem perdelele, anume să ne putem deștepta. Lumina lunii străbătea apa geamului și, căzînd pieziș în luciul oglinzii, se revărsa în negrul din odaie.

– Cum te mai simți?

– Am dormit bine. M-a enervat, poate, puțin ceasul. Sunt neliniștită, parcă aș fi în fața unu-i examen mare. Am învățat mult, dar mi-e frică; n-am nici o încredere în reușită.

– Așa e cînd mergi la medici. O să se isprăvească odată si asta și iar o să fie bine, răspunsei căscînd.

Era bolnavă de inimă; de cîtăva vreme o dureau și rinichii. Întîia boală o avea de copilă. Le lăsaseră odată părinții acasă în grija slujnicii. Servitoarea, servitoare, a lăsat fetele — pe ea și o soră a ei, care s-a măritat cu profesorul Pompilian — în grija Domnului.

Era seară. Un cîine străin a intrat în bucătărie, și de acolo, nemaiștiind pe unde să iasă, a dat peste fete în dormitor.

Slujnica a găsit-o pe unaa grămădită după teracotă și pe ea leșinată, cu spume la gură. A fost rău de tot…

Cu vremea, s-a mai îndreptat ea. Dar de un an încoace a început iar să dea înapoi.

Ne-a sfătuit doctorul Șandru să consultăm un specialist.

Ca să ajungem la vreme, trebuia să apucăm acceleratul de trei.

Luîndu-și mănușile, se mai uită o dată prin casă.

– Nu uităm nimic?

_ ?

Pisica începu să i se gudure pe lîngă glesne — pisica asta mare de Angora, ce o avem și acum.

Servitoarea o alungă.

– De ce o alungi? Ți-am mai spus să lași pisica în pace.

– Se freacă de dumneavoastră. Nu-i a bună, la plecare …

Ea uită pisica și își pierdu privirea prin odaie. Buza de jos îi tremura.

Servitoarea începu să-și șteargă nasul.

Îi zisei aspru:

– Du geamantanul și lasă prostiile!

De mult parcă mă temusem de clipa asta. Tocmai cînd mă bucuram că am scos-o atît de ușor, dobitoaca de slujnică strică totul. Și mai e și mîța… Îmi venea să-i dau una cu piciorul.

(Nu pot pricepe cum eu, cînd nici nu-mi trecuse prin minte că s-ar putea întîmpla ce s-a întîmplat, m-am comportat, totuși, atunci de parcă aș fi știut tot ce avea să urmeze.)

În curte a luat fata deoparte. Mai tîrziu am aflat că i-a spus:

– Anică, să ai grijă de casă și de domnul. Să nu umble cu pantalonii necălcați. Eu poate nu mă mai întorc…

Nu mai pot uita noaptea aceea. Era un senin cum numai pe hartă se vede. Luna, alunecînd în jos pe luciul cerului, se aninase într-un vîrf de stejar pe dealul Priporului.

Era palidă și pătată ca o față de femeie bolnavă.

Jos, pe pămînt, plutea un fel de ceață tomnatecă, pe care mai mult o simțeai.

Casele, pomii și stîlpii de telegraf păreau că se deșteaptă cînd ieșirăm în stradă și ne zic: „Vă duceți? Dumnezeu să vă ajute!”

Ne urcăm în mașină. Ea își acoperi picioarele cu pătura și își propti capul în palma dreaptă. Tăcea.

– E toamnă, zisei.

Ea nu răspunse.

– Cred că în noaptea asta brumează, adăugai iar, fără răspuns.

Vagonul de clasa întîi era aproape gol.

Pe culoar, cu coatele pe geam, un tip scurt și gras, îmbrăcat într-o pijama albastră, cu părul vîlvoi și fața buhăită, ne aruncă o privire indiferentă.

Ea se întinse pe canapea. La a doua gară dormea. Stinsei lampa și, strecurîndu-mă afară, mă înșiruii la alt geam, alături de pijamaua albastră.

Conducîndu-ne din cabinet în sala de așteptare — o sală luminoasă, mobilată exotic, cu pereții plini de caricaturi, unde pînă și profesorul lung, cu nasul mare, barba strîmbă și părul rar părea o caricatură — mă apucă de braț. La, început crezui suprafața cuvintelor, apoi mă deslușii.

– Domnule inginer, doctorul Avram tot pe la dumneavoastră se mai ține?

– Da, e medic județean.

– Ești bun să-mi faci un serviciu? Un moment, doamnă, vă rog să ne scuzați.

Cînd furăm iar în cabinet, între patru ochi, închise ușa cu grijă, și, proptind-o cu spatele-i lat, îmi zise:

– Soția dumitale e grav bolnavă.

Mi se păru că m-a lovit în cap cu o măciucă. Întrebai fără rost:

– Credeți?

– Are tensiunea douăzeci și nouă. Foarte mult. Inima omului e un organ capricios. Cînd te aștepți mai puțin, dezertează de la datorie și te lasă baltă. Răul e că nu-i poți face nimic. Stai și te uiți la om cum moare. S-o duci imediat la spital. Viu și eu mai tîrziu. Vom vedea ce e de făcut.

Pînă la poartă, unde mă aștepta soția, mi s-a părut că port în spate un munte.

Îi spusei că m-a rugat să-i aranjez cu doctorul de la noi o afacere bănească. Mă arătai plictisit. Mă crezu.

Urcați în trăsură, îmi zise:

– Vii să te scapi de un bucluc și dai de altul. De ce nu i-ai spus să te lase în pace? N-ai vreme acum.

Făcui formele de intrare în spital.

Seara, cînd m-am întors s-o văd, la intrare dau față cu profesorul; el ieșea. Părea vesel.

– Bine că te întîlnesc. I-am făcut doamnei o injecție să-i întărească inima. I-am lăsat sînge și cred că se va isprăvi cu bine.

Îi mulțumii.

– N-ai de ce. Ne facem numai datoria. Ridicînd un deget gros de măcelar, coborî scările aproape în fugă.

O aflai culcată, cu capul scufundat în perna albă, cu privirea pierdută.

– Ai venit?

Mă așezai pe marginea patului. Avea buzele sîngerii, arse. Mi se păru obosită. Respira greu și se vedea că luptă amarnic cu boala.

– Așa cum ești, semeni cu o elevă de liceu de prin clasa a cincea. Nu ți-aș da mai mult, zisei, dorind să spun ceva vesel spre a alunga norul care simțeam că mă împresoară.

Nu răspunse. Ochii i se umeziră; îi ștersei o lacrimă.

– Numai de tine îmi pare rău. Ce te-i face singur? Nu te pricepi la nimic. Începu să plîngă.

– Doamne, ce copilă ești! Ai să stai aici două-trei zile, pînă te liniștești puțin, că n-ai nimic. Apoi ne întoarcem acasă. Nu te mai necăji… nu fi copil… dragă …

Abia putui s-o opăcesc.

– Te rog să mă ierți, zise ea, neputîndu-și stăpîni lacrimile. Fac atîtea prostii… După ce umbli toată ziua pentru mine, te mai rețin și noaptea. Du-te și te culcă, trebuie să fii tiare obosit.

Văzînd că o privesc mirat:

– Nu știu ce am. M-a cuprins pustiul. Mă doare inima de toate…

Doctorul de serviciu, intrînd să-i facă vizita de seară, îmi făcu semn s-o las singură.

La plecare îmi luă capul în palme și mă sărută. Și acum îi simt în obraji căldura mînilor.

Coborînd treptele cu sufletul îngreuiat, simțeam urmărindu-mă prin ziduri privirea-i înlăcrimată …

Dormii rău. Visai că umblu undeva prin niște bălți murdare, trenuri care se ciocneau și tot felul de lucruri turburătoare.

A doua zi dimineața, intrînd în curtea spitalului, văzui geamurile de la camera ei deschise.

„Taci, că e bine” … mă gîndii.

Înainte de a intra la ea, voiam să vorbesc cu medicul de serviciu.

Îl prinsei cînd ieșea dintr-o sală.

– Bună dimineața, domnule doctor.

Observai că nu se uită la mine.

– Domnule inginer, spre marele meu regret trebuie să-ți aduc la cunoștință că doamna a sucombat.

Cunoșteam înțelesul cuvîntului, dar mi se păru că în gura lui înseamnă altceva și întrebai:

– A murit?

– Da. A murit. Am făcut tot ce ne-a stat în putință. Tot ajutorul medical, toate medicamentele care am crezut că i-ar putea fi de folos i le-am administrat.

Cuvîntul „administrat” mă plesni peste obraz.

Îl măsurai din tălpi pînă în creștet Cred că niciodată chipul meu n-a exprimat mai multă ură și dispreț și mă mir că medicul n-a înțeles strigătul ființei mele: „Tîmpitule!” și a mai avut curajul să vorbească.

– Azi-noapte la ora douăsprezece a avut o sincopă. I-am dat o injecție — mi-a spus-o și asta! — dar cu tot ajutorul științei noastre, la douăsprezece și un sfert, a sucombat.

– Știința voastră …

Golindu-și întregul sac al științei, aruncă deasupra „condoleanțele” lui.

– Pot s-o văd?

– Condu-l, soră.

Avui deodată impresia că sunt într-o peșteră și calc pe urmele unei stafii. Mergeam, mergeam la nesfîrșit. Priveam lespezile sure de piatră ale dușumelei și începui să-mi număr pașii.

Văzui cum femeia în alb alege dintr-un smoc de chei una, deschide o ușă masivă de fier și mă împinge înlăuntru.

Un val de aer închis mă izbi în față. Instinctiv, făcui un pas înapoi.

Odaia era strimtă și foarte înaltă. Printr-un geam opac um tavan ploua înlăuntru o lumină albă. În aer se sălășluise o tăcere adîncă, ca gura strînsă a morții.

Într-un colț, pe un pat mic ca de baie, se afla ceva acoperit cu un cearșaf.

Călugărița dete la o parte cearșaful.

În fața mea sta soția mea, în cămașă de noapte, cu mînile pe piept, cu ochii închiși.

Îmi trecu prin minte ideea unei glume sinistre.

Pusei mîna pe frunte, pe piept. Pielea era moale și proaspătă; o prospețime care mi se lipi de mînă și n-am mai putut-o șterge niciodată.

– Sie ist gestorben? întrebai în limba ei pe călugăriță.

(Trebuie să mai fi rămas în adîncul sufletului meu o îndoială relativă la inteligența doctorului.)

– Da, din nenorocire, e într-adevăr moartă…

Dacă nu mi-ar fi albit părul, aș zice că vremea stă pe loc. Același cer, aceiași castani posomoriți străjuiesc casa și curtea.

În zilele acestea a fost la mine o văduvă tânără, cu vorba ca blana de pisică. Făcea chetă pentru săraci. Am trimis-o la oasier și i-am spus să-i dea în contul meu o sumă de care ea s-a speriat. Să mă lase în pace!

Iarăși prietenii! Jîntiță, profesorul, care are o soră veche de măritat, profesoară și ea, m-a întrebat cînd voi isprăvi cu văduvia. Mi-a vorbit un ceas despre „influența nefastă” a singurătății. Mă sfătuiește să caut societatea, să merg pe la el.

I-am mulțumit recunoscător.

Îmi place să mă preumblu singur pe cîmpul întins, să mă izbească în față ploaia și vîntul. E atît de plăcut să privești cum cade ploaia în rîul umflat, cum se învîrte apa adîncă da cotituri, de pare un ochi de monstru înfuriat.

Cîteodată mă cobor pînă la pînza apei și îi mîngîi undele reci.

Atît de încet curg anii! S-o fi uzat ori ruginit mașina pămîntului. Poate mecanicul care o pune în mișcare a îmbătrînit.

Ah, dacă aș fi eu mecanicul mașinăriei ăsteia, i-aș da drumul și apoi aș distruge regulatorul, lăsînd pămîntul să se învîrtească din ce în ce mai repede, pînă ar frînge proptelele și ar lua-o la goană în univers…