Fragment de autobiografie

Jump to navigation Jump to search
[Fragment de autobiografie]
de Ion Creangă
S-a publicat în ediția de la Iași, vol. 1, 1890, p. 1-5, la începutul biografiei lui Creangă, scrisă de Grig. I. Alexandrescu, care dă următoarea informație: „Această biografie, scrisă de însuși Ion Creangă, s-a găsit între hîrtiile lui. După cît se vede, ea este o prescurtare a Amintirilor din copilărie." (Trebuie să precizăm că numai partea I și foarte puțin din partea a II-a a Amintirilor sînt rezumate oarecum în această autobiografie.)

Fragmentul de autobiografie se pare că a fost scris pentru „Albumul Societății «Junimea» din Iași (1878)” (cf. Const. Turcu, Cînd s-a născut Ion Creangă?, Cronica, Iași, 23, 10 iulie 1967).


Sînt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleștii, județul Neamțului, Plasa de Sus, din părinți români: Ștefan a lui Petrea Ciubotariul din Humulești și soția sa Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig, județul Neamțului.

Întăiu și-ntăiu, am început a învăța cruce-ajută, după moda veche, la școala din Humulești, o chilie făcută cu cheltuiala sătenilor, prin îndemnul și osîrdia părintelui Ioan Humulescu, care avea o mînă de învățătură, un car de minte și multă bunătate de inimă, Dumnezeu să-l ierte! Poate să fi fost de vreo unsprezece ani, cînd am început a învăța. Știu că eram atunci un băiet sfrijit, prizărit și fricos și de umbra mea.

Dascălul nostru era un holteiu frumos, zdravăn și voinic, și-l chema Vasile a Vasilcăi. El era și dascălul bisericei din sat. Un sorcovăț nemțesc plătea tata pe lună dascălului, ca să mă învețe. Și pe atunci îmi ziceau în sat și la școală Ionică a lui Ștefan a Petrei.

Peste vrun an, vornicul prinzînd la oaste cu arcanul pe bădița Vasile, dascălul nostru, școala a rămas pustie, iară noi școlarii, cari eram peste patruzeci la număr, ne-am împrăștiat pe la casele noastre. După vrun an, iarăși s-a deschis școala. Dar dascălul Iordache, fiind cam chilaciu, a început a ne rîdica de urechi la fîrta (Ф), deasupra ușei, și a ne prea îndesi la spinare cu Sfîntul Neculai, un biciu de curele, făcut și dăruit școalei de moș Fotea, cojocariul satului. Și așa, de unde pănă atunci mă duceam cu drag la școală, am început a umbla huciu-marginea: o zi mă duceam, două nu, dar tot deprinsesem a ceti oleacă.

Tata nu știa carte de feliu, și nici mult haz nu făcea de dînsa. El cam ades îmi zicea „Logofete brînză-n cuiu, lapte acru-n călămări, cam prea te codești la treabă; mă tem că de atîta cărturărie n-a avea cine să ne tragă ciubotele”. Dar mama, luînd sama cum învățam eu, ajunsese a ceti la ceaslov mai bine decît mine și se bucura grozav, cînd vedea că mă trag la carte. Din partea tatei puteam să rămîn cum era mai bine: „Nică a lui Ștefan a Petrei”, om de treabă și gospodariu în sat la Humulești. Mama însă era în stare să toarcă-n furcă și să învăț mai departe. Dar ce să mai învăț în Humulești? Căci în biserică ceteam și cîntam pe dinafară toate troparele, ca și dascălul Iordache.

Într-o zi, așa prin cîșlegile Crăciunului, aproape de cîrnileagă, viind bunicu-mieu David Creangă din Pipirig pe la noi, m-a luat și m-a dus la munte, în școala lui Alecu Baluș din satul Broștenii, județul Suceava, și m-a așezat în gazdă, cu toată cheltuiala lui, la una Irinuca, care avea două capre pline de rîie. De aice urmam la școală, și ori s-a prins cartea de mine, ori nu, dar rîia căprească știu că s-a prins.

Aproape de Florii, profesorul Nanu mi-a dat drumul acasă, și de la Broșteni am venit, cu niște plutași, pe Bistrița, la Borca, de la Borca, cu o rudă a mea, pe Plaiul-Bătrîn în Pipirig și din Pipirig la Humulești. Și cînd m-au văzut tata și mama tuns chilug și plin de rîie, bucuria lor n-a fost proastă! Ce să facă? Au început a mă scălda ba cu leșie de ciocălăi, ba cu usuc de lînă, ba a mă unge cu dohot, și-ntr-o săptămînă m-au izbăvit de podoabă. Dar și eu le-am tras în ziua de Paști un Îngerul a strigat la biserică, de-au rămas toate babele din sat cu gura căscată la mine, iar fetele numa-și dau ghiont una alteia, văzînd ce poate acum „Nică a lui Ștefan a Petrei”. Dascalul Iordache rămăsese acum pe jos, era a cincea roată la car. Biata mamă, crezînd că am să ies un al doilea Cucuzel, s-a pus cu rugăminte pe lîngă tata și m-a dat să învăț psaltichie la un psalt de la biserica Adormirea din Tîrgul-Neamțului, peste baltă, la vreo două zvîrlituri de piatră departe de satul nostru. Trei husăși plătea acum tata pe lună pentru mine. O iarnă am învățat și la această școală, căci iarna ce mai puteam învăța, iar vara nu făceam purici mulți pe la școală, trebuia s-ajut acasă: la tras în pieptănași, la nevedit, la făcut țevi cu sucala și la tors cu roata. Cîte trei-patru oci de canură torceam pe zi. Mă întreceam cu fetele cele mari din tors, și ele, din răutate, mă porecleau „Ion Torcălău”.