Foamea

 

Scriu aceste rânduri pentru cei cari n'au ce să mănânce.

Acum câtva timp, un ziarist monarhist din Franța, vorbind despre boala contelui de Paris, povestia că acest biet rege exilat și fără tron s’a stins încetul cu încetul, din cauză că stomacul său nu putea digera. Agonia a fost neînchipuit de dureroasă. Dar boala asta n’a venit pe neașteptate. Contele de Paris suferia de mult timp de lipsa poftei de mâncare în așa grad, încât numai văzând orice fel de bucate, îi și făcea desgust.

Presupuneți că acest moștenitor la tronul Franței ar fi avut altă soartă și ar fi fost chemat într’o zi să guverneze poporul francez. Cine știe la câte dispoziții sufletești ciudate n’ar fi dat naștere stomacul său bolnăvicios! Politica acestui monarh, atitudinea lui față de popor și de armată, vieața lui intimă ar fi fost adeseori hotărîte după lipsurile de apetit, după constipările sau alte stări ale stomacului său, care i-a cauzat moartea.

Și cum Istoria ne arată că adeseori răsboiaele desfășurate pe planeta noastră au luat foc, spre pildă, din pricină că un diplomat stângaciu a călcat rochia unei prințese, poate că poporul francez ar fi fost îndrumat spre gurile unor tunuri mai teribile decât ale Prusienilor, pentru că suveranul său, într’un moment de durere de stomah, ar fi declarat răsboiu, cine știe cărei națiuni.

Căci în privința sângelui vărsat de popoare pe câmpul de răsboiu, suveranii fără excepție, au o poftă, nesățioasă.

Dar lăsând la o parte reflecții de acestea, cari ar părea paradoxale, o singură cugetare mi se fixează în minte, ca o ciudată ironie.

Iată un conte de viță împărătească, de o bogăție fabuloasă, care putea să aibă la dispoziție cele mai excelente băuturi și cele mai gustoase mâncări, suferind de lipsa poftei de mâncare, de indigestie — suferind de foame !

Suferind de foame în abundență, suferind de foame în mijlocul milioanelor !...

În aceeași vreme, alții indurau foamea din cauza mizeriei, din cauza lipsei unui gologan, pentru a-și cumpăra o bucată de pâine !... O! apetitul acestora în totdeauna e gata să se deschidă și fiți siguri, ei nu se vor plânge de indigestie. E trist însă că pofta lor n’are cu ce să fie satisfăcută, iar stomacul lor are puțin de mistuit. Mai adeseori în aceste stomacuri goale — în care marele Jules Valles se îngrozia să se coboare cu gândul — se petrec greve ciudate. Intestinele protestează, se vaită, cer nutrimentul lor zilnic.

S’o fi gândit oare contele de Paris la frații lui, cari — o, ironie!—ca și dânsul, muriau de foame? Ce răsunătoare glorie și-ar fi putut crea acest om, dacă din bogăția lui imensă ar fi întocmit o mare ospătărie pentru nenorociții flămânzi!

Poate că asistând la dejunul monstru al câtorva sute de acești energici mâncăcioși, i-ar fi revenit și lui pofta de mâncare, Săracii l-ar fi răsplătit cu prisos.

* * *

După atâtea vorbe, nu mă pot opri de a nu exclamă: o, foamea !

Ca mulți alții, am cunoscut-o și eu — o singură dată — dar atât și mi se pare prea mult.

Sunt câțiva ani... De ce însă n’aș păstra această amintire într’un colț uitat al sufletului meu ? Și apoi, uneori, vanitatea de a te mărturisi nu însemnează o profanare?

Sufletul are multe taine, pe cari le ascunde totdeauna sub tăcere, A le da în vileagul lumii, e o durere sau o nesocotință.

Cu toate astea pentru că am început... Sunt câțiva ani. Trăiam în București într’o mansardă. Eram vecinul stelelor. Ce făceam pe atunci ? Bine nu-mi aduc aminte, dar de sigur ceeace fac și astăzi, visam.

Într’o dimineață simțiam un fel de frică să mă scol din pat. Soarele inundase odaia, cu lumina lui generoasă și avea aerul să mă dojenească cu razele lui dulci: «leneșule!»

Firește, de unde era să știe soarele pentru ce întârziam în pat. Ce vreți ? Azi îmi vine să glumesc, dar atunci mă ademeniau gânduri negre.

În sfârșit m’am sculat, m’am înbrăcat, am ieșit pe stradă.

Era ora' mesei. Foamea începuse să-mi dea de veste, tocmai în momentul când treceam pe dinaintea băcăniei lui Moceanu. Înăuntru câțiva ofițeri beau țuici.

Drumul spre birt îl cunoșteam eu ; dar birtașul aștepta să-i duc abonamentul pe două luni și nu mai era chip să dau ochii cu el.

În buzunar n’aveam decât o țigare uitată, o iluzie, un pic de noroc, păstrat fără să știu.

Am fumat-o sălbăticește,

A... dar credeți că foamea se înșală cu fumul unei țigări ?

Ce era de făcut? Umblam aiurit, și fără să-mi dau seamă, mai mult dam ocoale tocmai pe lângă restaurantul lui Capșa, la ale cărei vitrine gelatinele și maionezele de raci mă ispitiau, mă atrăgeau ca niște primejdii.

Înăuntru am zărit fălci mișcându-se, pahare golindu-se, chelnerii servind... Am trecut repede.

De aci m’am îndreptat, ca sub puterea unei voințe străine, in restaurantul lui Iordache. Mesele erau pline. Am întrebat pe un chelner dacă un domn cu pălăria așa, cu nasul altfel, a venit pe acolo. Chelnerul m’a privit ciudat. Până în stradă, m’au urmărit privirile lui și mirosul unei musacale.

Mi-era foame, mi-era foame îngrozitor. O ! pașii mei rătăciți pe bulevardul Capitalei sub cerul unei zile senine de toamnă !

Oamenii erau veseli, bogății se plimbau în trăsuri elegante, pe teii bulevardului ciripiau păsări.

Devenisem rău. Uram tot ce mi se părea vesel, satisfăcut, frumos.

La orele patru, după amiazi, mă simțiam amețit. Intrasem în grădina Cișmegiu și mă așezasem obosit și slab pe o bancă. Pe lângă mine treceau precupeți cu coșuri cu struguri.

— Sunt acri ? am întrebat pe unul din ei, aproape automaticește.

— Ia gustă-i.

Și mi-a întins un ciorchin cu câtevâ boabe. Le-am înghițit dintr’odată. În stomac s’a produs un cântec de recunoștință.

Ah ! dacă un muzicant celebru ar imita cântecul foamei eu l-aș înțelege adânc.

Seara n’am mai putut răbdâ. Am alergat să găsesc un prieten, o cunoștință, un străin. Și ce să-i spun? să-i spun că mi-e foame ?... Era oribil !...

E o temere, o rușine mai chinuitoare decât aceea de a spune că n’ai ce să mănânci ? Nu este aceasta cea mai umilitoare coborîre a omului ?

M’am oprit în colțul unei strade și am așteptat. A trecut lume multă, dar pe care n’o mai zăriam de loc. Înaintea ochilor mei se făcuse o noapte nesfârșită.

Pe la zece ore a început să ploaie. M’am întors acasă. Și pentru că în sufletul meu erau nouri, ochii mei au ținut tovărășie cerului toată noaptea.

* * *

De atâtea ori m’au impresionat, până la lacrimi, figurile acelor săraci pe cari îi înțelegi că sufăr de foame sau se hrănesc c’un nutriment prost și neîndestulător !

Stradele orașelor mari înfățișează contrastele astea, cari revoltă și îngrozesc: deoparte, nepăsătorii, sătuii; de altă parte, lihniții, învinșii.

Realitate și realitate !...

Cât de neînțeleasă și dureroasă mi se pare logica existențelor omenești!

Iarna, când umblu târziu prin ulițe dosnice, gândurile mele străbat prin ferestruiele cu lumini searbăde ale caselor unde locuesc săracii. Și fiecare gând are misiunea să mângâie pe nefericiții copilași, cari n’au mâncat decât un codru rece și negru de pâine.

Și aș vrea ca gândurile mele să se materializeze, să răsară în lumea acestor suferinzi, ca niște stele prevestitoare de bine.

Căci în această universală frăție a suferinței, e neînchipuit de dulce să știi că te mângâie gândul unui amic sau al unui necunoscut.