Fluture (Demetrescu)

Jump to navigation Jump to search
Fluture
de Traian Demetrescu


De câtva timp, Costin Fluture nu mai era omul care te întâlnia cu acelaș zâmbet ironic pe buze, care găsia pentru orice împrejurare o vorbă de spirit, o glumă potrivită; se schimbase, devenise tăcut, nervos, cu ochii plini de o părere de rău neînțeleasă.

La început, prietenii lui crezură că e o prefacere: «caraghiosul trebuie să pună la cale o farsă». Toți așteptau sü vadă ce-o să iasă de-aci, prevăzând mai dinainte nesaț'ul cu care vor râde. Și prefăcându-se și ei că sunt triști, erau încredințați că conspiră la aceeaș farsă necunoscută.

Dar mai târziu, văzură că se înșeală: Costin Fluture era, în adevăr, prada unei dureri reale. Pentruce însă o ținea ascunsă? Cum? expansivul de fiecare minut avea colțurile lui sufletești de tăcere și discreție? Uite, frate!... cine ar fi gândit!...

Îl lăsară în pace, șoptindu-și cu’n fel de răutate, ce și-o deșteptau acum drept răsbunare, pentru zeflemelele, uneori crude, în care Costin îi înțepase, la prilejuri:

— Hm ... Hm ... trebuie să fie amorezat...

— El care își bătea joc de dragoste!...

— Și de poeți...

— De lună, de stele...

— Văzurăți că tot mai dibaciu e afurisitul de Cupidon ?

Apoi urma șirul întrebărilor curioase și nedumerite :

— Cine-o fi drăcoaica-aceea care ne necăjește prietenul ?

— Ar avea haz să fie vreo domnișoară cu rochia încă scurta.

— Amor platonic!...

— Bietul Costin !... Ba nu, zău ...

Aceste șoapte batjocoritoare păreau că trec pe la urechile lui Costin Fluture, ca niște musculițe de vară, dar el nu le lua în seamă.

Câțiva prieteni mai intimi hotărîra să-l invite la o petrecere ; luat cu binișorul, mai cu vorba, pe departe mai cu vinul, sperau să-l facă a-și mărturisi cauza tristeței lui ciudate. Lucrul fu pus la cale cu multă finețe. Costin primi că ia parte la această petrecere, cu toate că... deși nu prea .. În sfârșit, cedă.

* * *

În timpul mesei, nici o aluzie între simple convorbiri banale și o grabă cam învederată de a goli paharele. Pe la sfârșitul mesei, Costin își aprinse o țigare, redobândindu-și vechiul lui zâmbet.

Era momentul!... Intimii lui se folosiră de el:

— Ia-ascultă, mă Fluture, ce ai tu dela o vreme?

— Ce să am ? răspunse Fluture, și ridică din umeri.

— Par’că nu ești într’ale tale...

Costin. tacu; i se stinse țigara, o aprinse a doua oară.

— Mă, tu ești îndrăgostit...

— Ei aș !

— Parol ?

— N’am fost niciodată și nu voiu fi...

— Nu te prinde. Atunci ce dracu ai ?

Costin îi întrebă, după o pauză :

— Dar cum vă par ?

— Altul. Unde sunt glumele tale, spiritul tău vestit...

— Ei, dragii mei !...

Costin suspina ! Momentul psihologic ar fi dat o bună ocazie celorlalți să se prăpădească de râs, dar așteptară. Nu se putea să nu izbucnească mărturisirea.

— Ce să fie, frate ?... începu Costin, încrețindu-și fruntea, — o adevărată nenorocire!...

Se facu o tăcere religioasă.

Costin urmă:

— V’aduceți aminte că astă vară cumpărasem din București o camelie albă de-o frumusețe rară. Țineam la ea, cum țineți voi la femei. Mai mult, dacă se poate. Ca să vă spun, cu ce plăcere și cu ce atențiune o îngrijiam, ar fi să vă fac o poveste copilăroasă pentru voi, dar pentru mine mai serioasă decât toată istoria omenirii, dela începutul ei până azi... Ce vreți ? O slăbiciune ca toate slăbiciunile ... Eu găsesc fericire într’o floare, tu în ochii unei femei, altul în goana după avere; fiecare în câte un nimic — și o ducem așa, până ce se sfârșește și marele nimic, care se numește vieața. Ei bine, lipsind din oraș patru zile, pentru a mă duce în S ..., unde aveam un proces, las odaia în seama proprietăresei, rugând-o de nenumărate ori să aibă grije de camelie...

Aci Costin fu întrerupt de un suspin adânc, apoi reluă firul vorbelor :

— Când m’am întors din S ..., cum credeți c’am găsit biata camelie?... Smulsă din sacsie și făcută praf!..,

— A a a a !...

— Un afurisit de copil al proprietăresei, găsind ușa odăiei deschisă, a intrat înăuntru, mi-a răsturnat călimările, mi-a spart un pahar și mi-a rupt floarea... Când am dat cu ochii de camelie, par’că aș fi avut înainte-mi corpul mort al unei surori. Și... iacă, de-aia sunt trist... de-aia... pentrucă nu știu dacă mă ’nțelegeți, mi-era dragă, mi-era scumpă floarea asta, par’că aș fi cules-o din sânul meu !...

Glasul lui Costin se făcu înduioșetor și naiv, ca al unui copil.

— Nu i-ai cerut proprietăresei să-ți cumpere altă camelie? întrebă unul din prieteni.

Fluture răspunse :

— Alta !... Alta nu mai e aceeaș !... Ceeace îți place, ceeace iubești nu se poate înlocui cu ... alta.

Prietenii căzuseră pe gânduri. Ce curioase nuanțe de sensibilitate se ascund în unii oameni, cari par lipsiți cu desăvârșire de sentimentalism și de imaginație !... Nu rămâne veșnic un necunoscut sufletul omenesc ?

După ce se sculară dela masă, unul dintre prieteni exclamă cu puțină uimire :

— Să fii trist pentru o floare !...

Altul adăugă, zâmbind:

— Adevărat... Fluture!

București, 1893.