Fluierul ciobanului

 

Soarele se ridicase
Mândru și strălucitor,
Câmpul se redeșteptase,
Vântul adia ușor;
La o parte pe câmpie,
Subt un arbore șezând
Sta plângând cu duioșie
Un cioban frumos și blând.
Lângă el, în bucățele,
Jos pe iarbă așezat,
Printre mândre floricele
Sta un fluier sfărâmat.
— De ce plângi atât de tare
Și oftezi cuprins de dor?
Îl întreabă cu mirare
Un drumeț mai simțitor;
Turma ți-e bolnăvioară,
Ți-a murit vre-un mielușel?...
Ori stă vre-unul ca să-ți moară?...
Spune-mi drag ciobănel!
— Nu! c-o voce întristată,
El răspunde-nduioșat,
Iar cu mâna sa i-arată
Fluierul cel sfărâmat!

— Turma mea-e sănătoasă.
Nici un miel nu mi-a murit,
Însă viața mea frumoasă
De aseară s-a cernit.
Turcii care ne apasă
Pustind acest pământ,
Au intrat la noi în casă
Poruncindu-mi să le cânt!
Le-am răspuns c-a mea cântare
La păgâni n-am închinat,
Și atuncea cu turbare,
Fluierul mi-au sfărâmat!
Zice, și amarnic plânge
Întristatul ciobănel,
Dar drumețu, mâna-i strânge
Și-i vorbește lui astfel:
— Vin' cu mine la oștire,
De-ți răzbună fătul meu,
Caci prea mulți în nesimțire
Poartă încă jugul greu!
Ciobănelul îl ațintă
Și pe data l-a urmat,
Schimbând astfel pe o flintă.
Fluierul cel sfărâmat!

Însă, lucru de mirare,
Ori pe unde ei treceau
Să-i urmeze mic și mare,
Dând năvală se-ntreceau!
Străbătând câmpii și coaste,
Dealuri, văi și ape vii,
Când ajunseră la oaste,
Erau cinci-spre-zece mii!
Lupta dându-se îndată,
Turcul fuge spăimântat:
Astfel țara fu scăpată
Dintr-un fluier sfărâmat!

1874, București