Florița din Codru

 

A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.

În mijlocul codrilor; lângă drumul cel mare, lângă drumul cel de țară, pe unde umblă și trece împăratul cu voinicii săi, era odinioară o crâșmă, la crâșma aceea era o crâșmăriță; crâșmărița avea o fată, și pe fată o chema Florița. Fata asta nu era însă fiica crâșmăriței, și crâșmăriță nu era mama fetei: fata era fată fără părinți, și crâșmăriță maică de suflet a fetei... Cine să fi fost părinții fetei chiar nici cei mai bătrâni și mai cu sfat oameni nu pot s-o spună; asta nimeni n-a putut s-o înțeleagă ... într-o bună dimineață, crâșmarul s-a dus după lemne la pădure ... și... iacă ce să vezi: pe o poiană limpede și plină de flori a aflat o fetiță ce se juca cu niște pui de căprioară. Cum, când și de unde să fi ajuns copilița asta prin codru, aceea minte pământească nu poate s-o priceapă. Doar a crescut ca și florile din pământ; doar a căzut ca și stelele din cer; sau s-a prefăcut cumva, pe nepricepute, din văzduhul curat. Destul cum c-atâta era de frumoasă fetița asta, încât, de-ar fi fost să fie din om, ar fi trebuit să fie - cel puțin - fată de împărat. Cine știe?... vreun împărat ce domnește în ascuns prin adâncul codrilor ... Crâșmarul s-a lăsat de lemne, a luat fata în brațe, a dus-o acasă... și de aici înainte a fost fata de suflet a lui și a crâșmăriței.

Așa a crescut apoi fata la crâșmă. În toată ziua se făcea mai mare, și cu cât se făcea mai mare, cu atâta mai frumoasă la față, mai plăcută la făptură și mai dulce și mai înțeleaptă la vorbă. Pentru aceea oamenii o numeau Floare, - Floarea cea frumoasă de la crâșma din codru.

Nu numai Florița, ci și maică-sa, crâșmăriță, era însă frumoasă. Crâșmăriță nu era însă așa de frumoasă ca și Florița, și Florița altfel iară, nu ca și crâșmăriță. Crâșmăriță era frumoasă ca și o pană de păun; Florița era frumoasă ca și o floare ce crește ascunsă în umbra tufelor. Crâșmăriță era frumoasă încât nimeni nu se putea răbda ca să nu vorbească cu ea și nimeni nu cuteza să privească la ea; Florița era frumoasă încât nimeni nu se putea răbda ca să nu privească la ea și nimeni nu cuteza să vorbească cu ea. Crâșmărița atâta era de frumoasă încât, dacă-i vedeai fața oglindită în fața vinului, ți se părea cum că vinul e mai tare și mai înfocat; Florița atâta era de frumoasă încât, dacă-i vedeai fața oglindită în fața vinului, ți se părea cum că vinul e mai dulce și mai moale.

A mers dară vestea în lume și în țară cum că la crâșma din codru se bea vinul cel mai bun, crâșmărița din codru e cea mai frumoasă crâșmăriță din țară, și cum că Floarea Codrilor e cea mai frumoasă fată din lume. Câți drumeți treceau prin țară, toți se opreau la crâșma din codru, gustau un strop de vin, vorbeau o vorbă cu crâșmărița și aruncau o privire la Florița, și apoi, cât trăiau pe lume, vinul cel bun, vorba cea dulce și fata cea frumoasă nu le ieșea din minte.

Într-o zi de dimineață trece vestea din gură în gură până ce ajunge la crâșma din codru cum că peste ziuă are să treacă împăratul pe aici pe lângă crâșma, cu voinici, cu curte și cu mare lucru și treabă..., precum trec adecă împărații. Crâșmărița... acuma știm noi cum sunt muierile! Dă în dreapta, dă în stânga, sparge, șterge, curățește, s-a chitit, s-a pieptănat... cum fac adecă muierile când nu e ca totdeauna. Din zori de zi până în prânzul cel mare nu s-a mai mișcat de la căutătoare: tot s-a sucit și dessucit, până când nici ea singură nu știa ce are să mai facă. Când se simți gătită cum se cade, ea se puse înaintea căutătoarei, privi îndelungat și cu drag la fața sa, apoi grăi:

– Frumoasă sunt, oglindă?

– Frumoasă, zău, răspunse căutătoarea; pe de o sută și pe de o mie de ori e însă mai frumoasă Florița, pentru că ea are față ca zorile dimineții, ochi ca și câmpul cerului și trup ca raza soarelui.

Crâșmărița nu mai asculta nici o vorbă, ci ieși afară, izbi ușa, intră în crâșma și se puse cu vorbă aspră și neîmpăcată la Florița: că nu e bună, că e proastă, că e leneșă - că e toate, numai așa nu, precum ar trebui să fie. După ce i s-a făcut apoi destul de vorbe, a dat poruncă aspră ca Florița de aici înainte în toată ziua să se scoale dis-de-dimineață, să măture casa, crâșma, curtea, să fiarbă mâncare... și iarăși să măture, să spele, să taie lemne, să facă foc și mâncare - până ce s-o face noapte; iar dacă s-a făcut noapte, să se suie în podul casei, să-și coboare un sac de grîu necernut și s-aleagă gunoiul din el, ca numai semințele curate să rămână; numai după ce va sfârși toate aceste lucruri îi era iertat să se culce și să doarmă pe trei scânduri de goron.

Împăratul veni, gustă o picătură de vin, grăi o vorbă cu crâșmărița cea frumoasă și-și merse mai departe în cale.

Florița - sărmana de Florița! - ea trei luni, trei săptămâni și trei zile trase-n jugul cel aspru fără să grăiască o vorbă fără să plângă o lacrimă, fără să-nceteze a-și cânta cântecele vesele... Și pe cât muncea mai mult, pe atâta ți se părea mai rumenă la față, mai vie la privire și mai harnică, și mai sprintenă, și mai drăgăstoasă.

Peste trei luni, trei săptămâni și trei zile iarăși sosi vestea cum că împăratul era să treacă cu voinicii pe lângă crâșmă, Crâșmărița se găti încă mai cu țorțoi decât în cel dintâi rând și, când se simți gătită, iarăși întrebă pe căutătoare:

– Frumoasă sunt, oglindă?

– Frumoasă, zău! răspunse căutătoarea, dar pe de o sută și pe de o mie de ori e mai frumoasă Florița, pentru că ea are fața ca mărul, ochi ca și căprioara și trup ca și crinișorii.

Ce vorbe a zis, ce vorbe n-a zis crâșmărița către Florița, aceea nici n-o mai spun: știe acuma fiecare cum că, zău! muierile n-aleg la vorbe când li-a trecut de glumă... Vai și amar d-acela care în lume n-a avut parte de bine, care n-are maică, n-are taică, n-are frați, n-are surori, ci stă așa singură, ca și frunza agățată d-un păianjen... Bag sama, așa e dată, ca unul să strângă și altul să frângă.

Crâșmărița în supărarea ei cea mare, porunci ca Florița de aci înainte să nu mai iasă la fața soarelui, ci tot în pivnița cea mare din fundul grădinii să muncească. Lăsă apoi să se facă un război cum nici înainte de aceea, nici după aceea n-a fost altul: numai suveica^[1] era atâta de mare, încât voinic trebuie să fie acela care să ți-o ridice de la pământ. Cum au trebuit apoi să fie celelalte! Pe acest război a trebuit apoi să țese Florița pe toată ziua nouă coți în lung, o pânză în care urzeala era din fire încât nu le vedeai cu ochii, iar năsădeala din funii, pe care nici cele mai sălbatice fiare nu le-ar fi putut rupe, și apoi să țeasă, încât nici năsădeala să nu se vadă prin urzeală, nici în urzeală să nu se facă crâmpiță^[2]. Dacă Florița și-a făcut lucrul, ea are să capete o bucățică de pâne, făcută jumătate din pazme, jumătate din cenușă, și un ulcior de apă clocită la soare.

Împăratul a venit, și-a gustat picătura de vin, și-a grăit vorba către crâșmărița cea frumoasă și și-a făcut calea mai departe.

Florița nouă luni, nouă săptămâni și nouă zile a muncit, sărmana de Florița, în întuneric, ascunsă sub pământ și chinuită, și flămânzită, și batjocorită ca vai și amar de ea! ...

Peste nouă luni, nouă săptămâni și nouă zile, acuma de-a treia oară, iarăși sosi vestea cum că împăratul vrea să treacă pe lângă crâșmă cum înainte de asta n-a trecut încă, adecă cu mare lucru și treabă cu multă socoteală... Era ca astă dată nu numai copitele, ci și cozile și coamele cailor să fie aurite... și fel de fel de lucruri, de care înainte de asta nici nu s-a vorbit... Era adecă să fie lucru mare și împărătesc! ... Se zicea cum c-acuma vine și feciorul împăratului, un voinic... voinic ca și un fecior de împărat...

Crâșmărița? ... trei zile și trei nopți ea n-a stat în loc... în zorile de-a treia ziuă crâșma era mai curată decât ghiocelul și crâșmărița mai chitită și mai hoscocorată decât ce-a fost ea însăși cândva. Și apoi, așa cum era, se puse, acuma de-a treia oară, înaintea căutătoarei.

– Frumoasă sânt, oglindă?

– Frumoasă, zău! grăi căutătoarea, dar pe de-o sută și de-o mie de ori mai frumoasă Florița, pentru că ea are față ca și fagurele topit, ochi ca și nevasta unui împărat și trup ca și roușoara de pe flori. Crâșmărița nu mai zise nici o vorbă, își înghiți mânia, și, plină de gânduri amare și de necaz nestâmpărat, se așeză pe prispa de dinaintea casei pentru ca s-aștepte și să vadă sosirea împăratului... Iacă într-un târziu, cam pe când stă soarele la prânzul cel mic, se văzu din depărtare că vine, că s-apropie, c-acuși s-ajungă ceva ca și un nor strălucit.

Venea împăratul cu voinicii și cu feciorul său, venea, însă, încât copitele cailor nici nu făceau colb și pulbere, ci numai așa... din strălucitul aurului celui mult simțeai cum că acuși va să fie aici... Când crâșmărita și oamenii ce stăteau de vorbă înaintea casei văzură cum că de aici înainte nu e glumă și râs, ci chiar va să fie ceva, ei cu toții se sculară în picioare și făcură adecă cum fac oamenii de treabă cînd are să fie lucru cu cinste și mare... Poți ști acuma ce e aceea când vine chiar împăratul cu oamenii și cu feciorul său!... Crâșmărița își tocmi cătrința, se scutură de colb și se supse la buze; oamenii își luară pălăriile din cap și se neteziră la păr... Iară Florița toca din război.

Abia fură gătiți, până ce sosi și împăratul și năvăli cu ceata cea strălucită asupra crâșmei. împăratul, feciorul cel de împărat și voinicii cei mândri se coborâră toți cu toții de pe cai, ziseră „bună ziua" și băură vin de cela bun... După ce și-au băut vinul și și-au zis vorbele, încălecară apoi și se duseră încă mai repede decât cum au fost venit... De Florița... nimeni n-a întrebat, nimeni nu s-a îngrijit... Numai feciorului de împărat i se părea cum că nu e precum ar trebui să fie: cum că vinul nu e ca lauda, cum că, crâșmărita nu e ca vestea... Ce să faci însă? Și el își dete pinteni la cal și se repezi mai departe cu ceata cea strălucită...

După ce împăratul, voinicii și feciorul de împărat s-au fost depărtat, crâșmărita chemă la sine pe Baba Boanța, o vrăjitoare vestită, care era atâta de bătrână, încât ținea minte când codrii erau ca iarba, munții ca mușunoiul și văile ca și crețăturile la ea pe față ... atât de bătrână era Boanța... și de când trăiește n-a făcut alta decât vrăji și alte lucruri ascunse și nepricepute... Acuma era vorba ca să facă ce va face cu sărmana de Florița.

După multă vorbă și îndelungată sfătuire, crâșmărita se înțelese cu Boanța ca asta să lege pe Florița la ochi, s-o ducă în codru, să-i scoată ochii și s-o lase acolo, ca s-o mănânce fiarele și alte grozăvenii de acelea din pădure și de prin guduroaiele întunecoase.

Mult sfat nu s-a făcut după aceea. Boanța merse în pivniță, legă pe Florița la ochi ... si făcu precum i s-a fost zis.

Cînd ele ajunseră în adâncul codrului, pe unde ființă omenească n-a călcat de cînd e lumea, Boanța scoase cuțitul cel mare, dezlegă legătoarea cea neagră de pe ochii Floriței și făcu, ca să-și facă treaba... Abia privi însă la Florița în față și în ochi, ea scăpă cuțitul din mînă și stete uimită și încremenită — cum stă omul cînd mare lucru i se pune în cale... Mulți ani a trăit și multă lume a umblat Baba Boanța: pe Florița n-a văzut-o decât odată ... De frumoasă ce-o vedea, îi părea cum că nici n-o vede, ci numai și-o gândește... Florița . .. sta și ea uimită de ce vedea: ea — sărmana! — nu știa ce are să i se facă, ce are să pățească.

Cum Florița și Boanța stăteau așa uimite, deodată, ca din pușcă, sări o căprioară dintr-un tufar, și cum sări, cum trecu pe lângă Florița, cum privi la ea, așa privi, încât ochii amândoi, și cel de-a dreapta, și cel de-a stânga, îi săriră din cap și căzură la Florița în poală.

Baba Boanța mulțumi lui Dumnezeu cum că nu e silită să facă un păcat mare, luă ochii cei de căprioară și-i duse, ca să spuie cârciumăriței cum că i-a scos de la Florița din cap.

Florița rămase singură și părăsită ... Ce să facă? Porni încotro o duseră ochii și norocul.

Multe zile și multe nopți a pribegit Florița așa singură prin codru, fără s-audă grai pământesc, fără să vadă ființă omenească.

Numai din când în când i se ivea câte o fiară sălbatică în cale și asta rămânea însă privind din depărtare, o urma o bucățică de cale și apoi se ascundea în tufele dese. Florița mergea cântând mai departe... Unde - nici ea singură nu știa... Mergea... mergea...

Într-atâtea și atâtea zi, tocmai în revărsatul zorilor, pe când se dezvelea ziua din noapte, văzu cum că vede ceva, așa ca ș-o casă, zărindu-se printre frunzele copacilor. Înaintea casei lucra un om ghebos ceva - nu știu ce - aplecat la pământ, dar lucra, încât nici cu trăsnetul n-ai fi putut să-l trezești de la lucru... Dar cum lucra? - nu ca altă lume. Toate le făcea întoarse și sucite, ca și omul adecă care nu pricepe lucrul de care s-a prins. El lucra la un pui... Mai înainte îl ciupeli și numai după aceea îl opări cu apă fiartă - mai înainte îl drese și numai după aceea îl ciupeli și opări...

Cînd Florița văzu cât de necioplit mi se mișca ghebosul, ea nu se putu răbda ca să nu meargă să-l învețe și să-i ajute...

– Bun lucru, bădiță! grăi Florița blând ca totdeauna...

Ghebosul privi îndărăt când auzi, așa ca prin vis, vorba cea dulce a Floriței, și când privi și văzu ce vede... poate acuma fiecare să știe ce trebuie să fie atunci când un ghebos privește în fața Floriței, Ghebosul scăpă și cuțitul, și puiul, și toate le scăpă din mână, și sta înaintea Floriței, încât i se părea c-acuma nici nu e ghebos mai mult... Dar nici Florița nu sta la flori și frunze! Ghebosul era atât de hâd, cât Florița de frumoasă: cu gura ca grapa, cu ochii ca ceapa, cu nasul cârlig, cu părul pîrlit...

– Ce ai de gînd cu puiul? întrebă Florița după ce-i mai trecu amețeala.

– Am să-l frig pentru tovarăși, răspunse ghebosul cam cu jumătate de gură, ca omul din care scoți vorba cu frică.

– Ce tovarăși? îl întrebă Florița.

Ghebosul privi lung la Florița, ca un om care ar vrea să zică ceva și nu știe cum s-o scoată mai nimerit.

– Vezi casa asta? zise el de la o vreme, mai cu inimă. Asta e casa celor doisprezece hoți de codru. Ei s-au dus la hoțit, și eu am rămas ca să le fac de mâncare.

Așa e, doisprezece hoți - hoți de codru și grozavi, cu căpitanul lor cel înfricoșat - au locuit în astă casă... Și știe toată lumea cum că hoții de codru se spală în toată dimineața cu sânge de copil nebotezat și sânge de fete mari, iar în față de om nu pot să privească pentru că simțesc junghi în spete, și-n cap, și pe toate laturile... Nu e minune, dar, dacă Florița a cam tresărit cînd a auzit vorbe atât de mari... Hei! dar Florița nu s-a înfricoșat - zău nu s-a înfricoșat, ci, cu vorbă veselă și râs pe buze, a zis către ghebos:

– Un pui pentru doisprezece hoți? Nici pe-o măsea n-are să le ajungă.

– Vezi bine că doară nu am eu atâta pricepere, răspunse ghebosul făcându-se și el înțelept. Ieri le-am fript un juncan, și ei m-au bătut c-a fost prea mult: astăzi știu că nu m-or bate.

– Iar azi te-or bate pentru că le-ai fript prea puțin... Aide ca să te învăț eu ce, cum și cât să faci, zise Florița sărind sprintenă, cum era ea, peste pragul casei.

Acuma tăie patru pui și-i fierse, tăie doi purcei și-i fripse, făcu o zămuță bună și caldă și arătă ghebosului cum are să facă de aici înainte.

– Iacă așa, dragul meu, și așa... și așa, - îl învăța adecă precum învață o maică bună și îngrijitoare.

Ca nu cumva să se întâmple ceva cu hoții, ghebosul spuse Floriței cum că să-i spuie lui pe când are să fie gata cu mâncările, să fugă cât o duc picioarele ca să nu cadă în mâinile hoților, căci el numai atunci va cânta din fluierașul cel mic, care cheamă pre hoți la prânz.

Florița găti mâncarea, puse vasele pe masă, mai curăți, mai netezi, făcu casa, încât numai de-un drag să șezi în ea, apoi se puse la vorbă cu ghebosul și vorbiră... vorbiră până ce uitară de hoți, de fluieriță, de toate.

În adâncul codrului hoții începură să flămânzească, să se supere și, care de care mai cu greu gând la inimă, să pornească către casă... Hei! ghebosule, ghebosule, mare necaz ți-ai făcut!

– Ce se simte aici? întrebă Florița simțind ceva, ca și când ar fi sânge sau așa ceva...

– Vai! sărmanul de mine! strigă ghebosul înspăimântat. Vin hoții! Fugi! Ba nu fugi, căci n-ai vreme de fugă... Ascunde-te sub pat.

Florița - de frică, ce să facă? - se ascunse sub pat. lar cei doisprezece hoți de codru veneau tot unul după altul, și încă din depărtare s-auzea cum ziceau că au să-l ucidă, să-l turtească, să-l taie bucățele pre ghebosul... Cum nu? cînd ei răbdau de foame... ei... hoți ca dânșii!

Ghebosul le ieși în cale, ca să-i roage de iertare și să le spună cum că le-a făcut mâncări bune.

– Să taci deloc! grăi căpitanul. Nu-mi priește mâncarea până ce nu mă spăl cu sângele tău.

După aceea intră în casă pentru ca s-aducă cuțitul cel mare; iară ceilalți prinseră pe ghebos și-l făcură nod. Când căpitanul intră pe prag, el rămase stând uimit în loc; i se părea că astă casă netedă și curată nu e a lui.

– Măi oameni! grăi către cei de afară, veniți încoace!

– Ce e? întrebară cei de-afară.

– Veniți când zic!

Când hoții pășiră pe prag, ei priviră încă mai uimiți decât căpitanul la casa lor... Așa privind, le trecu de mânie și iarăși le veni foamea; se așezară unul după altul la masă. Ghebosul, ca și omul care era s-o pățească, se făcu sprinten, fugi la vatră și intră cu mâncărurile în casă.

Când căpitanul sîmți mirosul aburilor din zeamă:

– Măi! grăi către ghebos, pentru că mi-ai curățit casa, te lăsăm până după prânz.

După aceea luă lingura, gustă din zeamă și o purtă prin gură.

– Ce mâncare e asta? întrebă după aceea.

– Zeamă, cu cinste să fie zis, zeamă călduță, răspunse ghebosul.

– Bună mâncare! grăi căpitanul. Luă după aceea lingura, dete la fiecare hoț câte trei linguri, și ce rămase își ținu sie.

Hoții își mâncară părticica și după aceea priviră, lingându-se pe buze, la părticica căpitanului. Ghebosul intră cu carnea cea de pui.

– Ce e aceasta? întrebă căpitanul.

– Pui, pui fript, răspunse ghebosul.

Căpitanul. își tăie o bucățică, gustă și apoi grăi către ghebos:

– Măi! asta s-o fi adus tu mai înainte! Pentru că ne-ai făcut atât de bune mâncări, noi cu toții te iertăm!

După aceea luă cuțitul, tăie la fiecare hoț câte o bucățică și ce rămase își ținu sie.

Hoții își mâncară bucățelele, după aceea începură să privească la bucățile căpitanului, lingându-se pe degete... Iară căpitanul de la o vreme începu să răsufle cu greu și să mănânce cu țârâita, numai de ici, de colea câte o bucățică, câte un fir, ca și omul care ar mânca și nu mai poate mânca de sătul ce e, săracul...

– Frate căpitane, grăi unul dintre hoții cei flămânzi, tu te-ai săturat: dă-ne nouă ce a rămas!

– Ce? îi zise căpitanul, sau n-ați avut și voi: asta o țin pentru mine - pentru ca s-o mănânc deseară.

– Să nu fie supărare, grăi ghebosul, mai sunt încă și alte mâncări.

– Auziți voi? zise căpitanul, celelalte sunt ale voastre.

– Ba nu! grăiră hoții, noi vrem să mâncăm din asta, căci asta e bună! ...

Vorbă din vorbă: hoții începură a se certa... Unii că asta, alții, că ceea; treaba sta rău, și dacă ghebosul n-ar fi intrat cu purceii cei fripți în casă, zău nu cred că nu s-ar fi întâmplat un lucru nesfârșit. Cînd însă mirosul fripturii le intră în nas, îndată se stâmpărară.

– Ce e aceea? întrebă căpitanul.

– Purcel, purceluș fript! răspunse ghebosul.

Căpitanul gustă... Așa ceva până acuma nici în vis n-a gustat.

– Măi prostule! grăi către ghebos, acuma trebuie să aduci tu pe acesta? Să mi-l pui mie pe sară, și dete puii la ceilalți hoți.

– Să ne dai purcel! grăiră hoții, ai zis că ce vine e al nostru.

– Ce? sau n-ați zis voi că puii să vi-i dau? zise căpitanul mâniindu-se urât.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

O vorbă nu zic mai mult!... Hm! aceea nu e glumă când căpitanul zice așa vorbe către tovarășii săi flămînzi... Poate acuma fiecare să știe ce e aceea cînd unsprezece hoți se bat cu căpitanul lor ... Sărmana de Florița! dacă ar fi știut ea cum că asta are să fie din mâncările cele bune... Zburau, Doamne, săbiile, cuțitele și fel de fel de lucruri, și se băteau hoții precum se bat nourii în capete și se prăpădesc... Așa lucru n-a fost încă de când e lumea!

Și Florița? ... Bun e sufletul bun! Doamne, bun e!... bun ca și darul și mâna lui Dumnezeu! Când hoții se băteau, sfărâmau și prăpădeau mai a pieire, Florița nu se mai putut răbda, ci ieși de sub pat și se puse tocmai în mijlocul lor, și cum s-a pus, a stat acolo între ei, între hoții cei înfricoșați, bătăuși și hoți de codru.

Ce-a fost după aceea, cum s-a făcut, cum s-a sfârșit, aceea e acuma treaba lor... Oare, Doamne ... când vede cineva pe Florița, s-ar mai putea bate și supăra, i-ar mai putea veni gând rău și neîmpăcat?... Hoții steteră toți încremeniți, și amuțiră, și scăpară săbiile, cuțitele și fel de fel de lucruri ce aveau în mână: li se părea cum că a venit pedeapsa lui Dumnezeu asupra capetelor lor, ca să-i tragă la socoteală pentru păcatele lor cele multe în răutatea lor cea mare și înfricoșată și hoțească ... Iară Florița le grăi în graiul ei cel blând:

— Nu vă supărați, bădișorilor, că, dacă doriți, iarăși vă fac mâncările încă mai bune și mai călduțe decât cum au fost cele de astăzi.

Hoților li se părea că cerul s-a dărâmat asupra lor, și munții, și codrii, când auziră vorba Floriței... De aici înainte Florița rămase la casa hoților; îi îngriji, îi curăți, le făcu mâncări bune, îi ținu la povești frumoase și la vorbe blânde; iar hoții nu se mai mișcară de-acasă. Le părea că de aici înainte nici n-au ce să cerce în lume... Așa merse asta pînă ce li se sfârșiră mâncările: ajunseră că abia mai aveau bucate pentru trei zile și trei nopți. Apoi nici unul nu voia să se urnească de acasă pentru ca să câștige; fiecare voia să taie lemne, să facă foc, să spele, să măture, să văruiască, să îngrijească grădina cea cu flori, să facă adecă după placul și dorința Floriței.

Într-o zi, Florița merse în grădina cea cu flori, ca să vadă cum și ce, și află că un porc sălbatec a făcut mare zguduire printre straturi și, aflând, tare și mult s-a întristat. Hoții, cum auziră, toți cu toții săriră la puștile cele ruginite și merseră și goniră și nu se opriră până ce nu-l împușcară pe porcul cei sălbatec. Cînd căpitanul, care era cel mai sprinten dintre toți, venea cu el în spate, așa pășea de fălos, așa privea de mândru, încât erai să crezi c-a stat de vorbă cu Sf. Petru... De aici înainte fiecare hoț voia să fie cel mai harnic, mai de treabă și mai voinic. Ghebosul, cel mai înțelept dintre dânșii, îi împărți în două: șase inși trebuiau să meargă în toată ziua la, câștig, iar alții șase aveau să rămînă acasă pentru ca să lucreze după porunca ghebosului și dorința Floriței.

Cei mai isteți dintre hoți se duseră în cetatea împăratului și cumpărară cu mulți bani fel de fel de lucruri frumoase și le aduseră, ca să le pună la căpătâiul Floriței, așa ca nimeni să nu știe cine le-a pus... Și apoi li se înnebuneau mințile cînd vedeau cum că Floriței îi sare inima de bucurie cînd dimineața își afla cârpele cele frumoase la căpătâiul patului. Așa curgea traiul hoților de când ei au dat de Florița și așa traiul Floriței de când ea a dat de hoți. Îți rîde inima cînd îți aduci aminte!

Hei! dar lumea e rea! Bag samă, nici Dumnezeu nu vrea ca în lume să fie numai bine! ... Crâșmărița după multă vreme iarăși privi în căutătoare, iarăși întrebă, căutătoarea iarăși îi răspunse și iarăși făcu vorbă cu Baba Boanța... Ce-ți e muierea vicleană! nici în fundul lumii nu-ți lasă pace și trai bun ...

Baba Boanța își făcu trebile, află cum și ce e cu Florița și unde se află ea, porni apoi în cale către codrul cel vestit... Cînd ea era s-ajungă la casa hoților, află că vede niște oameni vorbind: erau cei șase hoți ce stau cu ghebosul la sfat. Ea luă șapte frunze verzi de pe creanga unui stejar, grăi asupra lor câteva cuvinte ce sunau a vrajă, suflă de trei ori asupra lor. Baba n-a suflat bine, pînă ce frunzele se veștejiră și hoții adormiră toți șapte, unul după altul.

Acuma Baba Boanța intră la Florița în casă, spuse cum că-i aduce „sănătate și voie bună" de la maica sa cea bună; îi dete apoi un inel de aur, frumos și rotund. Florița - dar de unde să poată gândi rău prin capul ei! - ea trase inelul pe degetul cel mijlociu și nici nu-l trase cum se trage, până ce și căzu la pământ.

După ce Boanța își făcu treaba, ea își luă cârja de după cuptor și o șterse din cale. Nu-i venea la socoteală ca să stea încă mult, fiindcă știa cum că multă vreme n-are să treacă până ce hoții se vor trezi din somn. Și hoții cei din codru, zău! nici pentru o Boanță nu sunt lucru de glumă.

Cînd hoții intrară în casă și când ceilalți sosiră, știe acuma fiecare ce e acea când doisprezece hoți de codru plâng din ruptul sufletului, încât pietrele se mișcă ... numai Florița nu se mișca, căci ea era moartă; moartă... ca și moartă. În durerea lor cea mare, n-avură încotro: hotărâră s-o îmbrace frumos pe Florița, să-i facă un mormânt, și ... vai ș-amar cînd vine pînă într-atâta! Cum steteau ei însă așa lângă mort, văzură ceva ce încă n-au văzut: inelul Boanței... Cât ce traseră inelul de pe deget, Florița își deschise ochii și se făcu mai vie decât ce a fost cândva. În bucuria lor cea mare, hoții merseră în cealaltă zi în satul împăratului și cumpărară toate inelele și tot aurul ce se afla în târg și-l deteră Floriței, pentru ca să nu mai primească de la alții. Și apoi grijeau Doamne! cum pot numai hoții să grijească pe Florița, când se tem că o vor pierde.

Peste șapte luni, șapte săptămâni și șapte zile, crâșmărița iarăși privi în căutătoare, iarăși auzi vorbele supărătoare, iarăși chemă la sine pe Baba Boanța și iarăși trimise primejdia asupra Floriței. Boanța făcu ca și celălalt rând, și după ce adormiră hoții iarăși intră la Florița, îi zise „sănătate și voie bună” și îi dete o rochie de mătase, grăind:

– Iacă, ți-a trimis-o maica ta cea bună ca să te împodobești cu ea.

Florița, de bucurie că a primit veste de-acasă, îmbracă rochia ca să vadă cum îi șade. Nici nu trebuie să spun că astă dată Florița căzu mai moartă. Boanța fugi mai iute, durerea hoților fu mai mare și învierea mai puternică și mai îmbucurătoare decât înainte de asta cu atâte săptămâni.

Acum hoții cumpărară toate mătăsurile și frumusețile ce se aflau la neguțătorii cei mari și împărătești; iar îngrijirea lor se făcu pe de șapte ori câte șapte mai mare decât ce a fost cândva.

Peste nouă luni, nouă săptămâni și nouă zile crâșmărița, acuma de a treia oară, adecă de a doua oară de a treia oră, iarăși se făli către căutătore cu frumusețea sa.

– Ești frumoasă, îi răspunse căutătoarea, dar Florița e mai frumoasă, de o sută și o mie de ori mai frumoasă decât ce-a fost ea însăși cândva, și trăiește ca o împărăteasă.

După aceste vorbe, crâșmărița n-a mai chemat pe Boanța la sine, ci și-a legat catrința și ea însăși s-a dus la coliba babei. Ce-au vorbit, ce n-au vorbit, ce sfaturi au făcut, aceea nu se poate spune... Bune gânduri cu de-a bună seamă nu le-a trecut prin minte... Vai și amar de acela ce dă de rău cu muierile!

Boanța se suflecă, acuma chiar de a treia oară, și aceea nu e glumă când o vrăjitoare ca și Boanța se suflecă, cum înainte de asta nu s-a mai suflecat încă... De astă dată nici nu porni pe picioare, ci în miez de noapte, călărind pe o prăjină strâmbă... Mare primejdie trebuie să fi fost în gândul ei că s-a opintit atât de băbește!

De când Florița murise în două rânduri, hoții nu mai dormeau nici ziua, nici noaptea, ci stau la pază, cum stai când de mare necaz și primejdie te temi. Pentru ca nu cumva să-i cuprindă somnul, unul dintre ei totdeauna trebuia să se culce pe un pat de spini, iară subt pat era jăratec viu și înfocat... Boanța văzu că acuma cu una, cu două n-are s-o isprăvească; ea făcu dar lucruri, vrăjitorii și fel de fel de taine, încât mintea curată nici nu le putea gândi... Pentru ca să adoarmă pe hoți, ea acuma nu făcu vraja cea mai mică, cu frunzele de stejar, ci vraja cea mai mare și nemaipomenită, încât ți se ridică perii în vârful capului când gândești la ea. Luă un ac subțirel și mic, dar mic și subțirel, încât nici cu vîrful limbii nu puteai să-l simțești, dar încă să-l vezi cu ochii, împunse doisprezece stejari cu acest ac, grăi o mulțime de zicăli încâlcite, se-ntoarse de trei ori peste cap, și hoții, toți doisprezece, împreună cu ghebosul, chiar și acela de pe spini și jăratec, adormiră ca morți.

Când Boanța intră, acuma de a treia oară, în casă la Florița, ea nu zise numai „sănătate și voie bună”, ci alte vorbe care de care mai frumoase și mai dulci, cum vorbesc adecă babele cînd voiesc să-ți strice firea... iară Floriței îi sărea inima de bucurie cînd auzea atâta veste bună și frumoasă de la „ai săi”.

– Să te împodobesc ca pe o împărăteasă, mi-a poruncit maică-ta cea bună, grăi Boanța într-un târziu. Să-ți pieptăn eu părul și să ți-l ...

De unde ar putea Florița să nu facă precum a dorit maică-sa cea dulce? ... Ea lăsă ca Boanța să o pieptene, și Boanța o pieptănă, atâta de frumos o pieptănă, atât de frumos îi împleti părul, încât i se încurcau ochii când privea la ea și nu știa pe unde o vede mai frumoasă. Dar Boanța nici nu fuse gata cu pieptănatul, până ce Florița și căzu moartă, mai moartă decât ce a fost cândva în viața ei... Boanța i-a fost împletit firul morții în păr.

După ce Boanța își făcu păcatul, ea se sui pe prăjina cea strîmbă și se depărta mai răpede decât Vântoasele.

Când hoții aflară cum că iarăși nu e bine, ei deteră a fugi care încotro, a se opinti din ruptul sufletului, ca doară cumva să învie pe Florița și de a treia oară. Îi traseră inelele de pe degete, îi dezbrăcară rochia, îi luară salba de pe piept: dar Florița rămase moartă, și hoții cei doisprezece - hoți grozavi din fundul codrului - încet-încet, unul după altul, începură să plângă, nu cum plâng copiii, ci cum plânge omul când vede că acuma toate s-au sfârșit, că de aci înainte nu mai are ce să facă. Când Florița fu cu totul dezbrăcată, hoții încetară a plânge și rămaseră cu toții încremeniți: li se opri suflarea și-i părăsi sufletul.

– S-o despletim! grăi ghebosul.

– Să ferească Dumnezeu! răspunse căpitanul; așa de frumos numai ea știe împleti cu degetele ei cele mărunțele!

– Da, da! ziseră ceilalți hoți! Dacă a venit acuma până într-atâta, să fie măcar și moartă precum a fost mai frumoasă-n viață.

De aci înainte hoții multă vorbă nu făcură; nici n-aveau ce să-și mai zică: îmbrăcară pe Florița în cele mai frumoase giulgiuri, îi puse fiecare câte un crinișor pe frunte, aleseră cel mai frumos copac din codru, făcură un coșciug, cum ei îl știau a face mai frumos, așezară pe Florița în coșciug și-i aprinseră la cap o lumină de ceară curată, topită tocmai din fagurele în care a fost să fie matca albinilor... După ce le gătiră astea, căutară cea mai înaltă poiană din codru și unde erau cele mai multe flori, făcură un mormânt de trei ori mai adânc decât ce era de lat și de trei ori mai lat decât era de lung... și apoi... sărută fiecare pe Florița în mijlocul frunții și o luară, și o duseră…

– Ho! stați! grăi ghebosul când văzu că hoții voiesc să arunce pământ asupra Floriței. Pământ pe trupul ei? Nu vă temeți de maica lui Dumnezeu?

Hoții toți, unul după altul, lăsară pământul din mână; le venea să intre în pământ de rușinea păcatului ce era să facă.

Când erau să pornească către casă, nici unul nu putea să facă începutul: erau legați de pământ și simțeau că acasă nu au ce să mai caute... Se așezară dar jur împrejur pe lângă mormântul Floriței și priviră... priviră, până ce, privind, muriră toți doisprezece, unul după altul. Doisprezece hoți au murit și ghebosul împreună cu dânșii... Sărmanii de ei! mai c-au fost oameni de treabă. Bag sama așa a fost să fie ...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Multă, foarte multă vreme a stat Florița așezată în mormânt; pe lângă mormânt, peste pământul ce sta în jurul gropii, au fost crescut tot flori din flori, care de care mai frumoase și nemaipomenite, și florile nu cresc ca și bureții peste noapte... După multă vreme dară, feciorul împăratului a venit cu mulți oameni și cu mare treabă ca să vâneze prin codru... Deodată auziră cum fac câinii mare larmă și multă lătrătură. Feciorul împăratului trimise pe câțiva argați dintre cei mai tari la inimă, ca să vadă ce e, cum și pentru ce.

Argații veniră și spuseră că s-au adunat câinii într-o poiană înaltă și luminoasă și, suindu-se pe un dâmb cu flori, toți cu toții, cu mic cu mare, au început nu să latre, ci să urle, cum urlă câinele când vede bufnița strigând pe hornul casei, ori când arde casa stăpânului său, să urle adecă a primejdie.

Feciorul cel de împărat - fecior de împărat adecă, care nu se mulțumește cu una, cu două - porunci argaților să-l aștepte și se duse ca să vadă el cu ochii și s-audă cu urechile lui de treaba cânilor. Când simțiră cânii apropierea stăpânului lor, ei încetară a da semn de primejdie și deteră a-și mișca cozile. Hei! dar din loc nu se mișcară pînă ce nu păși feciorul cel de împărat în florile cele frumoase... Fecior de împărat, fecior de împărat... doisprezece oameni împietriți nu sunt glumă! zău, și chiar un fecior de împărat trebuie să tresară când îi vede printre flori - și apoi când privi în mormânt? ... Feciorului de împărat îi păru cum că chiar și al lui suflet a împietrit cînd văzu pe Floarea Codrilor... El a văzut multe fete de împărat: Florița e însă Florița... Cînd văzu dar că Florița e moartă, el se întristă, după aceea se supără și, mai la urmă, atâta de grozav se amărî, încât îi venea ca să ia lumea în gheare și așa să deie cu ea de pământ, încât toată să se sfarme, ca nici sămânța să nu rămână de ea! ...

Ei! dar feciorii cei de împărat sunt scurți la vorbă. „Dacă n-am văzut-o vie, s-o văd cel puțin moartă", își zise el, și apoi merse la argați, le porunci ca să pornească către casă. Numai doi oameni credincioși ținu la sine, și cînd se făcu noapte, cu acești doi împreună scoaseră pe Florița din mormânt și o duseră prin ascuns la curtea împăratului... După ce Florița fu bine pusă, ca nimeni să nu afle de ea, feciorul împăratului porunci argaților să tacă despre cele ce au făcut și văzut și n-au mai văzut, și-și făcu treaba mai departe. El alese cele mai frumoase douăsprezece case ce se aflau în curtea împăratului, așeză pe Floarea Codrilor în cea mai frumoasă dintre ele, porunci ca douăspreze fete, cele mai sprintene, să grijească pe Florița zi și noapte, să o așeze într-un leagăn de aur și să o legene ca și când ar fi vie. Fața Floriței și acuma era rumenă; crinișorii de pe fruntea ei nici acuma n-au veștejit și părul ei și acuma tot atât de frumos era pieptănat și împletit; feciorul cel de împărat dete poruncă aspră ca nimeni să nu atingă fața, crinișorii și părul... De aici înainte, Făt-Frumosul împărătesc, de dimineață pînă seara și de seara pînă dimineața, nu se mișcă de la leagănul Floriței: privea, privea în fața cea frumoasă, pînă ce adormea privind și cu ochii deschiși.

Cele douăsprezece fete ce aveau să grijească pe Florița nu mai încetau a-și sparge capul asupra poruncii aspre ce li s-a dat. ”Oare pentru ce să nu atingem crinișorii și pentru ce să nu-i despletim părul? și dacă am face, ce s-ar face? cum ar fi?” se întrebau ele în gândul lor. Așa e muierea! n-are odihnă până ce nu află ce ar dori să știe.

– Știți voi ce? grăi cea mai șireată dintre ele. Feciorul împăratului doarme: aide s-atingem și să despletim; până când el se trezește, noi iarăși facem precum a fost.

La astfel de lucruri multă vorbă nu fac muierile: ele începură să despletească pe Florița, și cum o despletiră, îi scoaseră firul morții din păr; iară Florița, Floarea Codrilor, se făcu mai vie, mai frumoasă și mai sprintenă decât ce a fost cândva în viața ei. Cînd fetele văzură morții râzând, ele, înspăimântate și învrăjbite, fugiră care încotro. Din larma ce făcură se trezi și feciorul cel de împărat. Acuma poate fiecare să știe ce e aceea când feciorul cel de împărat vede pe Floarea Codrilor chiar vie, privește în ochii ei cei blânzi și aude vorba ei cea dulce. Înfricoșat, și grozav, și nemaipomenit de frumos lucru trebuie să fie așa ceva.

Feciorul împăratului nici trei vorbe n-a grăit până ce a și mers vestea în curte cum că „iacă așa și așa”, că s-a întâmplat adecă ce s-a întâmplat cu minune și cu taină nepricepută; și când a venit împăratul cel bătrân ca să vadă ce e, cum și pentru ce, el atât de tare s-a speriat, încât îi înnegriră perii capului și înjuni cu șaptezeci și șapte de ani! După ce oamenii se dezmeticiră, Florița stete de vorbă cu ei și le spuse cum și ce, de unde și până unde, iacă încoace și încolo, adecă toată întâmplarea și patimele ei. Împăratul cel bătrân asculta, precum asculți la copilași când încep să vorbească, asculta adecă încât îi sta răsuflarea în loc, și precum asculta, el tare și foarte mult se supăra cînd auzea câte toate despre suferințele sărmanei de Florița; iară când asta încetă cu vorba, el grăi către ea cu vorba lui cea blândă și împărătească:

– Fătul meu, draga mea! bunul Dumnezeu a voit ca să vii tu la casa mea, să îmi fii mie noră și nevastă feciorului meu.

Florița nu zise nimic, ci privi numai așa cu coada ochiului la cel voinic frumos fecior de împărat... iară feciorului i se făcură vorbele nod și crâmpiță tocmai pe vârful limbii.

Până ce zici „una, două, trei”, vestea despre cununia feciorului de împărat ajunse pînă în cele patru colțuri ale lumii. Până și orbii și șchiopii porniră în cale, ca să vină, să vadă și să nu mai uite cât vor trăi. Crâșmărița cea frumoasă nici ea nu se putea să rămână acasă: se găti dar, cum numai ea știa, și când fuse gătită, iarăși întrebă pe căutătoare, acuma de a șaptea oară, - de-a șaptea oară, asta nu e glumă!

– Frumoasă, zău! răspunse căutătoarea, dar Florița e mireasă de împărat!

Cînd crâșmărița auzi aceste vorbe, ea porunci ca să lase tot vinul să curgă, să spargă toate vasele, și porni către fiica sa cea dragă și ginere-său împărătesc.

Se făcu apoi o nuntă, o cununie și un ospăț decât care mai vestit și mai minunat de când e lumea n-a fost: chiar și copiii cei de țigan mâncau cu linguri de aur, iar după ce-au mâncat și le duceau cu sine acasă, ca să le aibă și să țină minte. După nuntă, împăratul porunci ca să se facă o casă cu păreții de oglindă, să se adune cele mai frumoase neveste din țară și să închidă pe crâșmărița cea vicleană cu ele, pentru ca să vadă și, văzând, să se surpe în gândul ei, cum că nu-i ea cea mai frumoasă în țară.

Iar Florița și feciorul cel de împărat trăiră fericiți și fără supărare, cum trăiesc oamenii buni la suflet și înțelepți la minte, încât vestea despre ei ajunse chiar și până la noi...

Note

1. "Suveica" se numește instrumentul cu ajutorul căruia "năsădeala", adică firul țesut, se trage prin "urzeală", adică firele lungi în care se țese (n.a.).
2. "Crîmpiță" este termenul pentru încurcarea firelor. Acea femeie țese bine care nu "roade", adică rupe și leagă "nod" în pînză care "bate des", încât firele crucișe nu se deosebesc, ci sunt dese unul lângă altul (n.a.).

▲ Începutul paginii.