Flaubert și Anatole France

Jump to navigation Jump to search
Flaubert și Anatole France
de Paul Zarifopol


Războiul și romantismul, aceste două mari blesteme scrie Anatole France în La Révolte des Anges. Despre război, pretind unii că vestitul pacifist ar fi zis mai târziu așa: dacă suprimi virtuțile militare, toată societatea se surpă. Dar lucrul nu-i sigur.

Surprinzător n-ar fi, fiindcă France de mult s-a declarat pentru inconsecvența elegant-sistematică. Antipatia pentru romantism, însă, pare să se fi păstrat statornic, de când făcea cronici literare în Le Temps până la romanul din care am citat mai sus, scris la bătrânețe.

Flaubert era, negreșit, greu împovărat de păcate romantice; France le-a însemnat în două lungi foiletoane, cu stăruința solidă pe care o inspiră antipatia, o antipatie, ce-i dreptul, bine stăpânită și binecrescută. Flaubert a fost romantic din suflet țapul ispășitor al nebuniilor romantice dobitocul ales în care au intrat toate păcatele poporului de genii romantismului datorește el cele mai strălucite absurdități, la care s-au adaus, desigur, și altele, din fondul lui propriu divagațiile din scrisorile și conversațiile lui sunt prodigioase. Și spre mai bună lămurire, France îl compară cu o paiață, foarte admirată de dânsul în copilărie la teatrul de păpuși: un soldat care, pe când juca, se risipea în toate părțile cap, picioare, brațe, trunchi, lulea, tichie zburau și se prindeau la loc; la urmă, capul dispărea și din tichie ieșeau broaște. Figura aceasta exprimă perfect eroica dizarmonie care stăpânea toate facultățile intelectuale și morale ale lui Flaubert. Ca și Don Quichotte, omul acesta dislocat avea o excesivă capacitate de entuziasm și de simpatie. De accea era totdeauna furios. Amândoi, Don Quichotte și Flaubert, erau buni la inimă. Din mare dragoste de dreptate și de frumos, cavalerul a spart capul unui țăran și a străpuns oi nevinovate.

Tot așa, artistul romantic măcelărea, în halat și în papuci, zeci de mii de burghezi. Flaubert, omul acesta care avea taina vorbelor infinite, nu era inteligent, debita teorii obscure, aforisme inepte, și ideile lui literare nu se pot susține.

France are, negreșit, și laude pentru romanticul dislocat: marele Sfânt Cristofor, care a trecut literatura de pe malul romantic pe cel naturalist, fără să știe ce ducea, de unde venea și încotro mergea. Îl venerează, îl admiră și-i respectă opera.

Bunul Flaubert, cel mai harnic muncitor literar (pierdea prea multă vreme ca să se informeze, fiindcă n-avea critică, nici metodă), om excelent, absurd și plin de geniu ce pauvre grand ecrivain! Dezaprobările le-am raportat pe scurt; inventarul laudelor l-am făcut complet. Bilanțul poate să-l încheie cititorul.

Situația pe care o face France lui Flaubert, între scriitorii țării sale, îmi pare destul de clară; acea a lui France însuși față de Flaubert cere, cred, oarecare explicații. Pentru aceasta, trebuie să ne ajute domnul Henri Laujol. Cine este domnul Henri Laujol?

Anatole France îl recomanda, cu multă simpatie: un tres aimable fonctionnaire de la republique, autor de nuvele și de critici literare remarcate. În paginile domnului Laujol, cultul artei se amestecă cu grija de realitățile vieții, care arată pe omul de experiență. De pildă, într-o nuvelă du meilleur style Don Juan mărturisește că fericirea se găsește numai în căsătorie și în viața regulată. Hotărât, dl Laujol nu era romantic, ci, cum vă spun, om de experiență și de bun-simț, avea, pe deasupra, și cultul artei, era, prin urmare, un om cum nu se poate mai bine. Totuși, echilibrat așa cum îl vedem, și-a pierdut sângele rece când a citit corespondența lui Flaubert; fiindcă, zice France: ideile lui Flaubert trebuie să înnebunească pe orice om de bun-simț. Laujol scrie: să reușești în viață e și asta o capodoperă. Să lupți, să speri, să iubești, să te însori, să ai copii, să-i numești chiar Totor, întru cât e aceasta, în ochii Atotputernicului mai prost decât să însemnezi negru pe alb și să te bați nopți întregi cu un adjectiv?

Trebuie să spun îndată că France găsește aici pe Laujol cam exagerat: dac-am zice ca dânsul, frumusețea, geniul, gândirea n-ar mai fi nimic. Dar, în fond, se învoiește călduros cu acest critic, care ataca atât de vioi și de serios romantismul descreierat.

Ideile lui Laujol sunt clare și sănătoase. La dânsul nu se află nimic din inconsecvențele și entuziasmele nesăbuite ale epilepticulul Flaubert; frumosul și arta stau în perfectă armonie cu viața domestică. Și tocmai aici îl prețuiește France mai cu seamă.

Flaubert nu înțelesese că poezia trebuie să se nască din viață, natural, ca arborele, ca floarea, ca fructul, ca nuvelele domnului Laujol, care nu exagera nimic, nu «muncea ca un bou» numai și numai la literatură, nu asuda căutând adjective potrivite, nu avea spirit «greoi și confuz» ca Flaubert, «qui sua lentement ses superbes livres»4. Echilibrul și bunul-simț sunt valori invulnerabile, desigur; ele garantează omului mulțumiri curate și potolite. Și totuși!... Să acuzi, cu așa stăruitoare strictețe, pe un om că e inconsecvent și lipsit de măsură în ce? În corespondența lui intimă și în conversație cu prieteni! Nu-i asta o strașnică lipsă de măsură, dictată de o oarbă antipatie?

Numesc burghez, scrie Flaubert, pe acel care gândește josnic.

Iar ideile specifice burgheziei, cu care se lupta artistul romantic, el le rezumă astfel: de la orice actriță au ajuns a cere să fie mamă bună; artei i se cere să fie moralizatoare; filozofia să fie pe înțelesul tuturor, știința populară și viciul decent. Iată o gândire care nu-mi pare nici incoerență, nici istorie falsă. Și când Flaubert cere artistului să fie liber de idei religioase ori sociale, trebuie, desigur, o exagerată rea-voință pentru a nu înțelege că e vorba numai ca lucrarea artistului să nu fie cât de puțin stricată în structura ei specifică de apucăturile și interesele neartistice ale omului. Lupta artistului contra burghezului nu a fost o copilărie ridicolă a unui nevropat, ci un fenomen istoric general. Burghezul era agresiv și apăsător și se amesteca în toate... Foarte distrat și pasionat de ură antiromantică trebuie să fi fost France, ca să uite cu totul că, mult după moartea lui Flaubert, l-a văzut pe burghez triumfând superb în gândirea și în arta lui Georges Ohnet.

Hotărât, exasperarea este un păcat care se ține neîndurat de oameni, până și de cei absolut inteligenți și cu cel mai limpede bun-simț. France își bate joc fără cruțare de Flaubert care, într-o conversație particulară, ar fi zis că viața, pe vremea lui Homer, era mai puțin banală ca astăzi, și-i amintește isteț că orice epocă e banală pentru cei care o trăiesc. Treizeci de ani mai târziu, France însuși cântă în zeci de pagini, oarecum lirice, din La Révolte des Anges, minunea unică a vieții grecești, când nu era decât flori, lapte, vin parfumat și cântece un chef delicat și neîntrerupt. Pe France l-a biruit exagerarea la bătrânețe. În tinerețe scria poezii lirice inteligente și fără exagerări de exemplu: car son âme confuse et vaguement ravie / a dans les jours de paix goűté la douce vie./ Au sein des bois sacrés... / la peur est ignorée et la mort est rapide; / aucun ętre nexiste et ne périt en vain. / Lamour, lamour puissant... / Voilá le dieu qui crée incessament le monde...5. Și multe alte gândiri ca aceste, frumos echilibrate. Față cu un suflet atât de perfect logic și bine încheiat, înțelegem că trebuie să fi ținut din toată inima la poezia lui Coppée, la romanele lui Feuillet și ale lui Bourget. Și așa era, în adevăr.

Ideile lui France despre lirica modernă de la Verlaine încoace nu sunt trecute, cât privește bunul-simț, decât de ale lui Jules Lemaître care, executând pe Verlaine și Rimbaud, aruncă acest precept minunat cumpănit: este adevărat că cea mai frumoasă poezie e făcută din imagini, însă din imagini explicate.

Ce plăcut că mai există și altceva decât incoerență și exagerare romantică!