Fiziologia provincialului în Iași

Jump to navigation Jump to search
Fiziologia provincialului în Iași
de Mihail Kogălniceanu


Dar dintâi să ne înțelegem. Acest titlu de provincial sau ținutaș este foarte mare; împărăția lui se întinde, în Moldova, de la barierele Iașilor, socotind afară de bariere mahalalele Păcurariul, Tătărașul, o bucată din Sărărie și partea orașului zidită pe șesul Bahluiului, și până la marginile principatului; această împărăție a provincialului este hotărită la nord prin Bucovina, la sud prin Valahia și Turcia, la est prin Basarabia și la vest prin Transilvania; ea cuprinde deci toata populația țării, afară de Iași, unde sunt iașeni, locuitori capitaliei; așadar cuprinde peste un milion și o sută de mii de trupuri — nu zic suflete — de toată vrâsta, de toată starea și de toată mâna, un milion și o sută de mii de bătrâni, de femei, de copii și de oameni copți, care se subtîmpărțesc în oameni cu capital, în lăieși, în dvorenini mari și mici, în negustori, în slujitori, în jidani, comisari, săraci, privighetori, surugii, avocați, pojarnici, proprietari, țărani și cinovnici.

Ar fi un lucru foarte greu pentru noi dacă într-un biet calendar, care trebuie să cuprindă de toate, am vroi să zugrăvim toate aceste varietăți ale soiului provincial. Departe de noi nebuneasca pretenție de a ne crede în stare sa arătăm toate aceste nenumărate figuri. Ar fi o sarcină mai presus de puterile noastre și vrednică de a fi numărată între cele douăsprezece fapte eroice ale voinicului Ercul.

Tot ce putem face este să alegem între o mie — sau mai bine între un milion și o sută de mii — un tip pe care să-l poată cunoaște fieștecine și care să samene cu majoritatea provincialilor pe care fluxul harabagiilor, al căruțelor de țară sau de poștă în toată ziua îi aduce calzi și-i trântește liop pe paveua Iașilor, cum zicea prietenul meu Carl Nervil, iarăși într-o descriere ce face despre provincial — însă despre provincialul evghenist. Pentru ca să putem ajunge la această alegere și să putem găsi așa de bine pe individul nostru, încât oricine să-i poată citi pe frunte cuvântul de provincial, ca un blestem strămoșesc, noi vom începe dintâi a scoate dintre ținutași pe bătrâni, pe copii și pe dame. Din categoria bărbaților care plutesc pe râul vieții de la douăzeci și cinci ani cel puțin și până la cincizeci de ani cel mult, o analiză adâncă și făcută cu o scumpătate ne silește să tragem un mare număr de oameni carii, la cea întâi vedere, samănă a fi provinciali, dar care în faptă nu sunt nicidecum provinciali. Așa ținutașul, fie din Țara de Sus, fie din Țara de Jos, care a fost în Iași de douăsprezece ori și în fieștecare oară a șezut câte douăsprezece săptămâni, nu se poate socoti de provincial. În atâta petrecere în clima capitaliei el și-a pierdut caracterul primitiv, prostia de ținutaș. Adunarea noastră l-a cioplit; pâcla noastră i-a schimbat vopseaua; colbul nostru l-a inălbit; tina noastră i-a văcsuit ciubotele. Trăsurile iașenilor sau l-au călcat pe picioare și așa l-au mântuit de bătături, sau l-au stropit din creștet până în talpe. El a fost la teatru, la cel franțuzesc, la cel nemțesc sau la cel românesc, nu-i nimică. El a auzit cântând din gură pe dl Bruker, din scripcă pe dl Stiulțer. El a văzut jucând pe dl Greceanu sau pe d [emoaze ]la Șiler. El a văzut dănțuind pe d [emoaze ]la Töhman sau pe d [emoaze ]la Dolores, spanioala cea cu ochii negri și frumoși. El a râs de comicul dlui Pelier. El a fost la bal masché, el s-a îmbrăcat în domino și a avut o mulțime de aventuri cu o cucoană mare, în mască, care, neavând trăsură, l-a rugat s-o ducă acasă. El a jucat la bilard în cazino lui Nicoleti, el și-a făcut straie la un jidan din Iași; nu vorbesc de dnii Ortgies, Derigo și Bogdanovici, la care lucrează numai ursoșii provinciali evgheniști, cu a cărora descriere, cum am mai zis, s-a însărcinat Carl Nervil. Prin toate aceste întâmplări el păstrează undeva pecetea capitaliei; el nu-i încă iașan, dar nu mai este provincial; prin urmare, cum s-ar zice, nu-i nici copou, nici ogar.

Asemene acel ce are mai mult duh decât șase capitaliști de rangul lui nu poate fi numit provincial. Geniul nu este lipit locului; el zboară peste deșărtăciunile și dobitociile ținuturilor; mintea sa îl face locuitor al lumii civilizate și, orișiunde se înfățoșează, are drit de împământenire.

Cinovnicii ocârmuirii, socotind de la ispravnic și până la slujitor, n-ar merita să fie numărați în starea vrednică de toată cinstea a ținutașilor de soi curat. Dumnealor n-au patrie. Soarta lor îi face cosmopoliți; povățuiți de Dumnezeirea Chivernisală, dumnealor merg și vin în dreapta, în stânga, înainte și înapoi. Frecătura treburilor publice le ridică tot felul de individualitate. Dumnealor n-au gând, cuvinte, pasuri, conștiință și duh decât numai gândul, cuvintele, pasurile, conștiința și duhul nacealstvii. Dumnealor sunt lipiți de niște ațe a cărora vârfuri se trag în Iași.

Tot cu același rezon prin care amploiații nu se pot socoti de provinciali, tot cu același rezon, zic, și acei ce au fost în slujbă în capitalie, în vreme de trei ani, potrivit Reglementului, nu învrednicesc acea numire. Asemenea și născuții în capitalie, mutați pe urmă în ținut, nu se pot numi provinciali, ci provincializați, o numire care cât pentru mine o urăsc mai mult decât toate poreclele din lume și pe care, pe sfântul meu, n-aș vroi a o avea. Mai bine aș prefera să car apă pe la jidani, să fac cărbuni, să lucrez la drumuri publice, să fiu pus peste arături, decât să fiu numit provincializat: fui, ce scârnav nume!

Țăranii, adică muncitorii de pământ, asemene nu pot să-mi slujască tipului meu; viața lor este așa de ticăloasă în privire cu a noastră, caracterul lor este așa de firesc, compătimirea mea pentru dânșii este așa de mare și de dreaptă, încât mi-aș imputa ca o nelegiuire cea mai mică glumă ce aș putea face asupra unei stări de oameni asupra căreia razimă toate sarcinile, afară de cele folositoare, și care ne hrănește pe noi, leneșii și trândavii orașelor. Fericiții acestei lumi, care au un venit de zece mii galbeni pe an sau rangul de logofăt mare, nu pot fi provinciali. Cum zicea Sertorius: "Rome n-est plus dans Rome, elle est toute oů je suis". Așa și d-lor pot zice: Iașii nu mai sunt în Iași, ci sunt unde suntem noi. Asemene nu putem da titlu de provincial boierului ținutaș, care vine în Iași cu caretă și cu doisprezece cai de poștă la dânsa. Atâta putem face; căci cu opt cai cine nu merge astăzi la drum, când cu patru cai merg atâția în Iași la plimbare. Toți perucherii, toți bacalii la drum își iartă astăzi cheltuiala de doi surugii și douăzeci și patru picioare de cal, socotind de cal câte trei picioare. Damele asemene — negreșit cele frumușele — de la cincisprezece și până la patruzeci de ani, să trăiască măcar în Sulițoaie sau la Odobești, în Herța sau la Adgiud, în Mamorniță sau la Podul Eloaiei (Pont d-Aloës, după expresia unui parfumat sau afumat traducător), sunt din născare iașence, adică vrednice de iubit. Cât pentru cucoanele trecute peste patruzeci ani, însă care au fost frumoase odată, ele se șterg din catalogul provincialelor, pentru hatârul trecutei lor frumuseți. Iar cele slute, fie de cincisprezece ani, fie de cincizeci ani, sunt cu drept cuvânt și fară cât de puțină tăgăduire vecinică și nestrămutată proprietate a provinciei, acum și pururea și în vecii vecilor. Noi, dar, scoțând dintâi cei mai sus pomeniți, din rămășiță vom lepăda încă și pe provincialul evghenist, văr, cumnat sau nepot cu toți logofeții și vornicii cei mari din Moldova, care se poftește de sine la bal la curte, este față la toată nunta aristocratică și se cernește la moartea fieștecărui boier sau cucoană mare, sub cuvânt că răposatul sau răposata a fost văr sau vară a treia cu sora mătușii moșului său de văr primare. Carl Nervil a zugrăvit cu condei de maestru acest biped curioz, pe care Buffon a uitat să-l treacă în Istoria naturală. Neiubind a avea a face cu evgheniștii, noi lăsăm deoparte această clasă animală și ne alegem tipul din acei provinciali, clucerași sau slugerași, care n-au nici o rudenie între oasele sfinte, care nu poartă urs în spate și curcan în coadă și care nu trag la gazdă la moșu logofătu și la văru vornicu sau la Thița logofeteasa. Noi îl alegem dintr-acei care vin în Iași sau cu căruța lor cu trei mârțoage și cu un fecior boieresc înainte, sau cu căruța de poștă, sau cu harabagiu jidan, și, neavând nici o cunoștință între aristocrați, trag sade la han.

Deci începem. Scoateți-vă pălăriile și vă închinați. Provincialul intră în scenă.

Iată omul nostru. Ce ne pasă de unde vine, să fie de departe sau de aproape, de la miazănoapte sau de la miazăzi, dintr-un târgușor sau dintr-un oraș, de la Adgiud sau de la Focșeni, de la Galați sau de la Cotnar, de la Herța sau de la Bârlad, el n-a fi, nu este decât un provincial. Iată-l. Să-l luăm îndată dupa ce simte cea întâi impresie. Îndată ce harabagiul sau surugiul i-a spus că se zăresc turnurile, întocmai ca patru fesuri, a mitropoliei, provincialul iși freacă ochii, își întinde vederea, dacă este în căruță acoperită își scoate capul afară, întocmai ca un pui de lăstun din cuibul său, și se înalță, dându-se cu totul priveliștii ce așteaptă să se destindă dinaintea privirii sale. El vine pe drumul de la Păcurar, spre pildă. Iașii de departe se arată în cea mai frumoasă poziție; bordeile nu se văd, palaturile albesc, turnurile bisericilor strălucesc cu o mie de raze. Atunce inima-i zvâcnește, mai că-i sare din loc, pulsul său bate o sută douăzeci de ori pe minut; nu se poate ținea în trăsură, mai că-i vine să sară jos și, în entuziasmul său, strigă: "În sfârșit, iată-mă în cel mai frumos oraș al Principatului Moldaviei sau al Cnejiei!"

Dar se apropie de barieră; și ce vede? Două rânduri de bordeie acoperite cu paie, nevăruite, locuite de un roi de jidani stremțuroși. Ajunge la barieră. Harabagiul sau surugiul stă. Un fel de amfibie, îmbrăcat jumătate turcește și jumătate căzăcește, vine și întreabă pe provincial: cine-i, de unde-i și unde trage? Voinicul nostru nu știe că însemnează și pentru ce i se fac asemene întrebări. În sfârșit, răspunde că-l cheamă Oboroc sau Poloboc, că vine de la Herța sau de la Bacău și că trage la gazdă la hanul cutare, că acolo l-a trimis protopopul ținutului. Zice să pornească; dar n-a scăpat cu atâta. O altă amfibie vine și-l întreabă de n-are marfă cu dânsul. Minunat de o asemene întrebare care-i dovedește că oamenii il socot de bacal sau brașovean, el nu știe ce să mai zică. Amfibia nu mai așteaptă, îl poftește jos, îi scoate geamantanul și lada, pentru că adevăratul provincial nu merge niciodată la drum decât cu ladă de Brașov. În zadar el strigă împotriva acestei călcări a pravilei, în zadar el cheamă în ajutor Reglement și Noul Așezământ, cinovnicul îi împunge geamantanul cu niște vergi de fier, îi scormonește prin ladă și, în sfârșit, dă peste câteva lucruri ce samănă a niște potcoave de cal, învelite cu cea mai mare sârguință în hârtie vânătă. Ce-s aieste? întreabă el. Aieste, răspunde provincialul, cu nevinovăția sa obicinuită, îs niște cârnați uscați și cu usturoi, care la noi se fac tare buni și i-am cumpărat înadins sa-i duc prezent unui prieten ce am în Iași. Prieteșugul, răspunde amfibia, este un simtiment ce-l prețuiesc ca om; dar, ca cinovnic al Eforiei, nu trebuie, nu se cuvine să uit că cârnații nu pot avea slobodă intrare în capitalie, ca unii ce sunt făcuți din carne; și carnea, precum știi sau trebuie să știi, este dată în otcup. Deci cârnații se opresc la barieră și se vor predstavlisi locurilor mai înalte. Provincialul nu înțelege nimic din otcupuri și monopoluri; el știe atâta că carnea îi lăsată de Dumnezeu ca să fie mâncată; și că, sau fiartă, sau friptă, sau în cârnați, poate fi mâncată oriunde-i foame cuiva. El nu se poate, dar, hotărî a lăsa cârnații săi să se alătureze la delă sau să se predstavlisască la nacialstvă. Provincialul, de felul său, îi zurbagiu și gata la bătaie, mai ales când are a face cu un iașan. El s-apucă la sfadă cu cinovnicul Eforiei; de-abia un comisar de poliție poate să-l oprească să nu vie la pumni, o faptă care, în loc să-l ducă la han, l-ar duce drept la Agie. Bietul ținutaș îi prost din născare și din creștere, ca unul ce n-a fost înca în Iași. Numai acei norociți ce au petrecut mai multă vreme în capitalie știu câtă pagubă se poate pricinui veniturilor Eforiei prin ascunderea sau sloboda trecere a unui cârnaț din ținut în oraș.

În sfârșit, cârnații rămân la popreală și provincialul are slobodă intrare în mult așteptații Iași. El măsură, în toată lungimea ei, șoseaua Păcurariului; și atunce buza sa cea de jos se lungește ca semn că este înșelat, în vreme când sprâncenele sale iau forma a două perispomene grecești. El nu poate înțelege cum niște case așa de urâte, cele mai multe acoperite cu paie sau cu șindilă putredă, fără nici o arhitectură, pot să alcătuiască acel oraș de care a auzit atâte în copilăria sa. Mai că-i vine să creadă că harabagiul l-a inșelat și că, în loc să-l ducă în Iași, l-a dus în Vaslui. Dar, în puțin, această grozavă îndoială trece; provincialul ajunge în preajma temniței statului; atunce, dinaintea ochilor săi se dezvălește ulița aristocratică a Copoului, cu frumoasele sale palaturi. Atunci marea capitalie i se arată; își găsește iarăși Iașii ce i-a văzut în visuri. Îi mulțumit și strigă: "Slavă ție, Dumnezeule, slavă ție, că nu fusei inșelat!" Cu ce privire se uită la lucrurile ce trec dinaintea lui! Cu ce repegiune îi bate inima când vede încă ceva necunoscut! Cu ce sfântă văpaie pizmuiește norocita soartă a unui iașan! Toate îi pricinuiesc mirare; toate sunt pentru dânsul izvor de nouă senzații și de nouă întrebări. Da asta ce-i? Da casa ceea a cui-i? Da turnul cela? Da tabla ceea?

În sfârșit, îl întreabă harabagiul: Cucoane, unde vrei să te duc? Zău, nu știu încă unde, se întâmplă să răspundă câte un provincial, care a uitat să întrebe pe bunul său sau pe soacră-sa, pe vremea lor când mergea la Iași, unde trăgea la gazdă.

Cea mai mare nesocotință ce poate face un ținutaș este să sosească în capitalie fără să știe unde are să tragă. Alegerea gazdei este un lucru foarte mare și care trebuie făcută de mai înainte și în urmarea cercetărilor celor mai cu de-amănuntul și cu scumpătate. Ai auzit negreșit de o mie de istorii groaznice întâmplate pe la ratoșe și crâcime, în codrurile Herții sau în alte atâtea codruri și păduri sădite cu stejari și cu tâlhari, cu brazi și cu hoți. Ei bine, toate întâmplările de noapte din acele locuri nu se pot potrivi cu primejdiile ce așteaptă ziua mare pe nesocotitul călător care se rătăcește în tractirul de frunte din Iași. Provincialul, neștiind unde să tragă, harabagiul, cumpărat de Regensburg, îl duce la ospătăria de "Sankt-Petersburg". Îndată ce trage la scară, un lacheu vine îmbrăcat, iar nu în cămeșă și izmene cum se obicinuiește pe la târgușoarele de țară, se înfățoșază și apucă de subsuoare pe domnul călător, care într-un minut de deșărtăciune iertată mai că se crede logofăt mare. Lacheul îl duce într-un apartament frumos, decorat și mobilat mai bine decât odăile ce a văzut la ispravnicul sau la prezidentul ținutului său. O altă slugă cu livre vine și-i zice cu cel mai mare respect: Când veți avea ceva de poruncit, mă rog să trageți clopoțelul. Eu stau la ușă, gata a vă sluji. Veți mânca în sală sau poftiți să se puie masa în apartamentul măriei voastre? Măria sa va mânca în sală. Merge în sufragerie și ochii îi sunt orbiți de noile frumuseți ce descopere. Pereții sunt zugrăviți și samănă cu acei descriși de Nervil. Masa îi bine acoperită și luminată cu lampe, lucru cam rar obicinuit în provincie; șervetele numai sunt cam negre, dar așa-i moda în ospătărie. Talgerele sunt de farfurie fină. Provincialul, care n-a văzut încă nimică asemene, se socoate în palaturile din Halima. El se pune la masă, uimit, între un lord englezesc și o contesă leșească. Bucatele sunt tot beftecuri, anghemahturi, budinci și blamanje, bucate favorite în ținuturi și care de unii se mănâncă cu sardele, ca să nu fie prea dulci și să strice dinții. Văzând că toți beau șampanie, cere și dlui de acest vin; și așa, îndopat și adăpat, putându-se de-abia ținea în picioare, se întoarce în apartamentul său și pică pe o canapea de adamască în brațele lui Morfeu — adică a somnului, pentru cei ce nu știu mitologia, o stare de oameni foarte numeroasă în ținuturi.

În cursul somnului, nimene nu-l trezește; dar a doua zi, când se deșteaptă, când fumurile vinului i-au ieșit din cap, provincialul care nu-i de tot prost vede în închipuirea sa un șir de gânduri posomorâte.

"Toate aceste-s tare frumoase; dar toate aceste pot fi și tare scumpe".

El întreabă și află că socoteala sa se mărginește în mica sumă de o sută șaptezeci și nouă de lei, afară de bacșișuri pe la slugi.

O sută șaptezeci și nouă de lei pentru o masă și un pat! Adevărat că patul era moale, masa bună și vinul cu spumă. Adevărat că străinul a fost primit cu cel mai mare respect și ca un logofăt mare purtat de subsuori când s-a coborât din trăsură; lacheii i-au zis măria ta. Nu-i nimică, dar îi prea scump. Provincialul, lovit în ce are mai scump în lume, în punga sa, strigă. Dar Regensburg se arată cu pântecele său cel gros. La dânsul nu-i de târguit. La dânsul trebuie să dai ziua fără împotrivire aceea ce în codrii Herții ar trebui să dai noaptea. Nenorocitul călător n-are încotro să facă, decât scoate punga și plătește această întâi lecție. Ispita este un profesor care se plătește mai scump decât cei mai scumpi profesori din Iași.

Provincialul se hotărăște să-și schimbe gazda. El iese și caută în târg un han destul de bun și de ieftin, în care să nu tremure pentru punga lui, și, în sfârșit, dă și se așază la hanul lui Coroi, dacă este din Țara de Sus, sau la hanul lui Evangheli, dacă este din Țara de Jos.

Până aici; la anul viitor, cu darul și învoirea cerescului împărat, dacă vom trăi, vom arăta mai departe odiseea provincialului nostru. cititorii noștri îl vor vedea pe uliță, la bal, la teatru, la muzeu, pe turnurile Trei-Sfetitelor și ale Goliei; îl vor vedea mâncând, dănțuind, făcând curte și, în sfârșit, înturnându-se în provincie cu o barbă de țap, cu plete de un cot, cu haine făcute la Ortgies și cu o mie de galbeni datorie. Tot atunce va duce în buzunar și Foaia sătească, în care va fi publicată scoaterea în mezat a o a patra sau a opta parte de moșie ce are clironomie de la părinți, în trupul cutare și cutare. Toate aceste le vor vedea cinstiții cititori numai dacă îmi vor cumpăra destule calendare pe anul 1844, ca să pot cu acel câștig publica calendare și pe anul 1845.


[1] Pierre Durand a scris Fiziologia provincialului în Paris; noi am căutat ca trăsăturile lui să le micșorăm în proporția cadrului cuvenit provincialului în Iași.