Fiuțul oii

 

În vremile de demult Dumnezeu umbla cu Sfîntul Petru pe pămînt printre oameni și le cerca firea și inima. Umblînd ei așa, au ajuns o dată pe-un munte unde era o stînă de oi. Oile erau chiar după strungă; ei intrară dar în colibă, la baciul, și-i dădură „bună vremea”, ca oamenii cei de omenie. Baciul însă nu le zise „sănătate bună”, ci-i întrebă răstit:

— Dar voi, moșnegilor, ce umblați pe-aici?

— Umblăm, zise Dumnezeu, prin astă lume mare și fiindcă sîntem osteniți de drum și flămînzi, am intrat la dumneata, să cerem ceva de mîncare.

— Hm! grăi baciul, toți leneșii ar mînca lapte și caș, dar ei nu știu cît de greu se iernează oile; mergeți în treabă-vă!

Atunci străinii dau să meargă, dar un băiet, care era-n fundul colibei, îi oprește:

— Ia, stați, bade, că am și eu o oiță, mă duc s-o mulg în strungăreață, ca să nu mergeți chiar neînfruptați de la stînă.

Străinii se-ntoarseră, iar băiatul a mers să-și mulgă oița. Fugînd însă pe coastă la vale, căzu și sparse strungăreața, care era de pămînt, o oală care era ca de o cupă de mare. Se-ntoarse dar în colibă și luă o găleată și mulse, și mulse, pînă ce umplu găleata de lapte și-l dete străinilor de-l beură gol, că el bucată de pîne ori de coleașă n-avea de unde să le deie. După ce se săturară, Dumnezeu îi zise băiatului:

— Măi băiete, ia-ți tu ocheșica ta și hai cu noi.

Copilul se-nvoi; luă oița cea oacheșă și merse cu cei doi moșnegi.

Cum mergeau ei așa, Dumnezeu zise-ntru-un tîrziu:

— Așa mi-e dor de carne!

Iar băiatul răspunse:

— De ți-e dor, haid’ ajută-mi să tragem pielea mielului de sub oaie, că e grăsuț.

După ce mîncară toată carnea, Dumnezeu zise către băiet:

— Seamănă tu oasele mielului, cît e lunca asta de mare, și hai după noi.

Băiatul ascultă, sămănă oasele mielului prin luncă și porni după cei doi moșnegi.

Adecă din oase se făcură tot oi și era o turmă mai mare decît aceea, la care el slujise. Oița cea oacheșă era năzdrăvană și nici nu putea fi altfel, că doară din laptele ei băuse chiar Dumnezeu cu Sfîntul Petru, și mielul ei iar ei îl mîncară; ea mergea tot înaintea turmei și era ca un păcurar care-i mai harnic!

După ce mai merseră oleacă de cale, iară îi zise Dumnezeu băietului:

— Să mergi în munții cutare și cutare, acolo să-ți faci stînă și să ai noroc, că nimeni nu te-a-ntreba că de ce-ți ții turma pe-acolo, numai să fii cu minte!

Și s-a dus băietul acolo în munții aceia și-a făcut stînă și oacheșa umbla cu turma la pășune, iar el stătea la colibă și făcea brînză și urdă; dimineața, la amiazi și seara venea turma la stînă, oacheșa da oile-n strungă, iar el le mulgea. Așa a trăit multă vreme, pînă ce a adunat lînă și brînză foarte multă. Atunci i-a-ndreptat Dumnezeu nescari neguțători pe-acolo, la care a vîndut lîna și brînză cu preț foarte bun.

După multă vreme s-a gîndit feciorul să meargă și el o dată la biserică. S-a și dus. Dar’ cu toate că peste noapte plouase și era tină, el nu s-a întinat de fel; mergea tot pe deasupra tinii. După ce-a intrat în biserică, s-a mirat că mai toți oamenii vorbeau între ei, unii se coteau, alții rîdeau, dar’ el stetea numai și asculta sfînta rugăciune.

O dată se uită înapoi, după ușa bisericii, acolo era Ucigă-l toaca, tot scria pe-o piele de bivol pe oamenii care rîdeau în biserică și pe care se purtau cu necuviință. Dar el nu rîse nici de diavolul. Ceilalți oameni nici nu-l vedeau pe diavolul, fiindcă erau păcătoși.

Mai uitîndu-se feciorul din cînd în cînd la diavolul, vede că el și-a umplut pielea cea de bivol pe care scria, dar fiindcă mai avea oameni de scris, prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți și dracul făcu puf! cu capul de perete. Atunci începu feciorul a rîde și nu-l mai văzu pe mamonul.

După ce ieșiră oamenii din biserică, ieși și feciorul, dar acum se-ntină și el întocmai ca și alți oameni păcătoși.

O văduvă frumoasă și vicleană îl ochi bine pe fecior, vedea că e voinic, frumos, dar neumblat în lume; deci își puse carul în petri să-l amăgească. Se duse de la biserică fuga acasă, umplu o ploscă de vinars, puse nește plăcinte-ntr-o merindare și se luă tot în piciorul lui, du-te, du-te, pe munte-n sus pînă la stîna lui.

— Bună ziua, voinice!

— Mulțămesc dumitale; dară ce umbli pe-aici?

— O, voinice, dragul meu, tu precum se vede nu știi obiceiul satului nostru. Am pus pomana după bărbatul meu, fie iertat, care a murit, sînt acum șase săptămîni și-am chemat pe toți oamenii, care au fost azi la biserică; văzînd că tu ai venit încoace și n-am avut de unde te lua, ca să te chem la pomană după obiceiul satului, a trebuit să viu să-ți aduc pomana aici. Iată beutură și mîncare, ospătează-te de sufletul mortului.

Și prinse feciorul meu plosca-n mînă, și trase din ea una păcurărească, mai beu și văduva cea frumoasă, mai beu și el, și tot pe rînd umbla plosca de la unul la altul, de sufletul mortului, pînă ce se oțeliră ca tunul, apoi începură la dragoste. Era însă aproape de amiazi. Turma venea la staul. Atunci îi veni feciorului ceva în minte și prinse a schimba la fețe.

— Ce ai? îl întrebă văduva.

— Ce am nu e bine; vine turma și de află oacheșa mea, că tu ești aci, se va supăra foc pe mine.

— Că nu m-a vedea; iată pînă mulgi tu oile, eu mă culc, și m-acopăr cu gluga, să nu mă zărească.

Așa și făcu, iar feciorul se puse-n strungă să-și mulgă oile. Dar’ nici o oaie nu-i mai venea la muls. Atunci el zise cam răstit:

— Dă, oacheșă-n strungă!

Iar’ ea-i răspunse:

— Deie cea de sub glugă!

Văzînd feciorul că oaia cea oacheșă îi cunoaște păcatele, se mînie și-o sudui:

— Ai, morții tăi de oacheșă!

Atunci turma, zbr! se făcu nevăzută și el rămase singur-singurel în strungă cu găleata între genunchi și-ncepu a plînge ca un copil mic și-a se ruga:

— Doamne, Dumnezeul meu, după ce din binele-n care am fost, numai din prostia mea am ajuns iar sărac, fii bun și-mi ia și zilele, fă-mă o buruiană să mă acăț de lîna oilor, după ce ele acum fug de mine.

Dumnezeu îl ascultă, îl prefăcu scai și el, cînd numai trecea o oaie pe lîngă el, se acață de lîna ei, de dragă ce-i era, și se tot acață pînă-n ziua de astăzi, iară oamenii nu aruncă-n foc scaii, care-i află pe lîna oilor, fiindcă știu că aceia din om sînt făcuți. Și-o zicală este: „Se acață de om, ca scaiul de oaie”. Știți dumneavoastră despre cine zice românul așa...

Oaia cea oacheșă din minutul cînd o sudui păcurariul, purcese grea.

Nu trecu multă vreme și oaia fătă, dar’ nu miel, ci un copilaș frumos ca o rujiță și grăsuț ca un turduluc și numaidecît prinse a umbla după oaie ca un miel. Apoi se duse oaia la un izvor și-l boteză, puindu-i numele: Fiul oii.

Și creștea Fiul oii într-o zi ca-n două, în două ca-n nouă, în nouă ca-n nouăzeci și nouă și cînd era de-un an, era un voinic de-ți era mai mare dragul de el.

Umblînd el prin cei munți cu oaia, află sub un fag trei arme: o sabie, o coardă și un paloș. Și era scris pe paloș, că cine va găsi aceste arme, voinic va fi.

El luă armele și se duse prin pădure să afle o poiană, unde să-și facă casă.

El a aflat o poiană foarte frumoasă.

Acum prinse a căuta lemne oable de casă, dară nu află că toate lemnele erau strîmbe.

— Oare ce să fie aceasta? zise el, cum e, de pe-aici toate lemnele sînt strîmbe? Ia să mai caut.

Și merse și merse prin cea săcreată de pădure, pînă ce află un om cît un deal de mare, care nu făcea alta, decît strîmba toate lemnele, le prindea de vîrf și le pleca la pămînt. Fagii și brazii cei mai obli și mai groși îi strîmba de-i făcea gînji. Acesta era adecă Strîmbă-Lemne.

— Hm! își zise Fiul oii, hm! nu ai tu alta de lucru, numai să strîmbi lemnele?

Strîmbă-Lemne îi răspunse:

— Ce strîmb lemnele? Pe Fiul oii să vezi tu cum l-aș strîmba!

Încăierătura fu gata, căci Fiul oii îi răspunse:

— De gîndești că-l vei putea strîmba, hai apucă-te, că nu mă feresc.

Și se apucară la trîntă mai altcum ca doi urși și se zvîrcoliră și se-mpieptară și se trudiră de curgeau sudorile de pe ei ca bobul, dară nu era chip să se-nvingă. În cele din urmă tot îl învinse Fiul oii pe uriaș, apoi îi zise:

— Acum ce vrei? Să te omor, ori să ne prindem frați de cruce?

Iar’ uriașul Strîmbă-Lemne zise:

— Să ne prindem frați de cruce! Și-au jurat credință și frăție pe crucea paloșului și s-au prins frați de cruce!

După aceea s-au dus la părău să bea apă, că nu mai puteau de obosiți; dar’ nu puteau bea, căci apa era tulbure. Și se luară tot pe părău în sus, pînă unde vor afla apă limpede, să poată bea; dară de unde să afle? că din ce mergeau mai sus, tot de mai tulbure apă dedeau. S-au dus pînă la izvor. Adecă acolo un uriaș tot lua cîte o stîncă-n palme, o măcina-ntre degete, cum sfarmi mămăliga la puii cei de găină, și-o aruncă-n părău, de tot îl tulbura.

— Ce sfărîmi tu pietrile și tulburi apa cu ele? întrebă Fiul oii.

— Le sfărîm, c-așa-mi place; dară să vezi tu cum aș sfărîma pe Fiul oii, să dau de el, că eu sînt Sfarmă-Piatră.

— Așa!? atunci hai și cearcă de mă sfărîmă, că eu sînt Fiul oii!

Și se apucară voinicii la luptă și se zvîrcoliră, pînă curgeau sudorile vale pe fețele lor, dară nici unul nu se putu învinge. Cînd era mai pe la sfîrșitul soarelui, trîntește Fiul oii pe Sfarmă-Piatră, dară îl trîntește cum e data, de s-a clătit pămîntul sub el, apoi îl întrebă:

— Acum, Sfarmă-Piatră, vrei să te omor, ori vrei să ne prindem frați de cruce!

— Ba vreau să ne prindem frați de cruce!

Și jurară pe crucea paloșului, că vor fi frați pînă la moarte. Apoi merseră mai departe toți trei: Fiul oii, Strîmbă-Lemne și Sfarmă-Piatră.

Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu se mai pot ținea-n picioare, că muntele se clătina sub ei ca și cînd ar fi călcat pe un sloi de gheață, care se afundă-n apă sub picioarele celui ce calcă pe el.

— Oare ce va mai fi și aici? își zise Fiul oii. Adecă văd un om care era c-un picior pe-un munte și cu celălalt pe alt munte și spre care parte se pleca, într-aceea parte se plecau și munții sub picioarele lui! Era adecă Scutură – Munții.

— Dar’ ce ai tu, de scuturi munții, nu-i poți lăsa-n pace? zise Fiul oii.

— Ha, răspunse uriașul, să vezi tu pe Fiul oii, cum l-aș scutura, numai să dau de el!

— Dacă zici, ia-ncearcă, că parcă eu sînt Fiul oii!

Și se pun amîndoi voinicii la luptă și se trudesc și se zvîrcolesc, dar nu era chip să se poată trînti unul pe altul. Dar în urma urmelor făcu Fiul oii huzdup! de pămînt cu Scutură-Munții și-i zise:

— Ce-ți alegi: să te omor ori ne prindem frați de cruce?

— Ba să ne prindem frați de cruce, răspunse Scutură-Munții.

Și se ridicară de jos și jurară pe crucea paloșului, apoi plecară de acolo patru inși: Fiul oii, Strîmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră și Scutură-Munții. Să-i fi văzut pe toți patru, te apucau frigurile și nu te lăsau în veci.

Unde era codrul mai frumos se pun ei și clădesc o casă, dară casă colea cum e legea, ca și casele bogaților, nu ca colibele sărîntocilor. Apoi trei inși plecară la vînat, iar Strîmbă-Lemne rămase acasă să le gate mîncarea. Acesta săgetă și el numaidecît un țap sălbatic și-l puse să se frigă, dar cînd era mai fript intră acolo Omul-cît-șchiopul cu-Barba-cît-Cotul, pe-un iepure șchiop călare, cu căpăstrul de cheotoare, răzimîndu-se într-un pai de secară.

— Bună vremea, voinice!

— Să trăiești cu bine, nimuricule! încă așa schidoală nu mi s-a dat în cale, ce cauți pe-aici?

— D-apoi voinice, sînt un drumar năcăjit și mi-a venit la nas bunul miros de la friptura ta și m-am abătut să-mi dai și mie oleacă, că sînt flămînd și ostenit; nu-mi trebuie mult, iacă numai două bucături, că eu dacă mă satur o dată, apoi puțin îmi mai trebuiește!

Strîmbă-Lemne, cugetînd că nimuricul acela nici coada țapului nu e-n stare s-o mănînce toată, îi zise:

— Mănîncă, fătul meu, ia-ți să văd cît poți mînca!

Și se puse buturuga lîngă friptură și cît bați în pălmi o mîncă cu oase cu tot, apoi în loc de bogdaproste încă prinse a rîde pe Strîmbă-Lemne.

— Dar numai cu atîta mîncare așteptai tu pe trei metelei și cu tine patru, dacă nici mie nu-mi fu de-ajuns?

Strîmbă-Lemne văzîndu-se rușinat de nimuricul acela, dă să pună mîna pe el, numai o-mpinsătură să-i deie; dar nu avu vreme, că nimuricul îl impinse pe el de căzu sub vatră, ca un putrigai.

— Asta e mulțămita, Strîmbă-Lemne; fă bine ș-așteaptă rău; apoi, măcar de te-ar arde o zamă bună, dar o zamă de raci... Omul-cît-cotul, hm!

Se puse deci Strîmbă-Lemne în pripa mare și pușcă alt cerb și-l puse-n frigare să se frigă, dar de-abia apucă să se cîrcălească oleacă și fură aci ortacii de la vînat:

— Gata-i cina?

— Gata și nici prea, răspunde Strîmbă-Lemne, că țapul acesta a fost cam bătrîn și nu cred că s-o fi fript, cum se cade. El adecă nu voi să spună pățenia cu buturuga.

Mai stătură ei cît stătură de poveste, apoi cinară și se culcară.

În ziua următoare rămase Sfarmă-Piatră gazdă acasă, iar’ în altă zi rămase Scutură-Munții și pățiră cu buturuga chiar cum pățise și Strîmbă-Lemne: dar fiecare se rușina să-și spună pățenia adevărat.

Mai în urmă-i veni rîndul lui Fiuțul oii să rămînă acasă, să socăcească. Și rămase el și prinse un cerb frumos, îl beli, îl spălă și curăți cum se cade, apoi îl puse în frigare. Cînd era mai frumoasă friptura de mirosea mai bine decît toate mîndreniile din lume, cineva intră-n casă. Era buturugă cît o nucă, adecă Omul-cît-Șchiopul cu-Barba cît Cotul, p-un iepure șchiop călare cu căpăstru-ntr-o chiotoare, răzimat d-un pai de săcară.

— Bună ziua, voinice!

— Să trăiești, neomule! dar’ ce cauți p-aici?

— Mirosul acest bun de friptură m-a tras aci, sînt un biet om călător, mort de foame, dă-mi ceva să mănînc că ți-a fi și pomană.

— Bucuros, zise Fiuțul oii și-i tăie oleacă de carne de pe frigare. Și-o-mbucă o dată nimuricul apoi se repezi să ieie cerbul cel fript întreg, cu frigare cu tot și s-o tulească la sănătoasa. Dar’ Fiuțul oii mi-l apucă de barbă, îl duse afară, crepă vîrful unui stejar și-i vîră barba în crepătura lui, apoi lăsă să se îmbine lemnul cum a fost. Și așa rămase buturuga încleștat cu barba în vîrful copaciului.

Nu trecu mult și-i veniră ortacii de la vînat:

— Noa, da gata-i mîncarea?

— Gata, le răspunse Fiul oii, haidați să mîncăm și apoi să v-arăt pielea berbecului; am acățat-o afară într-un copaciu să se uște.

Și mîncară ei toți patru, apoi merseră afară să le arete Fiul oii pielea berbecului. Dar’ ce să vezi? copaciul în care împlîntase Fiul oii barba Omului-cît-Șchiopul-cu-Barba-cît-Cotul nu era nicăieri, numai o brazdă se vedea pe unde a tîrît acela copaciul după el. Și se luară toți patru să vadă, unde-i va duce brazda aceea? Unde a mers Omul-cît-Șchiopul-cu-Barba-cît-Cotul?

Multe zile s-or fi dus ei tot pe brazda aceea, dară de Omul-cît-Șchiopul-cu-Barba-cît-Cotul n-au mai dat; pînă o dată dau de-o gaură mare, unde intra și urma copaciului. Acolo era buricul pămîntului, pe-acolo intrase Omul-cît-Șchiopul-cu-Barba-cît-Cotul, de frica lui Fiuțul oii.

— Care vreți să mergeți pe cea lume după el? întrebă Fiul oii?

Dar’ nici unul din ortaci nu se-mbia să intre. Atunci zise Fiul oii:

— Mă voi duce dar’ eu și unde-l ajung acolo-l omor, de ce a făcut de rușine pe prietinii mei!

Și-și făcu un leagăn și ortacii-l sloboziră cu nește funii de tei înlăuntru, iar’ după ce simțiră că Fiul oii a ajuns pe cea lume și s-a scoborît din leagăn, traseră leagănul afară, ca să nu mai poată ieși de-acolo și-o tuliră la fugă trei în trei părți: unul să mai scurteze munții, altul să mai sfarme piatră și al treilea să mai strîmbe lemne; dară nu mai voiră a da față cu Fiul oii, că bag seamă se cam temeau de el. După ce ajunse Fiul oii pe cea lume, iară văzu urma fagului și merse tot pe ea pînă nimeri la o casă de aramă, unde intră înlăuntru și văzu o fată de aramă torcînd dintr-un caier de aramă.

— Bună ziua, drăguță!

— Mulțam dumitale, șezi la noi!

— Că n-oi ședea, dară am venit să te rog să-mi spui n-ai văzut pe Omul-cît-Șchiopul-cu-Barba-cît-Cotul, trecînd pe-aici?

— Ba l-am văzut; numai mai înainte trecea pe aici trăgînd un copaci mare după el, în care-i era împlîntată barba și tot borborosea din gură:

— Numai Fiul oii de nu m-ar ajunge, pînă ajung la crîngul pămîntului să-l învîrt o dată să surup lumea, că de nu, eu n-am pace.

— Doară tu ești Fiul oii? întrebă fata.

— Eu!

— Noa, fii bun grăbește de-l ajunge că de nu toți ne prăpădim, cum ajunge la crîngul pămîntului.

Și se duse Fiul oii, dar’ se duse repede, pînă ce ajunse la o casă de argint, în care era o fată de argint și torcea dintr-un caier de argint. El intră-nlăuntru, dar’ după ce aceasta-i spuse ca și fata cea de aramă, el merse mai departe, pînă ce ajunse la o casă de aur, în care află o fată de aur, torcînd dintr-un caier de aur.

— Bună ziua, drăguță!

— Mulțam dumitale, voinice, dară ce vînt te poartă pe-aici?

— Am venit tot pe urma Omului-cît-Șchiopul-cu-Barba-cît-Cotul; nu-mi vei ști spune unde se află, că chiar aci i-am pierdut urma?

— Doară dumneata ești Fiul oii?

— Eu!

— Bine că te-a adus Dumnezeu că numai acum trecea pe-aici tot văietîndu-se că numai de nu l-ar ajunge Fiul oii pînă va ajunge la crîngul pămîntului, că așa îl scutură o dată de prăbușește lumea. Ca să poată merge mai cu spor, a văzut că eu ard cuptorul să fac pită și-a băgat copaciul acolo să ardă chiar și cu barbă cu tot, numai el să poată scăpa viu; acum e la cuptorul meu cel cocător, își arde copaciul din barbă.

Și plecă Fiul oii și-ntr-o clipită fu acolo și cum îl lovi cu muchea toporului în frunte se lăți ca o broască, apoi îl băgă-n cuptor și-l arse pînă se făcu praf și cenușă, iar’ cu fata cea de aur se cunună și de n-au murit și azi trăiesc.

Cine-o știe mai departe, mai departe s-o spună!