Fingal

Jump to navigation Jump to search
Fingal
de Ossian
James MacPherson a publicat în 1760 o traducere (în engleză) din limba galică și scoțiană vechie, traducere în care Ossian este naratorul și presupusul autor al ciclului de poeme epice.

Ion Heliade Rădulescu a tradus versiunea din engleză.


Cântul III

Bardul Carril își continuă cântările: spune acțiunile lui Fingal din țara Loclinului și moartea Agandeccehi, surorii lui Swaran. — Calmar, fiul lui Matha, care primul invitase spre rezbel, revine vulnerat din câmpul bătăliei și anunță că Swaran se prepară de atac; se oferă d-a reținea în respect singur pe scandinavi într-o strâmtoare, spre a da timp irlanzilor d-a se raduna. — Cuchullin va să stea cu dânsul împreună, și ordonă bardului Carril de a conduce mai departe resturile armatei sale. — Aurora apare. — Calmar moare de plagele sale. — Flota lui Fingal se arată la coaste, și Swaran își abandonă projetul de a-și opune toate forțele la desbarcul caledonienilor. — Cuchullin, rușinos de a sa disfală, se duce a-și plânge soldații în cavernele muntelui Cromba. — Lupta. — Fingal admiră curajul lui Oscar, fiul lui Ossian, ce s-a arătat în bătaie d-alăturea lui. — Dă, după victorie, junelui erou laude și consiliuri. — Episod despre Fainas-Ollide.

    „Îmi place peste toate a barzilor [1] cântare ! —
Suspină Cuchullin.
    Îmi place s-auz cele din timpii de demult;
Acestea-s pentru mine ca pacea dimineței,
Ca roua răcoroasă ce umedă colina
Când soarele-și aruncă pre clina [2] ei cea verde
A lui langhidă [3] rază, și când limpede-albastru
Lin lacul dormitează în văile ridenti.[4]
    Carril, mai alță [5] vocea și mai repeți o dată
Din cânturile Turei, acele vivaci cânturi
Ce-mpletea de bucurie palaturile mele,
Sonantele [6] lor stanțe [7], când la sărbări regale
Și splendide ospețe Fingal era de față
Și ochii lui ca stele lucea la suvenirea [8]
Virtuților străbune. ”
    Carril își sună arpa și cântă : „Salutare !
Fii lăudat, Fingale ! cap glorios, mărie !
Eroicele-ți fapte ți-au semnat junețea [9] ;
Adolescente încă, focul mâniei tale
A consumat Loclinul, pe când a ta bellețe [10]
Se disputa în fraged cu-a junelor [11] copile,
Când verginile [12] noastre își arăta omagiul
Prin candida ardoare la grațiele toate
Ce-mbobocea pe fața bellatorului [13] june,
Atunci el, copilandru, în mâini era cu moartea,
Era teribil tare, ca undele lui Lora.
Amicii din pruncie veniră după dânsul
Și-ninseră-npreună p-orgoliosul Starno,
Pe regele Loclinului. Sunt generoși eroii,
Și-i deteră regatu-napoi și libertatea.
Ci inima lui Starno era gonflată, plină
D-invidie s-orgoliu, și medita în fundul
Sinistrului său suflet să piardă p-al său june
Și vingător [14] protector ; căci nimeni nu putuse
Vrodată pân-atuncea a împila trufia.
Intrepindul Starno, afară de Fingal.
    Cum se întoarse Starno în statele silvestre,
În sala mare intră și cheamă pe Snivan;
Om vechi, cărunt cu totul și care foarte-adesea
Cu laude cântase și circondase [15] cercul
Celebru de la Loda. La sonul [16] vocii sale
Sălta piatra puterii, și-ndată schimba soarta
Pe câmpul de bătălie.
    «Bătrâne , — zise Starno — , te du l-acele stânce,
La stâncele Avernului de mare-ncogiurate, [17]
La regele deșertelor, la bellul [18] din bellatori,
Și du aceste vorbe la regele Fingal :
Că voi să-i dau pe fia [19] mea, că fia mea e bellă,
Din vergini mai aleasă. Albețea ei întrece
Și albul din ninsoare, a sânului blândețe
Îi e cu mult mai fină decât a mării spumă ;
Curat e al ei suflet și generos și candid.
    Să vie, dar, aicea, luând să-l însoțească
Toți junii mai iluștri din țara lui fecundă ;
Să vie-n voia bună a-i da pe Agandecca,
De soare nevăzută, de vânturi neatinsă,
Crescută sub veghere în stanțele [20] secrete
Palaturilor mele. »
    Snivan plecă, ș-ajunge la munții Albionei.
Fingal pleacă cu dânsul ; amorul îl conduce,
Și inima și sufletul i-apucă înainte
Și-ntrec și svolul [21] rapid velocilor [22] lui nave ;
Străbate marea, ajunge la curțile Loclinului.
«Bine-ai venit, — îi zise întunecosul Starno — ,
Al stâncelor Morvenului, o, rege maiestoase,
Binevenit să fii ! Și vouă salutare,
Eroilor soți [23] d-arme, copii ai bătăliei
Ș-ai insolei retrase ! Veți celebra trei zile
Serbarea și ospățul în stanțele regale
Palatului meu splendid. Veți urmări trei zile
Mistrețul de prin selbe [24], ca renumirea voastră
S-ajungă să străbată până-n secreta stanță,
Azilul fetei mele, frumoasei Agandecca.»
    Ci [25] regele ninsorilor precugeta [26] la moarte
Când oferea serbarea, ospățul amiciei.
Fingal n-avea credință [27] în fața și în vorba
Nemicului său Starno ; și apăru-n serbare
Armat ca de bătălie.
    În spaimă, asasinii pierdură curagiul
Și nu se mai putură susține, nici sta față
La căutarea francă eroului și oaspe ;
Fugiră dinainte-i.
    În cestea [28] începură accentele voioase,
Și arpele [29] sonore se-nfiora sub mâna
Atâtor barzi maeștri. Cânta la rând cu toții
Și gloria în lupte, ș-ai verginilor carmeni [30] .
Ullin, bardul Erinei, amicul lui Fingal
Și cantorul [31] celebru colinelor din Coma,
Cântă și el la rându-i bellețea și candoarea
Înaltei fetișoare a regelui de nive [32]
Și gloria eroului eroilor Morvenului.
    Bellissima-Agandecca l-aceste dulci accente
Ieși din al său talam [33], din stanța [34] de suspine,
Și radioasă-apare d-o splendidă bellețe,
Ca luna când răsare la orient din nori.
Splendoarea nedescrisă vesmintelor și carmeni
În tot giurul [35] o-ncinge ca cerc de o lumină,
Augustă aureolă.
    Nu atingea pământul ușoarele ei pasuri,
Al lor sursur exotic ca-armonie cerească
Uimea simțirea toată.
    Cum vede ea, și amă [36] p-eroul ei și mire,
De dor inima-i bate, pudoarea o reține ;
Iar ochii ei cerulii [37] , cătându-l, se repoză [38]
Cu mare tinerețe pe-ntreaga lui ființă.
Și sufletul ei face urări spre fericirea
Și prosperarea-ntreagă eroului și mire,
Eroului Morvenului.
    Cu totul radioasă a treia zi răsare
Și-n selbele mistreților străbat ale ei raze ;
Iar perfidul de Starno, în cugete ascunse,
Ieși la vânătoare, și-nvită după dânsul
Pe oaspele Fingal.
    Vânară împreună și, pe la miezul zilei
Era plină de sânge pătrunzătoarea lance
Eroului și oaspe [39] de sângele mistreților
Gormanului silvestru [40].
    Atunci veni și fia Starno ca să-l afle ;
Cu totul lăcrămoasă d-amor, de disperare
I-adresă-aceste vorbe :
    «Fingal, ilustre june, să nu te-ncrezi în Starno,
În inima-i superbă, căci în această selbă
Întinsă-ți stă o cursă ; sunt puși să te omoare ;
Ferește-te d-aceste funestre cotiture,
În care stă la pândă și te așteaptă moartea ;
Ai însă pietate d-acerba mea durere,
O, rege al Morvenului, și salvă p-Agandecca
D-a tatălui furoare [41]
    Fingal, făr'a se teme și sigur d-al său gladiu [42],
S-avantă,-având cu sine amicii de credință.
Ieșiră de la pândă ladronii [43] ș-atacară.
Și cad ca toți codarzii [44] ce nu știu da în față,
Cad morți unii, iar alții o iau pe loc la fugă ;
Și selba în tot lungul răsună d-al lor țipăt,
De spaima de vendictă [45] .
    S-adună vânătorii în curțile lui Starno.
Acesta, sub tufoase sprâncene neguroase,
Rota-ntărâtați ochi, siniștri de turbare.
    «Să mi s-aducă-aicea a unică de fată,
Aci însuși de față cu-alesu-inimei sale,
Cu-ăl rege al belleței ce vine din Morven.
Căci blândele-i cuvinte și-au și făcut efectul
Și nu-i fură deșarte ; căci mulțumită dânsei
Fingal își are mâna-nmuiată pînă-n coate
În sângele Loclinului, amantului meu popol [46]
    Ea vine tremurândă, cu ochii plini de lacrămi,
Cu părul în desplete, simbol durerii sale ;
Gol sânul ei și candid i se gonfla-n suspinuri.
    Nici mai așteaptă Starno ; ardică [47] al său gladiu
Ș-o-njunghie cu-a lui mână. Ea cade precum cade
O spumă de ninsoare ce-alunecând se rumpe [48]
Din stâncele Ronanului în mijlocul tăcerii
A unei zi de iarnă.
    Fingal în disperare își cheamă bellatorii,
Și armele răsună ca însuși glasul morții.
Se-naieră greu lupta ; cad morți cei din Loclin,
Și alții scap cu fuga. Fingal ia p-ai săi umeri
Pe bella Agandecca, și moartă o depune
În propia sa navă...
    Mormântul ei stă azi pe culmele Arvenului,
Se nalță solitariu ; și marea împregiuru-i
Când geme, când suspină.
    „Profundă fie pacea cu dulcele ei suflet,
Și bardului ce știe cu cânturile sale
Să miște și să-ncânte, — suspină Cuchullin.
Fingal fu redutabil în prima sa junețe
Și redutabil încă e-n anii cărunteții ;
Din nou Loclin cădea-va sub regele Morvenului.
Arată-te, o , lună, pe margine-argintei
Rețelei ce circumdă [49] vestmântul tău de gazuri !
Vestmântul ce te-nmantă în norii diafani
Lumină peste valuri albuiele lui vele ;
Șă dacă vreun spirit predomnitor a nopții
Și conductor de vânduri descinde pe pământ,
Binevoiește,-o, lună, și-i apără de specoli [50]
Și nave, și vasele amenințare-atâta
D-al nopții întuneric. ”
    Acest fel de urare se revărsa din sânul
Lui Cuchullin, fierbinte lângă torent pe margini,
Când filiul lui Matha apare pe o colină,
Venind de pe câmpie. Era vulnerat [51] tare,
Era-nmuiat în sânge, se susținea în lance ;
I se-nmuiase brațul, ci sufletul său încă
Își conserva puterea.
    „Bine-ai venit, Calmare, — îi zise-atunci Connal — ,
Amicii te așteaptă. Ma care e suspinul
Ce înnecat se scapă din sânul ce vreodată
N-a cunoscut de frică ?”
    „Și nici că va cunoaște, — adaose Calmar —,
Căci sufletul meu crește când este în pericol,
Tresare-n bucurie la uietul [52] bătăiei.
Cunoști tu a mea stirpe [53] : Calmar a fost tulpina
Din care casa noastră își are începutul ;
Calmar sfida tempeste [54] și se juca cu dânsa,
În luntrea lui cea neagră sălta asupra mării
În contra vijăliei [55].
    Un spirit, într-o noapte, se puse să-ntărâte
Și vânturi, s-elemente ; și valurile se îmflă [56]
Și stâncele se zbucină [57] ; vin răpede și norii
Plini, încărcați de fulger. Calmar, coprins [58] de frică,
Revine sus pe țărmuri ; ci-ndată-i rușine
D-a sa împuținare [59] și răpede s-aruncă
Pe valuri furioase, și bravă audace [60]
Al vânturilor spirit. Pe cari cârmuia luntrea
Trei juni cu brațul tare, el sta drept în picioare
Cu gladiul în mână ; ș-un nor ce se lăsase,
Când răpede în cale-i trecu pe lângă dânsul,
El nu mai pierde timpul, ca fulgerul răpede
Și-nfige fierul-ntr-însul, în bruma-i tenebroasă ;
Iar spiritul tempestei se sperie și lasă
În pace firmamentul, și iarăși lună, stele
P-a cerului câmpie apar mai radioase.
    Din astfel de părinte se trage a mea stirpe :
Străbunii îmi lăsară aceeași nepăsare
Și intrepiditate [61]. De bravi răul s-ascunde ;
Fortuna p-audace ajută și protege [62].
    Ci voi, fii ai Erinei, ai verzilor ei câmpuri,
Trăgeți-vă din valea lugrubră a lui Lena,
E plină-ncă de sânge. Cu toții împreună,
Câți sunt încă de luptă, să pase la Fingal ;
Loclin văz că s-avântă, l-am auzit cum vine
Cu pașii în cadență. Eu rămânea-voi singur
Și singur voi combate ; și vocea mea în aer
Va răsuna ca tunet, ca răcnete confuze
A mii de bellatori.
    Ci să-ți aduci aminte de mine, Cuchulline,
Să faci ca după datini onorile din urmă
La corpul lui Calmar.
    Îndată ce Morvenul va devasta cu totul
Oștirea lui Loclin, mă pune subt o piatră
Drept monument nălțară, să spuie d-al meu nume
La timpul care vine, cum mama mea bărbată
Să-și șteargă a ei lacrămi văzînd această tombă [63]
Care va sta de martur [64] d-a fiului valoare.”
    „Nu, fiule lui Matha, — răspunse Cuchullin —,
Eu nu mă mișc d-aicea, și sta-voi lângă tine,
Că bucuria-mi este să lupt cu forțe-egale ;
Tot înaintea morții, tot unde e pericol,
Acolo ș-al meu suflet îl simt că se-ndoiește,
Connal și tu, Carrile, al meu bard venerabil,
Conduceți voi oștirea ; și când luptând veți vinge [65],
Veniți d-aflați căzute în luptă-a noastre corpuri.
Moran, aleargă-ndată și spune lui Fingal
Că-Erina e căzută pe mâinile străine
Și-nvită-l, fă-l cât poate să vie mai curând.”
    Începe dimineața cu-ncetul să albească
Sus creștetul lui Cromla, și fiii mării suie
Peste coaste peste țărmuri. Calmar îi și așteaptă,
Determinat cu totul, înfipt și ferm cu pasul ;
Curagiul i s-aprinde în iritatul suflet.
Ci arată c-a lui față e palidă. Ce are ?
Se-nmoaie, se mai ține în lancea lui paternă,
În lancea ce-a fost smuls-o din domele [66] lui Lara,
Fiind acolo față și lăcrămoasa-i mater [67].
    Așa se ținea omul, și-ncet, încet eroul,
Pierzându-și al lui sânge, de tot puterea pierde
Și cade ca un arbor pe câmpul Connei mort.
    Iar Cuchullin rămâne silențios și singur
Și nemișcat ca stânca în mijlocul arenei :
Să vie marea-n unde, spumeze peste capu-i,
Că stă pe locu-i stânca, și coastele-i resping
Asaltul d-orice valuri.
    În fine, la-orizonte, din sânul griv [68] al brumelor
Apar albele vele a flotei lui Fingal ;
Și se părea că este o selbă mișcătoare
Plutind tot deodată cu locul inundat.
    Swaran de pe colină le vede ș-abandonă
Și castrele, și lupta, și răpede se duce
Să iasă înaintea nemicului [69] ce vine.
Precum oceanul Nordului de sine se retrage
Prin sutele de insole sporade-ale-Inistorei,
Asemeni batalioanele Loclinului vin repezi
Iar înapoi să bată oștirea lui Fingal.
    Iar Cuchullin, pe gânduri, cu ochii-ntunecați
De lacrăme cocentre [70], și înclinat cu capul,
Cu pasul rar se mișcă, târând greu după sine
Îndelungata-i lance. S-afundă în pădurea
Umbroasă a lui Cromla și plânge despre moartea
Amicilor săi d-arme. I-e și rușine încă
Să dea față cu față naintea lui Fingal,
    Ce nu-l văzuse altfel decât în luptă tare
Și splendid de victorii.
    „Și câți din eroi, — zise —, din capii-Insfaliei
A căror voie bună făcea și bucuria,
Și marea-cuviință ospețelpr regale,
Câți astăzi pe câmpie zac morți, fără-ngropare !
N-am să mai văz acuma ai lor pași pe verdeață,
În urma căprioarei e stinsă a lor voce.
Mulți, palizi, fără viață în propriul lor sânge
Zac frații mei de arme !
    O, spirite eroici ce m-ați amat [71] atâta,
Veniți de vânt purtate, s-auz înfioratul
Al frunzăturei geamăt din grotele de Tura.
Și-n trista-acea murmură să-mi paie [72] c-auz vocea
Și vizitele voastre, să-mi paie că mă aflu
În convorbirea voastră. Acolo-n depărtare
De lume, de umane, voi să-mi termin în pace
Și zilele din urmă. Nici bard, nici monumente
Nu va aduce-aminte c-am existat vrodată [73] ;
Nimic să nu ateste nici însuși d-al meu nume.
Plângi singură, Bragela, o, văduvă consoarte,
Căci Cuchullin s-ascunde, de viu între morți este
Și căci al lui nume e stins, pieri cu totul !”
Așa capul Erinei gemea rătăcind singur
Prin selbele deșerte pădurilor lui Cromla.
    Fingal sta drept pe navă-i, și lancea-i oțeloasă
Vibra în a lui mână, și armatura-i toată
Lucea pe el teribil, ca focurile stranie
Din meteorul morții ce se sperie călătorii
În ora când s-eclipsă și luna de pe ceruri.
    „Al bătăliei spirit pe câmp seamănă moartea. —
Strigă Fingal —, și sângele d-amici văz pretutindeni !
S-au coperit [74] de doliu câmpiile lui Lena :
Domnește solitutea în sebele Cromla,
Pierit-au vânătorii în plină fortitute [75]
Și filiul lui Semo... ce s-a făcut cu dânsul ?
Copiii mei, voi, Ryno, Fillan,... să sune cornul,
Vă duceți pe colină, suiți-vă pe piatra,
Mormântului lui Lamdarg.
    Swaran, cât despre dânsul, eu mi-l aștept aicea ;
Să vie, odiosul, cu clanurile-i toate.
Vedea-vor, svânturații [76], cât d-aspri la vendictă
Și răpezi sunt consângii [77], amicii celor morți !”
    Svoală ca fulger Ryno, Fillan l-urmează gravid [78],
Cu pași mai puțin răpezi ; căutătura-i este
Ca negura de toamnă. Le-a și răsunat vocea
Prin văile lui Lena. Cu toții loclinenii,
Sămânța oceanului, recunoscură-ndată
Și cornul, și bucina [79], semnalul lui Fingal.
Valul bătut de vânturi cu mai puțină fugă
Descinde peste pruntul [80] regatului de nive,
Decât fiii Loclinului în jos de pe colină
Se răpezea la vale în bellicul [81] impetuu [82].
În fruntea lor avanță [83] ferocele Swaran
Cu-amenințarea-n gură și-n pietu-i cu turbarea ;
Vărsa schinteie ochii, și răpezea săgete,
D-omorâtor săgete.
    Fingal și recunoaște pe filiul lui Strano
Și își aduce-aminte de scumpa Agandecca.
Swaran, ca june încă, și-a fost deplâns surora.
Fingal trimite-ndată pe bardul său Ullin
Spre-a-l invita să vie la un ospăț de guerră [84] :
Era mișcat în suflet Fingal și foarte-ndolorat
Când își aduse-aminte de primele-i amoruri.
    Ullin, cu târzii pasuri, ca vechi de zile multe
La filiul lui Starno veni ți-i zise astfel :
    „O, tu ce-ai ale tale de noi foarte departe,
P-alte tărâmuri, colo în țara de Loclin,
    Vino la sărbătoarea a regelui Morvenei ;
Treci ziua d-azi cu pace, petrece-o în repaos,
Și mâine ne vom bate, vom sparge d-ale scuturi.”
    „Nu mâine, ci-nsuși astăzi să spargem d-ale scuturi —,
Swaran propupse-ndată. Tu du curând d-aicea
Și domnul tău spune că mâine sărbătoarea-mi
Va fi pe bătătura mormântului său propriu.”
    Ullin tăcut se-noarse de unde plecase.
    „Hei, bine ! — atunci îi zice Fingal cu un surâs ;
Să dea, dar, Swaran mâine faimoasa-i sărbătoare,
Și azi să-i facem voia : să sfărâmăm la scuturi.
    Stăi, Ossian, cu mine ; ascunde-ți, Galle, brandul [85] ;
Întinde-ți arcul, Fergus ; Fillan, prepară-ți lancea ;
Toți ardicați [86] cu toții în sus largele scuturi,
Și crestele la coifuri... coamele morții fie !
Nainte noi ! și-n urmă și gloria urmeze.
Să nu ne-apuce noaptea. Iar dac-ale ei umbre
Ne-or suprapinde-n faptă, lucența-mi [87] armatură [88]
Va fi stindardul vostru, stindard de radunare .” [89]
    Turbarea vijăliei peste Morven destinsă
Sau valurile-oceanului ce vin înfuriate
Șo-nneacă-ale lui țărmuri sunt mai puțin teribili
Decât marele-amestic [90] al amânduror popoli
Încăierați în luptă pe vastul câmp de Lena.
D-o parte și de alta mor bellatori dând moartea
Și țipetele-n geamăt a celor carii mor
Resbumbă [91] în departe c-al fulgerului urlet
Când în puterea nopții sunt sparți, sfâșiați norii
Pe creștetul lui Cona și se aud teribili
Strigările-ascuțite fantasmelor în vortici [92]
De vânturi răsucite.
    Fingal ca fulger intră oriunde sunt mai dese
Grămadele-inemice. Ștejarii gem cu trosnet
Și stâncele se surpă sub pașii grei și răpezi
Atâtor batalioane.
    Ca apa din fântâne curge sângele șiroaie
Pe unde trecea tată-meu, și se forma pâraie.
Își aducea aminte de luptele juneței
Și-n răpedea lui cursă nainte și în urmă
Redevora [93] distanța, întreg câmpul bătăliei.
    S-avanță Ryno-n urmă-i, pară de foc s-avanță,
Dau Gal, Fillan și Fergus, dau lovituri de moarte.
    Eu însumi stam d-a dreapta tatălui meu Fingal
Și brațul meu asemenea da lovituri de moarte
Că n-apuca să scapere al brandului meu fulger,
Și jos era, al morții, oricare-mi sta nainte.
Eram atuncea june și nu-mi albise părul,
Și nu-mi era vederea, ca azi, acoperită
De negura eternă. Eram iute la gesturi
Și ager în picioare.
    Cine putea să numere or morții, or eroii
În astă zi celebră, când forța lui Swaran
Fu toată împilată d-a lui Fingal valoare ?
Dintr-o colină-ntr-alta un gemet la alt gemet,
Un țipet la alt țipet își devenea răsunet
Și-nfiora auzul. Și astfel veni noaptea
Să copere tot câmpul în desele ei umbre.
Iar cei din Loclin repezi se retrăgea să scape,
Înfiorați și palizi ca turmi de căprioare
Ce tremură ca frunza.
    Se trag și vingătorii, se duc să se așeze
S-auză sonul arpelor lângă Lubar pe margini.
Fingal ascultă barzii cum cântă și celebră
Victoria-i purtată. A vântului suflare
Prin albu-i păr se joacă și-n unde i-l răsfiră,
Iar cugetele sale se-ntoarnă meleancolic
Spre zilele trecute. Aproape lângă dânsul
Sta junele și scumpul, dilectul [94] meu Oscar.
Se repoza în lancea-i și admira-n uimire
Pe bunul său și rege. Se exalta în suflet
L-a barzilor cântare ce lăuda trecutul
Spre-a face viitorul mai splendid, mai ferice.
    „Al fiului meu filiu, — îi zise Magnu-rege —,
A junilor onoare, Oscar, ți-am văzut brațul
Și gladiul teribil în calea glorioasă.
Te-ai semnalat, copile ! Vei urmări exemplul
Străbunilor bellonii ; vei imita pe Trenmor,
Pe primul dintre oameni, și pe Trathal celebru.
Și-au onorat junețea în lupte amândoi,
Și amândoi cu glorie fură barzi cântați.
Deprinde-te ca dânșii a-nfrânge inemicul
Cebate și reziste ; dar, fătul meu, scutește
Pe cel ce nu e tare : într-însul să nu dai ;
Înjunghie inemicul cu armele în mână,
Pe dezarmat protege ; după victorii iartă
Pe toți carii s-adresă și-mploră-a ta clemență.
Trenmor așa trăit-a, așa a fost Trathal
Și astfel e Fingal
    Am susținut cu brațul pe cel subt împlilare
Și cel fără putere scăpare a aflat
Sub scutul meu protector.
    Eram june ca tine, Oscar, când înainte-mi
Veni acea frumoasă, încântătoare fată,
Fainas-Ollis, fia a regelui Craca.
    Eu descindeam pe țărmuri din culmele lui Cona,
Având pe lângă mine câțiva d-ai mei bellatori.
Un fraged schif [95] s-arată la orizon pe mare,
Era ca un nor negru ce tot l-întoarce vântul
Când vine vijălia. Peste puțin s-apropie,
Și iată o copilă în toată disperarea,
Palidă, speriată ; pe fața-i răpitoare,
Pe sându-i d-alabastru curgea lacrămi șiroaie
«O, filia belleței, — i-am zis din plinul sufelet —,
Ce plângi, o, copiliță ? Pot eu a te protege ?
Putea-voi să te apăr, o, vergine a mării ?
Să știi că al meu gladiu se poate frânge, sparge
Pe scutul umui prode, în mii bucăți să svoale,
Dar inima-mi nu poate să sufere rival.»
    «Sunt, iartă-mă, în mâna-ți — îmi zise ea-n suspine —,
Erou al eroilor, ești generos, mă scapă !
Sunt singura copilă a regelui de Craca,
Și tatăl meu cu mine se stimă, de ferice :
Eu sunt din din cele scumpe objectul cel mai scump,
Dilect inimei sale, familiei orgoliu.
Suspine amoroase, fierbinte adresate
La mine, svânturata, au repetat adesea
Răsunetele văilor și selbelor lui Cromla.
Borbar, rege de Sora, a pus ochii pe mine.
Ast rege e celebru de multa bravură ;
Ci ochiul lui se-nflamă d-un foc foarte sinistru,
Și vijălii d-orgoliu în sânul lui se-ncuibă.
De dânsul, svânturata, fug astfel peste valuri,
Căci el mă urmărește.»
    «N-ai teamă, te alină, — i-am zis ca s-o rassigur [96] —,
Să nu-ți mai fie frică, de cruntul ș-odiosul
Despotul de la Sora. Îl vei vedea cum fuge,
    De-mi va răspunde brațul l-ardoarea ce mă-suflă.
O, filie a mării, bellissimă-ntre vergini,
Te-aș fi putut ascunde ca pe un scump tezaur
În vro secretă grotă. Fingal, însă, nu știe
Să fugă de oriunde l-ar aștepta pericol.
Te-ncrede sub scutirea potentului meu gladiu,
Repoză-te la umbra întrege-mi armăture.»
    Vezui atuncea lacrămi pe fața virginală
Și deveni mai bellă, lucea cum luce ploaia
Într-un senin de soare ; și sufletu-mi cu totul
Rămase în uimire.
    Nu trece mult, și iată ce ochiul meu în flacări
Și vede de departe vasalul [97] lui Borbar ;
Venea în pline vele. Albea, se sfărma unda
Sub coastele carenei ; venea ca vântul nava.
    «Bine-ai venit, o, rege, — i-am zis cu voie bună —,
Vei fi stătut de cale ; desbarcă-n [98] siguranță
Și vino să iei parte ca oaspete la ospățul
Din stanțele-mi regale : palatul meu s-ofere
D-azil la toți străinii.»
    Fainas-Ollis, tristă, sta palidă, tremurândă,
Și se lipea de mine. El zbârnâie-o [99] săgeată,
Ea cade jos și moare.
    «Dai bine, dar ești perfid, Borbar, căci biata fată
Era neofensivă.»
    Ieșirăm la bătaie în luptă singulară,
În lupta furioasă, și s-a luptat da prode [100].
Cu toată-a lui valoare, cătă să cază-n fine,
Și-și dete răsuflarea sub colpurile [101] mele.
    În două mari morminte de piatră-am zis să puie
Într-unul pe copila Fanas-Ollis, bella,
Și-ntr-altul pe barbarul, ferocele amant.
    Astfel am fost în anii fugoși [102] din tinerețe ;
Ci tu, Oscar, imită pe maturul Fingal.
Să nu ceri niciodată, să nu-mbli după luptă ;
Ci când ea se prezentă, să nu dosești [103] de dânsa.
    Fillan, Oscar, la veghii ! svolați ca vântul răpezi
La vale, pe câmpie ; vedeți ce fac nemicii,
Auz o-ncurcătură, un scomult [104] ce provine
Din spaima-n care s-află. Duceți-vă și faceți
Ca nu cumva s-o plece puindu-se pe mare,
Să scape de vendicta voracelui [105] meu gladiu.
Sunt mulți bravii Erinei ce zac peste câmpie ;
Ei cer o răzbunare precum cer îngroparea.”
    Ambii eroi svolară ca două fantasmi răpezi,
Premergători ai morții,
    Atunci fiul lui Morni, Gal, vine cu-a sa lance
În sus ș-o atitude intrepidă și demnă.
    „Fingal ! — strigă eroul —, zi barzilor să cânte,
Să cheme somnul dulce peste stătuta geană
A bravilor bellartori : și tu repune-n teacă
Urzicătorul gladiu, pe mâine lasă lupta.
Vedea-vei cum s-or bate da bravi a noaste clanuri ;
Noi steterăm aicea molateci și obscuri,
Și numai campoduxul [106] se luptă și triumfă.
Repoză-te ; și mâine, în alba dimineței,
Observă de departe și vei vedea ce-om face ;
Să vie bellatorii Loclinului, măsoare
Și fierul meu ce doarme. Fă cum să aibe barzii
Să cânte și-al meu nume. Pecum făcură-odată
Străbunii tăi cei nobili, așa fă și tu astăzi,
Nenvinsule Fingal !”
    „O, fiul al lui Morni, — răspunse și eroul —,
Îmi place-a ta bravură. Vrei să te lupți ? îmi place ;
Ci lancea-mi pretutindeni te va urma d-aproape,
Să-ti apăr pretutindeni curagiul temerariu.
    Uniți vocile voastre, cântați, brazi, împreună,
Prin vocile-nspirate aduceți peste mine
Repaos, somnul placid. Fingal va și el somnul
Și va dormi aicea la freamătul prin frunze
Al vântului de noaptea. Și tu, o , Adandecca !
De oarecum p-aicea prea blândul al tău suflet
Se află printre fiii dilecți patriei tale,
Sau daca plani în svolu-ți, în gir, și peste flota
Și velele Loclinului, atunci vin' și la mine.
Fantasmă grațioasă, mă vizită în somnu-mi
Și fii cu-a mele visuri, o, vergine amantă,
Ce-mi fuși atât de scumpă, încântă-mi suvenirea
Prin splendida bellețe.”
    Mii d-aripe-n armonie și voci melodioase
S-uniră și cântară victoriele multe
Eroului și rege, și gloria străbună
A stirpei lui întrege.
    În imnul lor adesea se autea asemeni
Ș-al lui Ossian nume...
    Ci vai, Ossian [107] astăzi e cufundat în doliu !

1870


Textul a fost transcris din volumul Versuri (1986); cuprinde cuvinte învechite, din alte limbi (latină, engleză, franceză, italiană, ebraică), precum și unele derivate ale acestora, la care au fost adăugate sufixe românești.
Pentru a ușura înțelegerea textului, fără a încărca explicațiile cu informații secundare, notele următoare sunt prezentate pe scurt.
Majoritatea notelor fac parte din glosarul cărții Fata lui Chiriac; la unele s-a adăugat și partea relevantă a explicațiilor din dex.


  1. barzi — poeți-muzicieni la vechii celți, care compuneau și recitau cântece războinice și religioase (dex).
  2. clină — suprafață înclinată, pantă (formă populară) (dex).
  3. langhidă — aici are sensul de languros (sentimental, galeș).
  4. rident — aici are sensul de zâmbitor.
  5. alță — ridică, înalță.
  6. sonante — aici are sensul de răsunătoare; în alte poezii: gălăgios, zgomotos.
  7. stanță — aici are sensul de sală; în alt context: încăpere, cameră.
  8. suvenirea — aici are sensul de a celebra ca pe amintire de preț.
  9. junețe — tinerețe.
  10. bellețe — frumusețe; format din italiană + sufixul „țe”.
  11. june — tânăr, tânără.
  12. vergine — fecioară, fată; aici poate avea sensul de curat, pur.
  13. bellator — luptător, războinic.
  14. vingător — învingător (formă poetică) (dex).
  15. a circonda — a înconjura; aici are rolul de a sublinia crearea cercului.
  16. sonul — sunetul.
  17. ncogiurat — înconjurat.
  18. bellul — frumosul; aici are sensul de cel mai frumos.
  19. fia — fica
  20. stanță — aici are sensul de încăpere.
  21. svol — zbor.
  22. veloce — iute.
  23. soți — camarazi, tovarăși (de luptă).
  24. selbe — pădure tânără.
  25. ci — aici are sensul: dar, însă.
  26. precugeta — a medita asupra unui lucru, care urmează să se întâmple (dex).
  27. a avea credință — a se încrede.
  28. în cestea — în acest timp.
  29. arpă — harpă.
  30. carmen — aici fermecător; mai are sensurile de vrăjit și, la plural, farmece sau grații (dex).
  31. cantor — cântăreț.
  32. nive — zăpadă.
  33. talam — pat nupțial.
  34. stanța — aici are sensul de cameră.
  35. în tot giurul — tot ce este împrejur.
  36. (a) ama — a iubi.
  37. ceruliu — albastru ca cerul, azuriu.
  38. se repoză — a se odihni, a se așeza, a se fixa.
  39. oaspe — oaspete.
  40. silvestru — păduros.
  41. furoare — mânie, furie
  42. gladiu — sabie cu două tăișuri, folosită de romani (dex).
  43. ladron — hoț, pungaș; aici are sensul de lași care atacă pe la spate.
  44. codard — mișel, ticălos.
  45. vendictă — răzbunare a unei crime, pedepsire; în Italia : vendetă.
  46. popol — popor; popol este forma italiană utilizată des de Bolintineanu (dex).
  47. ardică — ridică.
  48. se rumpe — se rupe.
  49. circumdă — înconjoară.
  50. specol — oglindă.
  51. vulnerat — rănit.
  52. uiet — vuiet.
  53. stirpe — origine, neam, familie.
  54. tempestă — furtună, uragan.
  55. vijălie — vijelie, furtună mare.
  56. se îmflă — se umflă.
  57. se zbucină — se cutremură.
  58. coprins — cuprins, apucat.
  59. împuținare — frică, descurajare, înfricoșare.
  60. audace — îndrăzneală, curaj, cutezanță.
  61. intrepiditate — curaj, cutezanță, întrăzneală.
  62. protege — a proteja.
  63. tombă — mormânt.
  64. martur — mărturie, dovadă.
  65. vinge — învinge.
  66. dome — cupolă, boltă (n.e.); catedrală impunătoare, clădire monumentală (dex).
  67. mater — mamă.
  68. griv — sur-vinețiu (n.e.); alb și negru, pestriț (dex).
  69. nemic — dușman, inamic.
  70. lacrăme cocentre — lacrimi usturătoare.
  71. amat — iubit.
  72. să-mi paie — să-mi pară.
  73. vrodată — vreodată.
  74. coperit — acoperit.
  75. fortitute — vigoare, putere.
  76. svânturat — nenorocit, nefericit.
  77. consânge — confrate.
  78. gravid — grav.
  79. bucina — trompetă, trâmbiță (n.e.); instrument de suflat la romani, asemănător cornului de vânătoare (dex).
  80. prunt — țărm.
  81. bellic — război, războinic.
  82. impetuu — eminent, năvalnic.
  83. (a) avanța — a înainta, a avansa; aici are sensul de avangardă.
  84. guerră — război.
  85. brand — spadă.
  86. ardicați — ridicați.
  87. lucența — strălucirea.
  88. armatură — armură.
  89. radunare — regrupare.
  90. amestic — amestec, în sensul de încurcătură, confuzie.
  91. resbumbă — răsună.
  92. vortici — vârtej.
  93. redevora — înghițea, devora mereu.
  94. dilect — iubit, drag.
  95. schif — barcă lungă și îngustă.
  96. rassigur — (a) liniști, (a) calma.
  97. vasal — navă, vapor.
  98. desbarca — (a) debarca.
  99. zbârnâie — trage repede.
  100. prode — viteaz, aici are sensul de vitejește.
  101. colpuri — lovituri.
  102. fugos — năvalnic, impetuos.
  103. (a) dosi — a o lua la fugă, a întoarce spatele.
  104. scomult — zgomot, tumult.
  105. vorace — lacom, gurmand (dex); aici poate avea sensul de însetat de sânge.
  106. campodux — comandant militar (?).
  107. Ossian — erou și bard legendar scoțian, din sec. III, fiu al lui Fingal.