Filodor

Sari la navigare Sari la căutare
Filodor
de Gib Mihăescu



Jean Filodor. Jean Filodor din Calafat.

Vestitul. Atoatocunoscătorul. Omul care a trecut prin toate.

Să stai cu el de vorbă, n-ar mai sfîrși zile întregi, sau mai bine zis n-ar mai obosi zile întregi tot povestind. Ce ? Tot ce vrei ! în orice domeniu dumnealui are o părere ; la orice meteahnă — un remediu ; la orice întîmplare — o amintire. Ah, amintirile lui Jean Filodor ! Dacă ai sta să le înnozi una de alta, nu te-ai dumeri cîtuși de puțin cînd a fost timp să i se întîmple atîtea. Întocmai ca șiragul aventurilor lui Sherlok Holmes, atribuind fiecăreia din împrejurările prin care a trecut Jean Filodor, cu destulă bunăvoință, numai cîte-o jumătate de zi, și ai ajunge la cifre fantastice. Îți vine să crezi că omul ăsta a trăit 300 de ani.

Dar ce-are a face ? 300, 200 sau numai 54, cît pretinde el că are încă de acum vreo patru ani… face să-l asculți. Nenea Jean Filodor are ce povesti, pentru că știe să povestească. Să-l auzi numai sugîndu-și dinții — asta, în orice caz, e mult [mai] preferabil stropitului necurmat ou spută pulverizată a majorității vorbăreților — să-l auzi însoțindu-și vorbele de cîte-un : „Phii !… Extraordinar !… Fain !… Extra !…

Th! Ce mai, domnule !… Nemaipomenit !…” și nenea Jean te-a și convins. Ăsta e darul lui, te convinge, și dacă te-a convins, este ca și cum s-ar fi întîmplat cu adevărat cele ce ți-a spus.

Uneori lui nenea Jean îi place să povestească de mai multe ori același lucru. Astfel, am avut prilejul să constat că variantele povestirilor lui nu sunt tocmai- tocmai prea deosebite.

În orice caz, examenul de polițist pe care l-a trecut în fața cneazului Moruzi și care l-a adus de-a dreptul polițai clasa I la Rădășani a ieșit leit la fel din toate cele vreo treizeci-patruzeci de povestiri ce mi le-a spus despre el…

— Uite, parcă mă văd. Eram șapte scoși la părete, glăsuiește nea Jean. Examen, nu glumă. Ăilalți morfăiau în bănci. Unii aveau și cărți… Dar ce să faci cu cărțile la întrebările pe care le punea cneazul… Phii !.. om, domnule, nu glumă !… Și pe vremea aia nu mergea cu cărți… He !… așa știu și eu… Înveți în carte și pe urmă te duci și turui la profesor lecția învățată ca papagalul… Atunci, domnule, nu erau școli și profesori…

— Cum, nea Jeane, se poate să spui dumneata așa ceva ?… Că doar n-oi fi dat examenul pe vremea lui Caragea…

— Caragea, Necaragea… La poliție nu era școală, domnule… La poliție te prezentai așa… Răspundeai, bine… Te pricepeai, vreau să zic, la ce te întreba ăla ? Bine… Nu ?… curățenie… Nu mergea cu fleacuri !…

Nea Jean își mai sugea o clipă dinții, apoi se repezea :

— Cum spun, eram șapte !… Litera F. …

Eu veneam întîiul. Dar a luat-o din capul ălălalt. Răposatul Niță Gherman venea al patrulea… La ăsta se uita cneazul mai cu atenție, pentru că era și avocat…

Dăduse examen de avocat la Slatina, cum era pe-atunci…

Eu, ca mai modest, nu aveam nici o patalama… Cînd m-a întrebat de așa ceva, i-am retezat-o scurt, cît era de cneaz :

„Eu sunt de la Calafat!” atîta i-am răspuns.

Hm !… era greu al dracului ! examen, nu glumă !

Niță Gherman, cu diploma de avocat; aialalți toți, cu proptele ; numai eu — de la Calafat.

He ! dar ia să vedeți… Se puneau ei cu Filodor ?…

I-am făcut praf !… Phii !…

Se gîndește cneazul, își trece mîna prin barbă, își rotește ochii în tavan cum să ne înfunde mai zdravăn…

Aa !… era om, domnule, ăla… Phii)… să-l fi văzut numai !… Nemaipomenit !… Țțțțț L. fain om !… grozav !… Doar văzîndu-l cum se gîndește, te treceau fiori… Îngălbenisem… Ce temă ne-o da ? ne gîndeam. Pe răposatul Niță îl apucase bîțîiala cît era el de avocat…

Phii!… ce mai om, domnule !…

În sfîrșit, își mai mîngîie cneazul barba de trei ori, și unde începu colo cu glasul lui îndesat:

„Ia să spuneți dumneavoastră : Ești de serviciu pe stradă… Acoperișul unei case ia foc… Dai să intri… și pe gang îți iese înainte un cîine cu un cap de om în gură… Ce faci ?”

Phii !… temă nu glumă…

Ce faci ? Pe unde scoți cămașa ?… Bine, înțeleg, focul… Scoți țignalul și dai semnale de foc… La asta ar fi răspuns și un vardist… Dar ce faci cu cîinele și cu capul de mort ? Așa e !… Temă, domnule… Phii !… om, domnule… cneazul, phii!…

Întrebă, cum spun, de la coada rîndului… Ăl dintîi care venea acolo, nimic… Tăcere… Al doilea, mîlc… al treilea, hîr… răposatul Niță, Dumnezeu să-l ierte… mîr… Ăilalți doi, c-o fi, c-o păți… Aș!… Nimic !.. Prostii… Vine rîndul meu…

„Ia spune dumneata, Filodor de la Calafat…”

Am tușit, am înghițit și am început:

„Dacă se aprinde un acoperiș, dăm semnal de foc și pătrundem înăuntru ; dacă ne întîlnim pe gang cu un cîine cu un cap de mort în gură, lăsăm un sergent la foc și eu mă iau după cîine…”

Scurt… cneazul… ce să vă mai spun… Încîntat…

„Filodor, Filodor… Vino să te pup…”

Vă jur pe copiii mei… Phii !… Ce mai, domnule… Întrebați pe răposatul… pe, vreau să zic… pe Niță Gherman…

— Păi dacă e răposat, nea Jeane ?…

— Păcat că nu l-ați apucat să vă povestească el… Phii… A fost ceva grozav… cneazul… „Filodor… Filodor… phii,.. bravo, băiete… ești admis, poți să pleci… Așa răspuns vreau ! phii… poți să pleci… Polițai clasa I de-a dreptul”.

Am salutat grav : „Trăiți domnule prefect…” Și am ieșit cu capul sus. A… nu mă umileam.

He… he… Răposatu Niță și cu ăilalți au rămas acolo, ca să le mai puie întrebări… Eu… pînă seara aveam numirea la buzunar… Polițai de-a dreptul, clasa I, la Rădășani…

M-a cerut satrapu… Dimulescu… Spaima județului… „Mă, să-mi dați p-ăl care o ieși mai bine la examen…” înțelegeți dumneavoastră, nu puteau să-i dea orice terchea-berchea lui Dimulescu…

Nea Jean Filodor este un entuziast. Vorbește totdeauna de sine și de ai săi cu o bunăvoință și o admirație ale căror hotare s-au mutat la infinit. Astfel, caii lui sunt cei mai iuți de pe lume, cîinii lui — cei mai mîmoși, copiii lui — cei mai isteți, și să te ferească Dumnezeu să mănînci vreo bătaie de la dînșii.

Cel mai marc, Licuță, un flăcăiandru, s-a născut cu așa atribute bărbătești, că e un adevărat fenomen…

— Phii, să vezi, domnule, și să nu crezi…

Dar nea Jean, he… cînd era tînăr… he-he… a avut cîntecul lui…

— Și acum eu nu mă dau pe mulți… Însă acum treizeci și doi de ani, după ce mi-am isprăvit armata și am dat examenul de polițai… phii… Ce mai dame, nene!… Dar cînd făceam armata… Aoleo, mamă, Doamne… n-am păr în cap..»

Nea Jean are o familie numeroasă, iar soția lui aparține unei familii și mai numeroase. De aceea nu e de mirare dacă la dînsul ai să găsești, mâi ales în zile de sărbătoare, mese întinse și ziafet.

Dar pot să fie și treizeci de comeseni, pot să fie ei din familie sau străini, la mesele lui nea Jean numai el are cuvîntul.

La o astfel de masă, bogată mai ales în hors d’oeu- vre-uri și băcănie, în mastică de Hio și-n vinuri pe care nea Jean — deși avea o viișoară la marginea tîrgului — pretindea că le-a adus direct din Corint (avea nespusă slăbiciune de tot ce era grecesc, și predilecția asta era de bună seamă în strînsă legătură cu sonorul său nume de familie), am ascultat pentru a cincisprezecea oară, dacă nu mă înșel, povestea descălecării lui în Rădășani, cu firmanul de polițai clasa I în buzunar.

—…Cînd am sosit aci, toată lumea nu mai vorbea de altceva… „A venit Jean… Jean Filodor… Phii ! I-ai văzut, soro, mustața (nea Jean își răsucea mîndru mustața căruntă, dar care, la vremea ei, făcea de bună seamă furori, precum ne asigură dînsul) ?… I-ai văzut, dragă, nasul lui clasic ?… Phii !… I-ai văzut, soro, ochii lui negri ca mura ?” (Ochii lui nea Jean privesc cruciș, dar poate că pe vremea aceea, cine știe ?…)

În sfîrșit, ce mai ala-bala, femeile toate cu ochii după mine, domnișoarele mă urmăreau, cocoanele mă invitau, bărbații mă pizmuiau și chiar mă spionau, dar n-aveau ce face… Polițai clasa I !… Phii !… Întrebați pe…

— Răposatul Niță Gherman ! răspundeau în cor numeroșii săi cumnați, care nu se mai săturau de poveștile lui nea Jean, îl provocau să le povestească pentru a cine știe cîta oară oricărui nou-venit și se amuzau de ele într-un chip atît de zgomotos, că nea Jean, nedumerit un moment, își răsucea pe urmă satisfăcut mustața lui vestită, cu care odinioară băgase damele Rădășenilor în draci.

— Ce răposat ?… Ce Niță ? îi lămurea nea Jean, aci de față. Astea să vi le spuie Atena (Atena era sora lor mai mare și nevasta lui nea Jean), să vă spuie ea, că pe vremea aia era, de, domnișoară, și pe toate le-am întors cu vorba… dar cu ea, de… am luat lucrurile pe foaia ailaltă… am luat-o în serios…

Cocoana Atena, femeie zdravănă și puțin zîmbitoare, se încrunta întotdeauna cînd nea Jean se întrecea cu poveștile și mai ales cînd printre comeseni se găseau și oameni străini de familie. Dar nea Jean băga de seamă morocăneala ei numai cînd ajungea la capitolul cu femeile.

De aceea, el era convins că numai acest capitol îi produce amărăciune, drept care, îndată ce amintirile lui ajungeau aci, făcea cu ochiul spre noi și spre dînsa și ne îndemna mutește s-o privim pe furiș…

— „A venit Filodor… A venit Filodor…”, continua dînsul. Toate cocoanele nu mai aveau altceva pe buze. Pînă cînd s-a auzit la Dimuleasca… Phii, domnule… Dimuleasca… Coana Poldi !… phii !… franțuzoaică, n-ați apucat-o voi… Femeie mare, voinică, pff… nobilă… gravă… neam mare. E… i-a ajuns și ei la ureche : „A venit Filodor…” „Aha, a venit ! a spus coana Poldi. Bine c-a venit… Va trebui atunci să se prezinte și aici, la curte”…

Dorința coanei Poldi era poruncă…

Cine era Dimuleasca pe vremea aia ?… Phii!… Ei bine, pe altul l-ar fi impresionat lucrul ăsta și, gara, a doua zi ar fi fost la curte : „Săru’ mîinile, coană Poldi. Îmi dați voie să mă prezint, Jean Filodor, polițai cl. I, numit de-a dreptul pentru răspunsurile la examene…” și poc din călcîie, militărește.

V-ați găsit !… Eu, și să mă ploconesc !… Jean Filodor să se ploconească !… Nimic… Nici nu m-am urnit… Vorbe peste vorbe, ștafete peste ștafete… eu, nimic… și lumea înainte cu gura, că ce mustăcioară are Jean Filodor, că ce nas clasic, că ce mai ochi…

Nea Jean își mîngîia mustața cu aceeași fericire cu care mintea lui mîngîia acum amănuntele amintirii plăcute. Nea Jean surîdea :

— Ei, ce credeți că s-a întîmplat atunci, dragii mei ?… Ce credeți c-a făcut Dimuleasca ?… Nici una, nici două, a dat poruncă să se înhame caii la trăsură… patru cai înaintași… phii !… caii negri ai lui Dimulescu și cupeul ăla de lac… phii !… cumpărat de la Viena…

Și dă vizitiul bice cailor… Phii ! ce mai vizitiu !… era numai în găitane și pocnea biciul de opt coți de se auzea peste Olt… A venit Dimuleasca la poliție de-a dreptul… să n-am parte să mă mișc de-aici dacă n-a venit la poliție. „Care e Filodor ăla, frate, de vorbește toată lumea de el ?…”

Aci, povestirea lui nea Jean fu înteruptă de cîteva cuvinte ale soției sale, pe care nu le auziră decît vecinii ei de masă, însă urechea fină a lui nea Jean le prinse din zbor.

O ! Doamne, și să te fi ferit Dumnezeu să întrerupi pe nea Jean sau să-l contrazici în focul povestirii. Se prefăcea în leu, nu altceva… Ochii îi creșteau, mustața lui cea frumoasă, acum căruntă, se burzuluia ca o perie de cuie, iar nasul lui clasic se transforma în plisc de acvilă. Uita pe toți din jurul lui și lovea cu pumnul în masă de zdrăncăneau farfuriile și tacîmurile, de parcă erau șrapnelele din război…

— Ce i-a zis ? Ce i-a zis ? întrebau comesenii în șoaptă pe vecinii respectivi.

Dar cînd bolboroselile încetară și mînia găsi sfîrșit în gîtul întins și încordat peste fire, loc de ieșire și grai articulat, chiar nea Jean ii lămuri pe toți :

— Spun minciuni, ai ?… Eu spun minciuni ?…

Și aci începu o enumerare bogată și neîntreruptă de lucruri sfinte și bisericești.

De bună seamă, auzind astfel de vorbe grave, noi, cei străini, înlemnirăm în adevăratul sens al cuvîntu- lui, dar cei din numeroasa familie a soției lui nea Jean ascultau îngăduitor și priveau surîzînd spre mămița lor — soacra lui nea Jean — la cele sfinte ale căreia se refereau toate imprecațiunile celui înfuriat. Mare minune ! Coana Sevasta, însăși, zîmbea și ea.

Și nici n-ar fi putut face altfel… Pentru că îndată ce nea Jean se mai potoli, omul de lume din el îi aminti că a săvîrșit o necuviință. Și corect se întoarse către coana Sevasta cu aceste politicoase cuvinte :

— Pardon, mămiță !

Nea Jean nu mai putu să povestească mai departe ; de parcă întreruperea nesocotită a soției sale i-ar fi distrus însuși izvorul amintirii, așa cum întrerupînd un poet din visurile lui îi astupi, pe vecie și necugetat, unul din prețioasele izvoare ale creației lui. De aceea, necazul legitim nu se potoli cu una, cu două, ci mai avu cîteva răbufneli. Fiecare se termina cu apelul cuvenit spre cele sfinte ale soacrei sale, și fiecare apel în parte era de astă dată urmat riguros de politicoasa scuză : „Pardon, mămiță !”

Spre norocul celor de față, pentru care scena devenea din ce în ce mai penibilă, în ușă, înalt cît ea, își făcu apariția, ca trimis de Dumnezeu, conu Alexe Cosîmbeanu, nenea Alexe, cum îi ziceam cu toții, prietenește, acestui bătrîn voinic și simpatic, cu respect de cele vechi și cele sfinte și cu drag de pahar și de cei tineri.

Cu nenea Alexe, tovarăș vechi de drăcii al lui nea Jean, amintirea acestuia, renăscută ca prin farmec, își făcu din nou punte în mult necunoscutul și inepuizabilul trecut. Așa că, văzîndu-l din nou în ale lui, comesenii vrură să-l aducă înapoi la povestea întreruptă. Dar, ciudat, Nea Jean nu-i auzea cu adevărat, sau, Doamne, se făcea că nu-i aude ?

Comesenii, nădăjduind că-i fac plăcere și de-aia se lăsa atîta rugat, nu se dădufră] nici ei bătuți…

— Zii, nea Jeane… cum a fost cu Dimuleasca…

— Coana Poldi…

— Ajunseși cînd a venit la poliție. .

Oare pe nea Jean e gata să-l lovească damblaua de s-a umflat și s-a învinețit astfel la față ?…

—…Cînd a venit Dimuleasca la poliție să-l caute pe Jean ? sări în locul povestitorului dinainte vocea cea groasă a lui nea Alexe… Și pe-asta le-ai povestit-o, mă ?…

— Ai fost și dumneata de față ? întrebară ascultătorii, privind cu admirație pe nea Jean, ale cărui isprăvi trecute se adevereau astfel într-un mod neașteptat. Și ochii celor mai mulți se întoarseră mustrători spre coana Atena.

— He, cum să nu fiu de față… oftă prelung conu Alexe… O ! Doamne, cît de repede au trecut toate !… Eu eram atunci comandant de sergenți… El era mai mare decît mine…

— Polițai clasa I… complectarăm noi, cu admirație.

— Ba dă-l dracului ! făcu conu Alexe. Nici n-a fost la Rădășani polițai vreodată,.. El era subcomisar clasa a III-a, Niță Gherman ne era șef… tot subcomisar, dar de-a doua…

Capetele ascultătorilor intrară în farfurii…

— Bă, da’ ți-a ars vreo cîteva Dimuleasca, parcă te văd și acum, cu obrajii roșii, după ce-a plecat… Strașnică femeie, ce crezi ?… Parcă și ea era prefect, ca bărbatu-său. Or de ce te-a bătut, mă ? Așa… că nu te-ai dus să surprinzi vitele oamenilor pe moșie… Așa, așa… că tu i-ai bătut la secție pe ei, pe țărani, dar vitele au scăpat… Hm !… și ei vitele îi trebuiau…

Pe obrazul de ceară al lui nea Jean se aprinse puțină culoare : ,

— E… abia se auzi ca din mormînt vocea lui, care tuna pînă mai adineaori. Ce știi tu ? Tu crezi că pentru vite mă aștepta ea ?…