Fiara

 

— Hector s-a bătut cu un câine turbat! mă întâmpinară copiii când intrai pe poartă, cu vădită mândrie că paznicul casei noastre din capul satului a săvârșit o mare vitejie.

— Nu se poate!… Când?

— Ba, zău, s-a bătut… Pe la amiazi… Uite-l colo cum șade de pleoștit!

Lângă cotețul de găini, clinele stătea nemișcat, cu ochii îndreptați spre mine, posomoriți. Îl chemai. Se ridică șovăind și se apropie. Șchiopăta puțin, Blana-i albă era scărmănată și murdărită de colb. Dădu din coadă de două ori și apoi se ghemui iar în mijlocul ogrăzii, și-și linse piciorul dinapoi, rănit.

— Da… se poate… Bietul Hector!

Îmi era drag ca un om. Îl adusesem acum trei ani, în brațe, cățeluș bondoc, drăgălaș, cu capul mare și ochii înțelegători; îl crescusem și-l îngrijisem până ce-a ajuns dulăul bătăios, voinic și temut de astăzi, în fața căruia tremurau toți câinii și copiii din sat. Hector însuși pricepea dragostea mea și-mi răspundea eu o credință supusă și veșnic bucuroasă cum numai la câini se găsește. De câte ori plecam de-acasă, trebuia să născocesc mereu noi vicleșuguri ca să nu mă însoțească, iar când soseam nu se astâmpăra până nu-și ștergea noroiul de pe labele dinainte pe hainele mele… Și iată că, acuma, l-am strigat și de-abia m-a luat în seamă!

— Bietul Hector! zisei mai încet, amintindu-mi într-o clipire toate nenorocirile, citite ori auzite, pe care le poate stârni turbarea.

Mila însă îmi născu în suflet îndoieli. Poate că Hector a dat peste un protivnic mai zdravăn, care l-a scuturat nițel… Adică de ce numaidecât turbat?… Lămuriri noi se grăbiră să-mi înlăture șovăirea. Câinele cu care s-â mâncat Hector a fost străin… În orice caz, n-a fost de la noi, căci copiii cunosc foarte bine toți dulăii din sat… Venise dinspre hotar, cu capul în pământ, obosit, pe marginea șanțului; Hector, cum l-a zărit, s-a repezit să-l miroase… Cel străin, niciuna, nici două, și-a înfipt dinții în piciorul lui Hector… Pe urmă s-au încolțit furtunos, tăvălindu-se pe șosea, prin-pulbere, vreun sfert de ceas, deoarece nu era nimeni să-i despartă… în sfârșit, Hector a curmat lupta, retrăgându-se în ogradă, iar cellalt a pornit înainte, pe uliță, mai dârz și cu ochii înroșiți..;

— Bine, dar atunci ce-i de făcut? întrebai supărat, fiindcă știam prea bine răspunsul ce-l voi primi.

— Vai de mine! Mai stai pe gânduri? strigă nevastă-mea speriată, citindu-mi pe. Față nehotărârea.

Poate vrei să aștepți să se întâmple cine știe ce poznă, să muște vreun copil sau… Se vede că ți-e mai dragă… javra ceea blestemată decât sângele tău!

— Sângele… sângele, murmurai rușinat, cu o privire spre clinele încolăcit la câțiva pași mai încolo, care clipea cu un ochi încoace, ca și când ar fi înțeles că e vorba de dânsul.

— Mă mir că te lasă inima să mai șovăi, în loc să chemi un țăran să-l împuște și să scăpăm de orice grije!

— Da… da… zisei încet, uitându-mă iar, acuma pe furiș, la Hector.

Intrai în casă, încurcat, fără să-mi dau seama de ce. Când trecui pragul, îmi veni în minte pușca cu două țevi, care atârna în perete, deasupra patului meu. Eram furios că mă duc spre armă și totuși pășeam apăsat, parcă m-ar fi împins cineva de la spate. O luai din cui, cu multă băgare de seamă, gândindu-mă că ar fi fost mai bine să n-o fi cumpărat și că n-am avut nevoie de armă în casă câtă vreme ne-a păzit Hector. Am ținut-o doi ani degeaba, fălindu-mă doar la țărani că pot ucide chiar un urs, deși n-aveam decât cartușe cu alice de iepuri… încărcai pușca și-mi tremurau mâinile, zicându-mi:

„Dacă ar bănui Hector ce-l așteaptă, săracul!”

Apoi mă pomenii iar în curte, țanțoș, ca un vânător bătrân gata de drum.

— Pe cine crezi să chemăm? întrebă nevastă-mea văzându-mă înarmat.

— Pe cine?… Ei, pe cine! râsei eu prostește, ca și când întrebarea ar fi fost nespus de caraghioasă.

în vreme ce râdeam, mă gândii la încărcătura cu alice de iepure și mă cuprinse deodată spaima. Cum să ucizi un câine cu alice de iepure? Asta ar fi o barbarie nemaiauzită… Nu se poate cu alice de iepure! Moartea trebuie să fie instantanee, altminteri… altminteri ar suferi prea mult sărmanul… Și mai ales de ce să-l chinuiască orice țăran care nici nu știe să tragă? Nu, nu, asta ar fi…

— Ce-i nevoie de țăran, când sunt aici eu? urmai îndată, mirându-mă însă singur de ce spuneam.

— Atâta ți-ar mai lipsi, să te faci și hengher de dragul dulăului! se cruci nevastă-mea. Lasă, că sunt destui oameni în sat cari pentru un gologan, doi…

— Ce vorbești?! strigai revoltat, parcă m-ar fi jicnit adânc. Cum îți vine să vorbești așa?… Cum îți vine?… Cum… cum…

— Din parte-mi, fă cum vrei! sfârși ea nepăsătoare.

Copiii primiră hotărârea mea cu violente explozii de bucurie. Erau fericiți c-o să mă vadă omorând… Avură însă repede o decepție dureroasă aflând că Hector se va săvârși în dealul din dosul casei, departe de privirile lor lacome. Cel mai mărișor încercă, zadarnic, să mă convingă prin lacrămi că el trebuie să fie de față negreșit la ultimele zvârcoliri ale câinelui.

Mă apropiai chemându-l cu glas blând, vrând să-l mângâi și să-l ademenesc să mă urmeze spre locul de supliciu. Hector, simțind viclenia, mă privi înfricoșat și fugi între grajduri, dând supus și umil din coadă și întorcând de câteva ori capul. Inima mi se strânse de milă, și totuși gura mea strigă mânioasă, ca și când ar fi vrut să-i ascundă slăbiciunea:

— Ia să-mi dați o frânghie să-l leg, că altfel nu isprăvim niciodată!

Copiii alergară voioși că pot lua parte măcar la pregătirile de ucidere. Cu pușca pe umăr și cu frânghia în mână, înaintai vitejește pe urmele câinelui. Îl descoperii în fundul șopronului, grămădit pe niște ogrinji.

— Stai, Hector, stai, că nu-ți fac nimic! murmurai legându-i sfoara de gât.

Cu ochii închiși, câinele întinse gâtul, fără nădejde, dar cu supunerea obișnuită. O singură dată ridică puțin capul, încât mă speriai, crezând că vrea să mă muște. El însă îmi linse mâna, parcă mi-ar fi cerut îndurare.

Îl îndemnai să vie după mine și nu se urni până nu-l atinsei în coaste cu vârful piciorului. Tăcut, îmi linse și gheata, uitându-se în ochii mei, și apoi se sculă…

În poartă, Hector mai șovăi puțin. Pe urmă, însă, păși încet, pleoștit, frecându-se de picioarele mele, încât frânghia îi atârna sub gât ca o amenințare leneșă. Urcarăm dealul pe o cărare piezișă. Nu mai îndrăzneam nici să mă uit la câine. Mila îmi clocotea în piept și mă simțeam vinovat, cu toate că mă sileam să mă conving pe mine însumi că ar fi o crimă să țin pe lângă casă un dulău care mâine-poimâine poate să fie o primejdie pentru tot satul și, în primul rând, pentru casa ce-l adăpostește. Mai ales însă îmi era rușine că m-am făcut eu însumi ucigaș, și acuma mi se părea că sunt sfidător de ridicol cu arma agățată de umăr.

„Așa, cel puțin, n-are să se chinuiască mult… îl voi ochi bine, va muri într-o clipă”, îmi zisei totuși, ajungând în deal, ca o mângâiere.

Îmi veni în minte încărcătura cu alice de iepure, care acuma mă îngrozi de tot. Cum să moară repede cu alice de iepure?… „O, Doamne, barem de l-aș lovi bine, să nu-l văd suferind!”

Un soare aprins se zbătea în apus, înroșind cerul. Spinarea dealului, pleșuvă, parcă se scălda în lumina ruginie.

Cu gândul mereu să scurtez chinurile câinelui, mă hotărâi să-l leg de o tulpină, să-l ochesc de-aproape, să fiu sigur că n-am să greșesc… Hector mă urma nepăsător…

În sfârșit, găsii un mesteacăn tânăr și înnodai bine capătul frânghiei.

— Hector! Hector! șoptii cu glas tremurat, potrivind pușca la umăr.

Clinele se uită la mine ciulind puțin urechile, dar fără groază în ochi, ca și când glasul meu i-ar fi redat deodată nădejdea.

„În piept trebuie să-l nemeresc!” îmi fulgeră prin creieri ridicând arma.

Ochind, întâlnii privirea câinelui, încrezătoare, și mâinile începură să-mi tremure atât de tare, că țeava puștii se clătina ca o limbă de ceasornic.

„Nu există dobitoc mai sălbatec ca omul! mă gândeam amărât. Cu toate astea, trebuie!… Și poate că nici nu-i turbat… Poate că… Sunt un ticălos fără suflet… Sunt”…

Închisei ochii și, zicându-mi mereu că n-am inimă, apăsai degetul pe trăgaci. Un bubuit asurzitor mă cutremură, încât sării câțiva pași înapoi. Niciodată o pușcă parcă n-a făcut zgomot atât de îngrozitor. De-abia peste câteva clipe îmi adusei aminte de Hector

— L-am omorât…

Câinele, în picioare, se zvârcolea. În coastă îi răsăriseră câteva mici pete roșii. Se repezea spre tulpina copacului, ca la un vrăjmaș de moarte. Pe urmă porni nebunește împrejurul mesteacănului, până ce frânghia se scurtă de tot. Atunci se opri desperat și se apucă să roadă funia întinsă cu gura plină de sânge amestecat cu bale. Scormonea în același timp lutul cu labele, neputincios, tăcut, furios, agățându-se de viață cu o supremă încordare de puteri.

„E îngrozitor… Hector!… Trebuie să mai trag, altfel se va chinui ceasuri întregi… Alicele de iepure”… îmi zisei cu ochii țintă și cu o milă mare în suflet.

Deodată, însă, simții o plăcere stranie văzând frământările dureroase, o plăcere care mă împiedeca să pun iar arma la umăr. Plăcerea aceasta mă tulbura, mă rușina și mă înfuria, mai ales, dându-mi seama că n-o pot înăbuși.

„Asta-i barbarie… Să privești o suferință și să nu”…

Atunci văzui că Hector s-a așezat pe burtă, cu labele dinainte pe frânghia sângerată, mai potolit, ca și când durerile i-ar fi amorțit. Liniștea lui mă supără. Și brusc, ca la o comandă irezistibilă, luai pușca la ochi și trăsei a doua oară.

„De ce-am tras acuma? mă întrebai înmărmurit. Asta… asta”…

Câinele sări în sus ca o mingie vie, se zbătu, goni iar împrejurul copacului, descolăcind funia. Apoi, istovindu-și puterile, se opri un răstimp. Ochii lui speriați se uitară la mine. Capul era murdărit de sânge. Picioarele îi tremurau. Se prăvălii și rămase neclintit, doar coșul pieptului i se ridica repede, și la fiecare respirație i se roșea mai adânc. Lângă gât, între picioarele dinainte, sângele vopsea pământul din ce în ce mai mult, aburind ușor în răcoarea amurgului.

Voiam să-mi întorc privirea și nu puteam.

— Săracul Hector! Vai, săracul! șopteam și, în același timp, simțeam că ochii îmi ardeau de o plăcere care mă mustra, și care totuși mi-i pironea spre câinele muribund.

„Asta-i o rămășiță de barbarie, mă gândii frământându-mă. În fața sângelui se trezește fiara încătușată în inima omului… Ce Dumnezeu, îmi dau seama și, cu toate astea!”…

Pe când mă gândeam, mă apropiai binișor. Pata de sânge lângă dânsul se întinsese. Câinele se cutremură într-un spasm greu.

„Acuma a murit… Acuma s-a sfârșit”…

Pe urmă, parcă creierul mi s-ar fi înțelenit. Nu mai puteam să încheg niciun gând. Doar o poftă cruntă îmi zdruncina sufletul: să pipăi sângele cald… Trebuie să-l simt… Vederea îmi era tulburată într-un văl roșu, ca și când toată lumea s-ar fi umplut de sânge fierbinte, din care se înalță aburi amețitori ca o ceață… Mă lăsai pe vine lângă câinele mort, sorbind din ochi numai petele roșii, cari se măreau parcă în nesfârșit… Apoi deodată îmi înfipsei degetul în băltoaca de sânge sub capul câinelui, simțind un fior de groază și de plăcere sălbatecă.

Mă dezmetecii brusc, ca și când aș fi căzut într-o prăpastie.

„Ce-i asta?… Am înnebunit?”…

Îmi ștersei degetul în blana câinelui, ca ucigașul care caută să ascundă urmele păcatului.

„M-a biruit fiara”, mă gândii înfricoșat, pornind grăbit în vale, fără a îndrăzni să mă mai uit înapoi, cu pușca în mână.

Copiii mă așteptau în uliță, înfrigurați de nerăbdare.

— Auzi, că n-a fost turbat câinele cu care s-a bătut Hector!… E al baciului, știi, cel de pe ulița din dos… Ieri l-a adus de la munte…

— Acuma l-am omorât… Acuma degeaba… Acuma…

Ochii îmi erau arși de remușcări rușinoase.