Femeie luminoasă…

Jump to navigation Jump to search
Femeie luminoasă…
de Benjamin Fondane


Femeie luminoasă ca șesurile-n toamnă,
dă-mi gâtul tău, cuib moale cu paseri de azur,
dă-mi mânele, mai pure ca pietrele din râuri —
femeie cu gândirea ca un polen netrebnic
și carnea ca oricare gândire mai zămoasă.

Femeie, pământ negru, te vreau și te iubesc,
aș vrea să-l ar, să-l semăn, să-l secer și să-l macin,
pământ proaspăt în care dormiră toți ai mei,
pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea,
pământul unde-n urmă vreau să adorm și eu.

Și vreau — în ciuda celui ce seamănă-n deșert
nisip și foc, cu umbra la brâu și soare-n ceafă —
grăuntelui lumină să-i dăruiesc și apă;
aș vrea să-l ar, să-l seamăn, să-l secer și să-l macin
și-aș vrea s-adorm cu grâul cel bun la căpătâi,
pământ, matrice dată din ziua cea dintâi,
în care mă așteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul.

1917