Femeia care înșală

Femeia care înșală de Traian Demetrescu

Într’un birt, doi studenți vorbiau despre femei. Alături de dânșii, un om cu înfățișarea comună, cu ochii fixați într’un chip vag spre fumul țigării pe care o fuma liniștit, părea că-i ascultă. Din când în când făcea o mișcare nervoasă de nerăbdare, căutând să și-o stăpânească repede ; sau i se ivia în colțul gurii un zâmbet ciudat, plin de ironie și amărăciune.

La celelalte mese, alți consumatori, din diferite trepte sociale, mâncau, vorbiau despre lucruri banale, râdeau și făceau un sgomot ce supără întru câtva pe necunoscutul doritor dea urmări convorbirea studenților. Aceștia reveniau asupra unui adulter, despre care se vorbise mult în public și prin ziare: soția unui poet cunoscut și admirat își înșelase bărbatul cu un militar bătrân și urît; și însfârșit, conveniseră, amândoi că singura cauză a acestor scandale era organizația burgheză a familiei de azi.

Cu toate astea un punct îi lăsă nedumeriți. Toată lumea știa că această femeie luase pe poet din iubire ; nu putea să încapă nici o umbră de îndoială, mai ales de când poetul publicase un volum de sonete intitulat Sărutările, închinat iubitei lui, și care avusese un succes uimitor. Și cei doi studenți se întrebau, cu o melancolie de tineri sentimentali, dacă nu cumva ceeace numim noi iubire nu este o iluzie absurdă și protivnică legii brutale a naturii, care hotărăște înclinările, atracțiunile, legăturile dintre sexe? Poate că natura nu suferă ceeace am convenit să numim statornicie, credință, într’o femeie și un bărbat; natura nu e nici morală, nici imorală — este așa cum este, sălbatică și absolută ; și omul care încearcă să o potrivească după propriile lui nevoi și dorințe e ridicol și e nebun.

Sub aceste reflecții, convorbirea celor doi studenți se rări, deveni mai puțin aprinsă, par’că se da biruită unui mister neînduplecat. Tăcură.

Necunoscutul se sculă încet, se apropie de masa lor și le ceru voie să ia loc lângă dânșii.

— V’ascult de un ceas, zise el; n’am pierdut nici un cuvânt, nici o argumentație și pro și contra ; v’am admirat patima inteligenței, care o puneți în discuțiunea unei chestiuni așa de interesante; am înțeles că ați citit pe marii scriitori cari au fost veșnic neliniștiți de problema adulterului, ați pronunțat nume vestite : Dumas-fils, Ibsen, Tolstoi, Strindberg, Bourget — și am ajuns la concluzia că vă lipsește marea și unica știință omenească: experiența !

Cei doi studenți se uitară unul la altul, ca și cum începea să se ivească o zare de lumină în nedumerirea lor, în vreme ce necunoscutul urmă, pe acelaș ton blajin, vehement și convingător:

— De altfel nu e vina d-voastră, sunteți prea tineri... Cum însă bănuesc că n’ați eșit încă din Universitate și sunteți familiarizați cu științele pozitive, cari nu se bazează decât pe experiență, pe fapte, nu mă indoesc că mă veți înțelege ce-am să vă spun.

Studenții își pironiră privirile în ochii lui, cari ajutau cu lumina lor tristă și expresivă să dea mai multă căldură vorbelor.

— Da, sunt femei nenorocite, cele mai de plâns, cari se căsătoresc fără voia lor, cu bărbați pe cari nu-i iubesc, nu-i pot suferi, nici ca suflet, nici ca fizic. Acestea, când trec din patul — aș zice mormântul — conjugal, în brațele unui amant, sunt iertate și de sfinți și de oameni. Dar există un alt tip de femeie, un tip ciudat, pe care nu-l poți defini: tipul femeiei care își iubește bărbatul, îl adorează, îl vede mai presus de îngeri, de Dumnezeu și cu toate astea îl înșeală...

Cuvintele din urmă produseră un efect magic : toți cei din birt, cari râdeau și beau nepăsători, se întoarseră cu fața către necunoscut și, uitând să mai mănânce, îl ascultau cu uimire și cu plăcere. Nu se mari auzi nici un țăcănit de furculiță.

În tăcerea asta, făcută deodată, necunoscutul păru a-și încălzi glasul:

— De ce înșală? Nici noi nu știm, nici ea n’o știe. E o pornire instinctivă — înșală, cum ar mânca, cum ar bea, cum ar respiră... Credeai că acela, în brațele căruia se aruncă, este un ideal al ei vechiu, un vis de fecioară, întâlnit la un moment dat?... Nimic din toate astea!... Este un individ oarecare, d-ta sau eu, un necunoscut, un străin, un tânăr, un bătrân ...

«După ce ai surprins-o, îți cade în genunchi, îți jură că te iubește — și te iubește, în adevăr — te înduioșează până la lacrimi cu lacrimile ei... Dacă o întrebi : pentruce te-a înșelat ? Va fi peste putință să-ți spună pentruce. Iți va înșiră, desigur, o minciună, o finețe, o împrejurare ; dar cuvântul pentruce nu ți-l va spune niciodată. Și nu ți-l va spune, pentrucă nu poate să ți-l spună ; pentrucă ea însăși se întreabă : pentruce ? pentruce l-am înșelat ?

Se făcu o pauză. Unul dintre studenți întrebă:

— Aș vrea să știu, dacă d-ta ai iertă sau ai pedepsi pe o asemenea femeie ?

Necunoscutul ridică din umeri și pradă unei nehotărîri ce-l chinuia :

— Asta e o chestie de temperament. Unii iartă, alții pedepsesc. Des Grieux a iertat pe Manon; din potrivă, dramaturgul francez înarmează brațul bărbatului înșelat, cu faimoasele cuvinte: Tue-la! Eu amicii mei, am iertat-o!...

Toți tresăriră ...

— Cum ? ai fost însurat ? îl întrebă un curios.

— Da, am învățat la școala asta, după cum v’am dovedit-o cu știința mea: experiența ... Amară știință! pe care o înveți totdeauna prea târziu... Da, femeia mea, care m’a iubit, care își făcuse din mine un ideal, m’a înșelat cu un actor dintr’o trupă de provincie... Un actor, o maimuță, domnilor, urît, hidos... De-ar fi fost, cel puțin, o celebritate !... Aș fi înțeles, atunci, patima nevestei mele; dar să te lași a fi posedată de un urangutan ... sapristi!...

Necunoscutul fu scuturat de un râs nervos ; apoi se sculă:

— Am iertat-o, cum se iartă un nebun, un copil, dar n’am mai putut împărți acelaș căpătâiu împreună... Un vechiu prieten îmi spunea într’o zi: amorul începe iubind o femeie și sfârșește urîndu-le pe toate. Bună ziua, domnilor.

Și plecă.

București, 1893.