Femeia?... măr de ceartă

Jump to navigation Jump to search
Femeia?... măr de ceartă
de Mihai Eminescu


Femeia? Ce mai este și acest măr de ceartă,
Cu masca ei de ceară și mintea ei deșartă,
Cu-nfricoșate patimi în fire de copilă,
Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,
A visurilor proprii eternă jucărie?
Un vis tu ești în minte-i ­ și astăzi te mângâie,
Iar mâne te ucide. Cu același râs pe buză
Ea azi ascultă șoapta-ți de-amor să o auză,
Iar mâni cu mii propuneri te chinuie și știe
Că orice nerv în tine îl rumpe și-l sfâșie.
Comediantă veche ca lumea ­ comedie
Ea joacă azi ­ juca-va de astăzi ani o mie,
Cu-aeeași mască mândră, netedă, mișcătoare ­
Și cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare.
Și astă nerozie, cruzime întrupată,
În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată ­
Ea, cea ce nu gândește, gândind doară cu gura?
Căci sărutări și vorbe de-amor i-a dat natura,
Și râsul cel mai vesel, zâmbirea-mbătătoare,
Atâta-nțelepciune e-n gura ei de floare,
Atâta-nțelepciune pari a vedea, ș-atâta
Plăcere pare-a duce în inima-amărâta,
Când capul c-oboseală pe umăru-i ți-l culci
Sau când te uiți în ochii-i ucizători de dulci,
Încât chiar mântuirea cea vecinică ți-o sfermi
Și redevii un Sizif ­ sacrifici pentru viermi:

Să le compui în lume o haină-n generații ­
Sacrifici și mândrie, și minte, ș-aspirații.
O, moarte, dulce-amică ­ sub mantia ta largă
Acoperi fericiții ­ și magica ta vargă
Atinge câte-o frunte de om, ce te dorește:
Îl face ca titanii, de tot desprețuiește,
Desprețuiește lumea, pe sine ­ și-n sfârșit ­
Desprețuie gândirea că e desprețuit.
Privește astă viață ca pas spre mântuire,
Ocazie durerei, o lungă adormire
În inimi spăimântate ­ un chin și o povară,
Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară.
A vieții comedie mișcată e de aur ­
Când scena astei viețe e-al mântuirei faur.
Ironică e ziua ce vesel te privește
Pe când în fire-o ființă pe alta prigonește,
Ironică-i mișcarea a florilor în vânt
Când sug cu rădăcina viața din pământ;
Ironic e pământul ­ visternic de viețe
Când sânul lui ascunde semințe mii, răzlețe,
Cari ieșind odată l-a soarelui lumină,
Cu capul se salută, se sug cu rădăcină.
O luptă e viața și toată firea-i luptă,
Milioane de ființe cu ziua întreruptă
Susțin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire,
Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire.
În van creați la vorbe și le-azvârliți în vânt:
Plodirea este rodul femeii pe pământ.
Priviți acele râsuri, zâmbiri, visări, suspine,
Dorința de plodire o samănă în tine.
Ce vă certați cu noaptea și buiguiți cu luna?
De-ți face-o, de nu-ți face-o... tot una e, tot una.
De nu-ți fi voi în lume din nou să prăsiți neamul
Oricare vită șuie, oricare tont e-Adamul
Vieței viitoare... și fie-un par de gard,
Femei rămâie-n lume, de doru-i toate ard.

O, moarte! ­ nu aceea ce-omori spre-a naște iară.
Ce umbră ești vieții, o umbră de ocară ­
Ci moartea cea eternă în care toate-s una,
În care tot s-afundă, și soarele și luna,
Tu, care ești enigma obscurei conștiinți,
Cuprins-abia de-o minte, din miile de minți,
Tu, stingere! Tu, haos ­ tu, lipsă de viață,
Tu, ce pân- și la geniu spui numai ce-i în cărți;
O, slabă fulgerare... cea, cărui nu te teme,
Îngheți nervul vieții din fugătoarea vreme,
Când alții cu-a lor gânduri mereu în lume sapă,
­ Istorie e viața ce scrisă e pe apă ­;
Pe tine, dulce-amică, pe tine, întuneric,
Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric
Al lumei sclipitoare ­ pe tine, gând de noapte,
Te stinge o femeie cu tainicele-i șoapte.
Nimic nu e în șoapta-i ­ știi tu ce ea șoptește?
Ea nu mă vrea pe mine ­ pe tine te urăște
Când îmi zâmbește mie, ea-atunci s-a pus la pândă:
Tu ești jertfa la care țintește-a ei izbândă,
Ea n-a știut vodată, că ce voiește-i alta ­
Că tu ești inamicu-i și că eu sunt unealta.
Unealtă chinuită! unealtă de ocară,
Când eu cunosc prea bine iubirea că-i amară,
Mă mint pe mine însumi, doresc și cred c-amorul
Folos mi-aduce mie...