Femei/Maria

 

I

Brusca dumitale mărturisire de aseară m-a surprins și m-a necăjit puțin. Crede-mă, n-o așteptam. Aveam siguranța că între noi doi lucrurile sunt netede, fără echivoc și uneori când din întâmplare mă rezemam de umărul dumitale (deși gestul ăsta îl înfurie regulat pe Andrei), o făceam cu o plăcere prietenească, aproape din nebăgare de seamă, ca pe atâtea alte gesturi familiare.

De ce ai sfârșit cum sfârșesc toți? Lasă-mă să te cert. O meriți și pe urmă, vezi, asta îmi face bine.

Mai ales să nu crezi că a fost în tăcerea mea și în plecarea mea grăbită de la bal, o indignare de femeie ultragiată. Sunt deja bătrână, deși dumneata nu vrei să crezi și am ascultat de atâtea ori aceleași cuvinte, pe care mi le-ai spus aseară, în alte împrejurări poate și altfel, încât întâmplarea nu mi se mai pare curioasă și obișnuiesc să trec peste ea cu oarecare frivolitate. Da, cu oarecare frivolitate.

Să nu-mi iei deci în nume de rău încruntarea mea de ieri. Nu-ți reproșez nimic. Mă gândesc numai că buna noastră prietenie s-ar fi putut lipsi de acest accident și că faptul că dumneata mă iubești sau vrei să mă iubești sau ți se pare că mă iubești, complică de prisos o legătură la care țineam și care mi se părea posibilă mult timp. Uite, ai stricat în așa hal așezarea lucrurilor, încât acum mă întreb dacă e prudent să-ți spun că mi-erai drag și că vizita dumitale o așteptam totdeauna cu bucurie, ca pe o sărbătoare personală. Ești nesuferit – asta ești.

Ieri, când ai sfârșit de vorbit, am simțit dintr-o dată că ceva se sfârșește și se încurcă și asta m-a enervat atâta, încât n-am mai fost în stare să rămân acolo, în sala aceea de bal și l-am rugat pe Andrei să mă conducă acasă, deși știam că îl contrariez cerându-i acest lucru, fiindcă tocmai vorbea animat cu Suzy Ioaniu și spera probabil să danseze toată noaptea cu ea.

(Pe urmă abia, m-am gândit că Andrei putea să ia această plecare subită drept o mică scenă de gelozie și că asta o putea măguli indirect pe Suzy, ceea ce m-a necăjit desigur, dar era prea târziu ca să mai repar ceva și în fond lucrul nu avea mare importanță. Ca să fiu sinceră, poate că mi-a făcut plăcere despărțirea lor forțată).

Și acum să vorbim simplu, ca doi oameni cuminți. Luni seara, este concertul lui Brailowski la Ateneu și cum niciunul din noi nu are să renunțe (sper cel puțin că nu vei face prostia asta) o să ne întâlnim acolo. Ei bine, nu vreau să ne strângem mâna cu frică, să ne pândim din ochi bănuitori, să vorbim jenați despre ploaia de afară, știind că rămâne între noi doi un lucru tăinuit. Dimpotrivă. Vreau ca la sfârșitul concertului, să-ți pot cere ca altădată să mă însoțești până acasă. Cred că voi fi singură, fiindcă știi că lui Andrei nu-i place muzica și dealtminteri luni seara are să fie la Suzy, unde se repetă revista pentru Principele Mircea, în care el, Andrei, îl face într-un scheci pe regele tangoului.

E poate dificil să ne explicăm și mă întreb dacă voi avea curajul să duc până la capăt scrisoarea asta, dar nu pot, zău că nu pot să adaug vieții mele destul de complicate, încă o taină, încă o situație obscură. Ești în mica mea lume, singurul om căruia îi pot vorbi deschis și n-am să pierd prilejul. Am câte o dată, eu care m-am obișnuit cu minciunile mici ale altora și ale mele, am câte o dată un dor de sinceritate care îmi dă lacrimi. Mă apasă toate acomodările mărunte din care mi-am făcut viața și atunci aș vrea să mă răzbun – așa, inutil, prostește – spunând odată pentru totdeauna adevărul adevărat, până în amănunțime, fără rezervă, nepăsătoare de ce are să urmeze. De câte ori, spre seară, când veneai să iei ceaiul la mine, nu m-am gândit să-ți vorbesc. Dar dumneata ești un domn logic și ai replici care mă descurajează. Să știi că nu rareori, dacă îți întindeam fără apropo cutia cu țigări sau farfuria cu fursecuri, deși dumneata aveai deja o țigară sau erai servit cu prăjituri, făceam gestul ăsta inutil numai pentru ca să schimb vorba și să opresc la timp o confesiune care mă tenta.

Dar am să-ți vorbesc astăzi fără ocol.

Știi că îl iubesc pe Andrei? Nu spune că aleg prost momentul: dumneata nu ai nevoie de menajamente, eu nu sunt capabilă de abilități. Singurul lucru care interesează este să fim clari.

Am aflat că în lume se vorbește despre legătura mea cu el, ca de o întâmplare oarecare: un „colaj“ care ține de cinci ani și care ar trebui să se termine de la o zi la alta. De aceea poate femeile își permit să flirteze cu Andrei în fața mea, iar bărbații să-mi vorbească între patru ochi cu oarecare libertate. De aceea poate dumneata obișnuiești să spui cuvinte aspre, despre el, sau să-i adresezi de față cu mine, mici surâsuri de ironie, pe care le-o fi meritând el, dar mie îmi fac rău.

Fiindcă, în fond, ești un naiv. Dumneata crezi în inteligență, bun gust, discreție, subtilitate și nu înțelegi că peste toate acestea, cineva îl poate iubi pe Andrei, da pe Andrei prietenul dumitale și amantul meu.

Ți-am surprins nu o dată zâmbetul de neîncredere, atunci când mă apropiam de el să-l privesc sau să-i spun în ascuns un cuvânt. Îți spuneai poate că bărbatul acela frumos nu știe altceva decât să bată amuzant jazzul, că își pierde în fiecare dimineață două ceasuri pentru ca să-și întrețină freza și că în camera lui de culcare a bătut în perete portretul lui Rudolf Valentino, decupat dintr-o revistă de cinematograf. Eu nu am vanitate personală, dar în momentele acelea aș fi vrut să mă apropiu de dumneata și să-ți spun că ești fad și suficient și că ți-e necaz că el e mult mai frumos decât dumneata. Superioritatea dumitale mă agasa. Dacă spuneai un cuvânt inteligent, mie mi se părea că mi-l adresezi mie ca pe un reproș. Aș fi vrut să-ți spun că știu. Că îl cunosc pe Andrei, așa cum îl cunoști și dumneata, dar că asta nu schimbă nimic.

Odată ți-am povestit că la concursurile eliminatorii de tenis, Andrei a ieșit al doilea. Ți-ai scuturat țigara, m-ai privit și ai spus în treacăt, fără insistență.

— „Nici măcar întâiul“.

În ziua aceea, te-am urât.

Fiindcă, vezi, dumneata mă sileai să judec un sentiment pe care eu îl primeam cu simplicitate, fără socoteli. Erai ca un botanist, care ar ține morțiș să-mi demonstreze, că după toate legile științei, o floare care îmi place, n-ar trebui să-mi placă.

Dumneata ai fost cel dintâi care m-ai obligat să mă întreb de ce îl iubesc pe Andrei, întrebare ridiculă dealtminteri și care nu duce niciodată, nicăieri.

De ce îl iubesc? Doamne! pentru că așa a fost să fie.

Când l-am cunoscut, era un an după divorț. Nu aveam niciun fel de dispoziție pentru o mare pasiune. Mă îmbrăcam cu plăcere, inventându-mi singură rochiile pentru mine și pentru zilele cu soare la șosea. Mă pregăteam să plec și cum ezitam între mare și munte, amânam plecarea de la o săptămână la alta, deși Bucureștii începeau să mă plictisească.

Atunci, a venit Andrei. Mi-a făcut curte cu oarecare ștrengărie, cu anumită impertinență de june-prim și asta m-a amuzat, cum trebuie să-l amuze pe prințul de Galles trecătorii care, neștiind cine este, i se adresează pe stradă, întrebându-l cât e ceasul său cerându-i un mic serviciu. Am râs și, ca să glumesc, l-am încurajat. Căci oricum, nu puteam să-i spun omului ăstuia simpatic, întreprinzător și sigur pe el, că se înșeală.

„Domnule drept cine mă luați?“ e un răspuns profesional. Mie îmi place să trec drept ceea ce oamenii cred că sunt.

Poate că dacă atunci, în primele zile din vara aceea, aș fi știut unde mă va duce această glumă, aș fi oprit-o brusc. Închid ochii și fără să regret nimic, îmi închipui ce ar fi fost viața mea altfel. Ce bună liniște, ce caldă oboseală!

Andrei a intrat în existența mea într-un moment de neatenție, când lăsasem ușile deschise și storurile ridicate. Îl cunoști: nu poți fi precaută cu el. Nu e dificil, nu e rău, nu e bun, nu e simplu, nu e complicat. Se face seară, în odaie e întuneric, întorci obosită butonul lămpii și în lumina aceasta subită, îl descoperi într-un colț, pe Andrei.

— Erai aici?

Da. Era acolo. Și pentru că tot era acolo și pentru că ești obosită și pentru că e târziu, îi ceri un serviciu mic, să sune servitoarea, să-ți dea o carte de pe etajeră, să-ți spună dacă-i place rochia verde, pe care o îmbrăcaseși ieri, să apropie măsuța de ceai, să-ți fredoneze romanța auzită aseară la Modern și pe care tu ai uitat-o.

Vara trecea pe nesimțite, așa, cu plăceri mărunte. Într-o zi, m-am uitat în calendar și am văzut că era după 15 august. Prea târziu ca să mai plec din București. Erau seri calde, grele, cu nu știu ce urmă de înfiorare care mă obosea. Andrei m-a găsit lângă fereastră, cu fruntea rezemată de geam, ca pe vremuri, în adolescență, când rămâneam singură acasă, nu așteptam pe nimeni și pândeam din balcon, dincolo de mahalaua mea, dincolo de oraș, ceva care trebuia să vie, nu știu bine ce.

I-am spus că nu mai plec. A fost volubil, entuziast, mi-a sărutat mâinile, a îngenuncheat, s-a ridicat cu o piruetă – toate cu un accent care îl scuză, pentru că, rămâneam în glumă.

— Madame, ma voiture vous attend.

Arăta spre ușă surâzător, tânăr, „cavaler“ – și invitația lui pe franțuzește mi-a amintit un cuvânt pe care îl auzisem des în lume, despre el, spus cu îngăduință, cu cochetărie: „Ce cher Andre“.

Am râs, l-am luat de braț, – camaradă – și am coborât. Avea atunci un mic Chenard torpedo, pe care, dacă mai ții minte, l-a zdrobit acum doi ani în Italia, când am avut accidentul în Alpi. S-a așezat la volan și m-a luat lângă el cu un mic surâs de superioritate, care atunci îi stătea foarte bine și mă intimida într-un fel.

Scriu repede, fără să mă recitesc. Am, povestindu-ți toate acestea, sentimentul exact al obscenității lor. Da, cu complicitatea unui automobil, a unei seri de august și a unui surâs, am devenit amanta lui Andrei. Eu care păstrez din iubire un gust amar de timp pierdut, nu aș avea poate dreptul să regret această „intrare în pasiune“ pe o portiță lăturalnică. Mă gândesc totuși uneori la o dragoste solemnă, care ar fi început curat, limpede, de la un fel de cununie ascunsă între mine și un bărbat – ceea ce poate nu-i decât o urmă din educația mea de bună burgheză, lucru care are să te amuze, dar poate fi și altceva mai greu de explicat.

N-am fost amețită în seara aceea și cred că am păstrat tot timpul o reticență, pentru care mă uram de altfel, căci aș fi vrut să trăiesc, liberă de orice bun gust, acele ceasuri triviale și plăcute, dar în același moment, în care îmi lăsam capul pe umărul lui Andrei și în bătaia vântului, în același moment, îmi spuneam că totul nu e decât un amabil vodevil.

Dincolo de Otopeni, luminile se răreau. Andrei avea în partea stângă a parbrizului un far mic și mobil, de mână. Mi l-a dat mie să-i luminez drumul la cotituri. Era ceva pasionant, absorbitor. Nu aveam înainte decât fâșia albă a farurilor din față, pe urmă o dungă neagră, mată și mai departe, foarte departe, pata incandescentă a farului mic, pe care îl mânuiam eu. Cu două degete, cu o slabă apăsare a lor, deplasam lumina asta nestabilă, și o urmăream cum cădea departe, pe o piatră de kilometru, pe o ramură aplecată, pe un picior de pod. Priveam drept înainte, fără să cutez să întorc capul într-o parte sau alta, scrutând întunericul și ocolurile neașteptate ale șoselei. Era o pândă intensă. Nu aveam decât senzația imediată, ascuțită a încordării mele: dincolo de mine, era ticăitul nervos al motorului, mâna de stăpân a omului de lângă mine, așezată sigură pe volan, copacii care treceau negri, foșnitori, la dreapta și la stânga, cadranele argintii de lângă frână și poate încă – simțită depărtat, legendar, – noaptea din jur.

Și acum, la masa mea scundă, aplecată asupra hârtiei ăsteia, gândindu-mă la cursa aceea, simt sub tâmplă, bătaia de atunci.

Târziu, nu știu după cât timp, nu știu unde, Andrei a frânat scurt. Se vedeau apropiat, printre copaci, câteva lumini de case rare.

— Madame, la nuit vous attend.

Vorba suna frumos. Nu râde. Vorba suna frumos, ca un refren de romanță nouă, cu strofe oribile, pe care le cânți totuși și îți plac pentru o frumusețe a lor trecătoare. Dumneata n-ai să înțelegi asta, dumneata care ești prea inteligent ca să înțelegi.

L-am urmat.

II

Am rămas acolo două săptămâni. Era un sat dincolo de Câmpina și nu departe de Sinaia. Nici astăzi nu-i știu numele. Am vrut a doua zi să mă întorc la București. I-am spus-o lui Andrei, așa cum spui cuiva, la o petrecere, după miezul nopții, că e târziu și că vrei să te duci. El a râs și a ridicat din umeri.

— Nu se poate.

— Fii rezonabil, Andrei. A fost foarte frumos, dar eu trebuie să plec.

— Cu ce?

— Cu automobilul dumitale.

— E în pană.

— Ieri nu avea nimic.

— Și astăzi are. Un automobil e un lucru capricios.

— Glumești.

— Jur că nu. Azi dimineață – dumneata dormeai încă – am coborât în curte și am stricat carburatorul. Eu sunt un om prudent. M-am gândit că dumneata ai să vrei să fugi. Și mi-am spus că aventura asta a noastră trebuie să fie apărată împotriva tuturor, împotriva dumitale mai ales. Crede-mă pe mine: un automobil bun de plecare, este o primejdie. Unul sfărâmat, la 40 de kilometri depărtare de oraș, e o garanție de constanță. L-am sfărâmat pe al meu.

— Ești nebun.

— Sunt.

Ai să recunoști în convorbirea asta stilul lui Andrei, stilul acela despre care dumneata spuneai că este cordial și ingenuu, voind desigur să spui indiscret și suficient, dar care mie îmi plăcea și încă îmi place. Căci, uite, astăzi, cu oboseala acestor cinci ani trecuți și cu cruzimea pe care am învățat-o răbdătoare de la el, nu mă pot opri să-i surâd în amintire acelui Andrei, care mă făcea prizoniera lui, îndrăzneț, fericit și inconștient, sigur de el, mândru de isprava lui. Purta un pantalon alb de vară, și o cămașă cu mânecile suflecate și gulerul descheiat, ceea ce îl întinerea și îi dădea în acea curte de țară, nu știu ce aer agrest, numai simplicitate, numai bucurie.

Ți-am spus că sunt bătrână. Eram și atunci. Mai puțin, dar eram. E în mine o veche oboseală, venind nu știu de unde, care mă face sensibilă la tot ce este imagine de curaj, la un gest brusc, la o vorbă cutezătoare, la un obraz inconștient de tânăr. Știu eu? trebuie să fie ceva asemănător melancoliei sfârșiturilor de vară, când soarele este încă întreg și lumina este încă albă, dar creștetul copacilor se înfioară seara de presentimentul declinului ce vine, și pe care ei îl poartă în ființa lor ca pe un jar intim, învelit în miez de pâine.

Era cuceritor Andrei în acel ceas de dimineață, „cuceritor“ în înțelesul clasic al vorbei, înțeles pe care îl descopeream atunci pentru prima oară, căci nu-l întâlnisem decât la cinematograf și la teatru, probabil pentru ca revelația să-mi fie mai târziu completă.

I-am strâns mâna, consimțind la tot. M-a îmbrățișat cu entuziasm și gălăgie, copilăros, foarte copilăros, dar în același timp stăpân cu ostentație – ceea ce nu-mi displăcea, pentru că nu-mi displace niciodată să le las oamenilor care-mi sunt dragi, impresia că un capriciu al lor este un ordin. Nu-mi amintesc câtă ironie era în supunerea mea. Trebuie să fi fost puțină. Dar foarte puțină: numai atâta câtă îmi era necesar ca să mă scuz față de ceea ce dumneata numești „tactul“ meu. Îl aruncam, tactul ăsta al meu, îl aruncam cum arunci o pălărie care te incomodează și rămâi pe urmă cu capul descoperit și părul răsfirat în vânt.

— Și cu toate acestea nu putem rămâne.

— De ce?

— Foarte simplu. Eu nu am decât rochia asta de pe mine, dumneata numai costumul pe care îl porți.

A râs, m-a sărutat, și-a aruncat repede haina pe umeri și a fugit, strigându-mi doar că se întoarce până la prânz.

A fugit kilometri până la șosea, a oprit întâia mașină, s-a aruncat în ea spre stupoarea celui care o conducea, a fost într-un ceas la Brașov, a dat o raită prin târg și într-alt ceas a fost înapoi, încărcat de pachete, cutii, pungi, pe care le-am desfăcut amândoi râzând la descoperirea fiecărui lucru cumpărat, căci nici el nu știa bine ce adusese și fiecare pachet desfăcut era o surpriză pentru amândoi: pijamale, un patefon cu un singur disc, o rochie de lână, un trening, bomboane, cărți, un joc de ping-pong, batiste, pudră, apă de colonie, ochelari de soare, un întreg bazar fantezist făcut din fleacuri încântătoare și de un prost gust strigător.

E stupid că ți-o spun dumitale și probabil deplasat, dar îmi vei ierta momentul ăsta de duioșie: au fost cele mai frumoase zile de care îmi pot aminti.

Am un întreg teanc de fotografii din timpul acela și mi se întâmplă des să le privesc – astăzi încă – fără părere de rău, fără reproșuri, pentru tot ce s-a întâmplat de atunci, fericită să descopăr încă un detaliu, în pozele acestea, pe care le știu pe de rost și în care totul este emoționant, totul îți spun, pantofii lui albi, cordonul meu rupt (fugisem mult și îl agățasem de un uluc, într-o zi în care ne întorceam de la Prahova, unde ne scăldaserăm, într-un loc bine ascuns, cu desăvârșire goi, pentru că nu aveam costume de baie, ce e dreptul, dar de asemeni pentru că nebunia asta ne făcea o imensă bucurie) și totul este intact, recent, amical – cum să-ți spun eu? – nu ca într-o evocare disperată de lucruri pierdute, ci ca o cunoaștere domoală și odihnită a unui peisagiu, în care trăiești cu sentimentul că este pentru totdeauna al tău.

Andrei a fost de atunci în nenumărate rânduri, brutal, obscen și rău, dar toate acestea și multe altele – o, nemăsurat mai multe decât ți-aș putea spune, nu pentru că m-aș teme de dumneata, sau pentru că m-aș simți umilită (căci e mult de când nu mai am asemenea orgoliu) ci pentru că mi-ar face rău să le mai număr, toate acestea, zic, cad și se șterg în amintirea celor două săptămâni de la început.

Ți-am spus cred că între lucrurile aduse de la Brașov era un patefon și un disc. Unul singur. Nu știu de ce se nimerise numai unul și de ce tocmai acela. Pe o parte, un dans unguresc de Brahms și pe cealaltă un dans spaniol de Granados, amândouă cântate la vioară de Iascha Heifetz. Era o placă roșie His Masters Voice, pe care o văd perfect și astăzi, deși de atunci, nu știu de ce, n-am avut curiozitatea s-o caut. Timp de două săptămâni, dimineața, la prânz, seara, seara mai ales, după cină, așteptând în cerdac să treacă de miezul nopții, ascultam melodiile acestea două, care ne deveniseră într-atât de familiare, încât încetaseră să mai fie două bucăți de muzică, schimbându-se parcă într-un fel de ritual casnic, parte integrantă din viața noastră de acolo asemeni tuturor sunetelor familiare dintr-o casă – pașii cunoscuți în tindă, tic-tacul ceasului de perete, zgomotul ușilor deschise și închise...

Vezi, au trecut atâția ani, am uitat atâtea lucruri, voi mai uita atâtea, dar cred că voi ține totdeauna minte cântecele acestea, nu pentru că ar fi frumoase, nici nu știu dacă sunt frumoase, dar pentru vacanța cuprinsă în ele, atât de adânc, încât nici Andrei, el care nu știe decât tangouri, nu le-a uitat și i se întâmplă uneori, probabil fără voia lui și fără nicio intenție, să le fredoneze, în timp ce mănâncă sau se rade.

M-ar bucura enorm să nu știe nici ce sunt, nici unde le-a auzit, și să le ducă, așa, cu el, nepăsător, cum duci în buzunarul dinăuntru al paltonului o scrisoare veche de anul trecut, pe care ai uitat-o, crezând că ai pierdut-o.

Eu, oricum, nu l-am întrebat niciodată nimic despre asta.

III

La București am revenit târziu, pe la sfârșitul lui septembrie, când am găsit lumea de mult întoarsă din vilegiatură și pomii, la șosea, îngălbeniți.

Tot atunci te-am cunoscut pe dumneata, care tocmai te întorceai de la Paris, după nu mai știu ce studii medicale, despre care Andrei îmi vorbise cu scepticism („Ștefan Valeriu ăsta n-are să facă niciodată nimic serios“) și poate că ții minte cât de penibil mi-a fost în ziua aceea, în care el te-a strigat pe stradă, ca să mi te prezinte, strălucind de orgoliu și plin de subînțelesuri. Simțeam că aștepta să fie felicitat pentru mine și pentru „succesul“ lui. Simțeam că e încântat de rochia mea, de ochii mei, de uimirea dumitale.

Cât m-am luptat în acel timp să-i temperez entuziasmul și indiscreția. Nu eram prudentă și nu cred să fiu nici acum. Dar mă înspăimântau zvonurile, presupunerile, comentariile, serile de premieră când, trecând prin foyer, simțeam în urma mea o trenă de șoapte, intrările în restaurant, când mă întâmpinau, de la ușă, treizeci de priviri care știau ceva și voiau să știe totul, întrebările delicate, aluziile... Dacă aș fi putut face cunoscut tuturor, printr-o circulară, că sunt metresa lui Andrei, și dacă aș fi fost sigură că asta ar pune capăt curiozității publice, aș fi făcut-o. Mă obosea „atmosfera de senzațional“ care mi se pregătea.

Am încercat să-i explic toate acestea lui Andrei. I-am spus că nu mă jenez de nimeni, dar că ar trebui să-i dăm amorului nostru timpul să-și găsească singur „formula socială“ care îi convenea (nu cred să fi întrebuințat atunci termenul ăsta oribil, dar asta voiam să spun în fond). L-am rugat să lase lucrurile în voia lor, să se descurce singure.

— Ești o burgheză, mi-a spus.

Nu m-am supărat. Într-un fel avea dreptate. Era pe atunci febril, entuziast, amețit de proiecte pentru viitor, pasionat: eu eram calmă, puțin sceptică, lucidă în orice caz și, deși bucuroasă de prietenia mea cu el, obosită totuși de exploziile lui juvenile.

Mai ales țineam la un lucru: să trăim separați. În privința asta nu eram dispusă să fac nicio concesie. A fost pe rând îndrăzneț, autoritar și amenințător, dar eu am fost îndărătnică și era de ajuns.

Dar, pentru numele lui Dumnezeu, de ce? Mă primești să dorm la tine. Mă oprești la tine la masă. Ieși cu mine în oraș, de ce n-am locui atunci împreună? De ce nu te-ai muta la mine? De ce n-am lua o casă mai mare, pentru amândoi?

Ar fi fost greu să-i răspund și ar fi fost greu să înțeleagă. Nici n-am încercat. Dar am rămas la hotărârea mea.

Eu aveam nevoie de o casă în care să fiu singură și să fiu stăpână: o odaie în care nimeni să nu poată intra fără a bate la ușă, un scrin în care să încui ce vreau, patru pereți între care să mă pot aduna departe de toți și de tot. „Temperament de castelană“ mi-ai spus dumneata odată și n-am știut ce să-ți replic. Nu cred să fie asta. Știu numai că îmi place interiorul meu, că n-am bucurie mai sigură, decât să mă întorc seara în el, că am păstrat foarte limpede noțiunea de „refugiu“ a casei (întoarcerea fiului risipitor este singurul pasagiu în biblie care m-a emoționat vreodată) și că dacă nu m-am lăsat destrămată până astăzi de viață, a fost în bună parte mulțumită odăii ăsteia de unde îți scriu acum. Câte nebunii posibile nu mi-am înfrânat aici, câte gesturi stridente, câte demersuri false... Și de câte ori n-am intrat aici rănită, cu obrazul descompus, cu mâinile căzute de-a lungul trupului, incapabilă să descifrez cine știe ce catastrofă, care mă surprinsese, spunându-mi că totul e sfârșit și înțelegând probabil prin acest „totul“ viața însăși.

O zi mai târziu, sau două, când mă întâlneai pe stradă, râdeam în mine însămi, gândindu-mă pe câte avarii intime se construia calmul meu, pentru care dumneata mă felicitai și de care eu eram mândră, pentru alte motive însă te rog să crezi.

Casa a fost singurul lucru pe care mi l-am păstrat, restul intrând pe încetul, zi cu zi, în stăpânirea lui Andrei, care știa să ceară și să ia cu un adevărat instinct de copil teribil.

Îmi era plăcută apariția lui agitată, felul lui de a suna nervos și răstit, gestul cu care își arunca din prag pălăria, întrebările lui dezordonate, răspunsurile lui scurte, pașii repezi cu care făcea ocolul odăilor, schimbând lucrurile de la locul lor, mirându-se de orice, voind să știe tot, nerăbdător, intolerant și tiran cum era sigur că îi ședea bine să fie.

— Ești impertinent, Andrei.

Îl măguleam. Se simțea dintr-o dată puternic, poruncitor și zâmbea spre mine fără modestie – zâmbet care îmi plăcea nespus, fiindcă eu mă știam reticentă și dezarmată, în timp ce el se dovedea îndrăzneț și prezumțios.

I-am cunoscut din capul locului vanitatea, dar i-am cultivat-o cu bucurie, pentru că era punctul lui cel mai sensibil și pentru că asta, deși îl făcea uneori imposibil, îi dăruia nu știu ce grație aspră de adolescent, care nu cunoaște piedici. Îmi rămânea astfel sentimentul intim că între noi doi, cel mai tare tot eu eram și m-am gândit de multe ori că aproape toate victoriile lui asupra mea, cel puțin la început, au fost la drept vorbind, mici concesii, cu care îl lăsam să plece de la mine, ca să nu fie îmbufnat.

Când anume mi-a devenit Andrei indispensabil, mi-ar fi greu să spun. E probabil că n-a fost un moment precis. Iubirea mea pentru el a crescut sedimentar, lent, din lucruri mici, din obiceiuri, până ce într-o zi m-am trezit prizoniera lui. Multă vreme, m-am crezut liberă, l-am privit detașat și pentru motivul că îl judecam cu răceală, conștientă de toate defectele lui amuzante, aveam naivitatea să mă cred independentă de el și gata să primesc oricând, cu inima ușoară, o despărțire. În niciun caz, n-aș fi înțeles cum bărbatul acela cu furii și fantezii asupritoare, m-ar fi făcut să sufăr, pe mine care îl priveam cu atâta îngăduință și ironie.

Aveam impresia că se joacă cu mine „de-a tirania“ și am acceptat să-i dau replicile de sclavă, cum oamenii mari acceptă să se sperie de un copil, care și-a pus în cap o broboadă și face hu-huu, ca balaurul...

Nu știam cât e de periculos jocul.

IV

Întâia noastră ceartă mai serioasă a fost din cauza numelui meu, care lui Andrei nu-i plăcea de loc.

Îi venea greu să mi-l pronunțe cum trebuie și cum este, urât desigur, comun și fără sunet personal, dar așa cum mi-a fost dat de mică: Maria.

Între noi, în intimitate, încerca tot felul de substituiri și diminutive afectuoase, pe care le refuzam cu îndârjire.

— Te previn, Andrei, că ori de câte ori ai să mă chemi altfel de cum mă cheamă, n-am să răspund.

Suferința lui adevărată era însă când trebuia să mă prezinte unui străin și atunci, contând pe jena mea, îmi rectifica numele, pronunțându-l franțuzește, englezește sau abreviat, după gustul lui, cu prima silabă.

M-am numit pe rând Marie, Mary, Ria. Și regulat, de câte ori încerca jocul ăsta, i-l dejucam liniștită, spre nesfârșita lui furie.

— Mă numesc Maria. Lui Andrei nu-i place să-mi spună astfel: este o veche glumă a lui.

Nu râde: lucrul era de mare importanță și până la urmă am ținut să rezist asupra lui, fiindcă bănuiam aici nodul întregii deosebiri dintre Andrei și mine, semnul cel mai sigur că el și eu eram din două lumi deosebite.

De ce nu-i plăcea „Maria“? Nu știu bine. L-am întrebat de câteva ori și n-a știut să se explice.

— Înțelegi, zicea el înciudat, toate femeile din jurul nostru se numesc normal. Uite Suzy Ioaniu. O cheamă Suzana, dar recunoaște și tu că ar fi oribil să-și spună așa. Uite, Bébé Stoian. Uite Anny. Toată lumea în sfârșit: Lulu, Lily, Ritta, Gaby... Numai tu... numai tu..., Maria, ce nume de provincie!

Râdeam. Mă amuza sincer pasiunea lui pentru numele șifonate, nostime, boțite, nume ce să se poată scrie cu un y sau cu un e mut, sau cu o dublă consoană, estetică ușoară pe care Andrei o va fi învățat din programele barurilor de noapte și pe care voia s-o impună numelui meu de trei vocale, nume monoton, nume fad, nume provincial, dar cu care mă obișnuisem și care îmi plăcea, fiindcă era atât de simplu și de comun.

Ce triumfător a fost Andrei în ziua în care, venind la mine, a aflat că servitoarea mea, de curând angajată, se chema ca mine, Maria. Nici nu s-a ostenit să râdă: a întins doar palma demonstrativ, în fața evidenței și așteptând recunoașterea adevărului. Ce cap a făcut, Doamne, ce cap, când i-am spus că lucrul nu mă supără deloc și că am să-mi las numele în pace, cum am să i-l las și pe al Mariei servitoarea, pentru că numele ăsta ne poate acoperi pe amândouă în aceeași casă, odată cu toate Mariile din lume.

A încheiat discuția sever.

— Ești iremediabil burgheză. Numai că ar trebui să-ți porți rochiile de la 1915, nu numai numele.

Foarte târziu, abia peste vreo doi ani, la Paris, într-o împrejurare care pe dumneata te-ar fi făcut să râzi, dar care pe mine m-a emoționat cu adevărat, Andrei a convenit că în definitiv un nume nu e nici mai bun nici mai rău decât altul, ba chiar a recunoscut că al meu mi se potrivește și-mi seamănă. Fuseserăm în Rue la Boëtie să vizităm câteva galerii de pictură și întâmplător, la Berneheim jeune, am dat de o expoziție curioasă a unei artiste italiene, Maria Lani, care, cunoscând personal o mulțime de pictori cu renume, îi pusese să-i facă fiecare portretul, strângând astfel o colecție de imagini foarte deosebite, ale aceluiași model.

Cred că pe Andrei l-a surprins că o femeie atât de distinsă, ca acea actriță italiană, se poate chema ca mine, Maria. Cred de asemeni că a fost mândru de această asemănare și-mi aduc aminte, că m-a privit acolo, în expoziție, de câteva ori, cu o licărire de admirație, pe care nu o mai avusese de mult pentru mine și pe care, de atunci, nu știu să o mai fi avut.

Seara, am dinat undeva în Montmartre într-un bar prietenos și nemonden, unde Andrei a fost ca în vremuri bune, copilăros, vibrant, direct și mi-a spus o mulțime de prostii încântătoare.

— Maria, am fost un dobitoc și n-ar trebui să mă ierți. Porți exact numele care ți se cuvine, un nume fără grație vizibilă, un nume care nu suportă diminutive, mândru ca tine, simplu ca tine, poate puțin prea grav, fiindcă uneori te-aș vrea altfel, mai sprintenă, mai neliniștită, nu așa cum sunt eu, pentru că eu sunt de-a-dreptul nebun, dar oricum altfel...

— Mai tânără, Andrei, mai tânără l-am ajutat eu să-și precizeze gândurile.

A protestat cu violență, mi-a amintit că el e mai în vârstă decât mine, mi-a vorbit despre firele lui de păr alb, dar în ciuda protestelor lui, am știut că spusesem adevărat și că în seara aceea Andrei, vorbitorul îngâmfat și suficient, de care îți râzi dumneata, spusese cele mai delicate și mai juste lucruri ce se puteau spune despre iubirea noastră agitată.

M-am gândit atunci, după numai țin minte câte luni de resemnare, că totuși, legătura mea cu Andrei nu era un lucru definitiv compromis, de vreme ce acel ceas de înțelegere fusese posibil și că – cine știe? – cu puțină răbdare, cu oarecare îndărătnicie la nevoie, cu un dram de noroc în sfârșit, aș fi izbutit până la urmă să descopăr în jocul nostru sufletesc, exact pedala care trebuia apăsată, pentru ca acordul nostru din acea seară, să dureze.

Să dureze! Vezi, asta trebuie să fi fost, nu numai în raporturile mele cu Andrei, dar cu toată lumea și cu viața însăși, eroarea mea cea mai gravă. Să dureze! Mă înspăimântă gândul că ceva poate să fie nimicit complet, că un lucru, un om, un sentiment sau numai un obicei poate să dispară de azi pe mâine și mă obsedează în trecerea lucrurilor numai eternitatea lor posibilă, semnul lor care ar putea să se oprească și să rămână.

Ce era sfâșietor pentru mine, în prezența lui Andrei, era aerul lui de provizorat continuu, aerul lui de om intrat din întâmplare, într-o casă, cu pălăria pe ureche, neștiind dacă are să plece, dacă are să se întoarcă sau dacă are să rămâie. Eram ispitită uneori, copilărește, să pun mâna pe umărul lui și să-l întreb cu toată seriozitatea:

— Ești aici?

Să nu crezi că dorul acesta al meu de permanență era asupritor sau măcar exigent. Știam bine că Andrei trebuia să umble, să trădeze și – cum să-ți explic eu? – cred că tocmai asta, aerul lui ușor de vagabond mă emoționa mai mult și că tocmai pentru asta îl iubeam, căci el era cu vânturile și cu lumea largă, în timp ce eu eram cu așteptarea și cu eternitatea. Eternitate ieftină desigur, a mea și a lui, dar care trebuia apărată cu băgare de seamă, împotriva atâtor lucruri.

Și dacă prezența lui fantezistă, zgomotoasă și inegală, prezența lui de mic aventurier, care terorizează și impune, îmi era dragă și îmi era necesară, pentru că asta aducea ca un fel de briză de dimineață în viața mea „gravă“, cum zicea el, poate că și lui îi trebuia liniștea mea, dacă nu pentru altceva, cel puțin pentru odihnă, căci uneori evadările, escapadele și capriciile lui zăpăcite, îl puteau obosi și atunci îi era poate plăcut să găsească lângă mine, o zi sau o săptămână de pace, puțin prea monotonă probabil și prea burgheză, dar certă.

Cred că asta înțelesese în sfârșit Andrei în seara aceea la Paris și, întorcându-ne târziu spre casă, pe jos, pe străzi ocolite de-a lungul cheiurilor Senei, ușor amețiți de vin și ușor înfiorați de noaptea de dragoste pe care ne-o făgăduiam tacit, eram fericită la brațul lui.

V

Mai departe? Mă întreb dacă mai am ce să-ți povestesc. Acum, că am prins să vorbesc despre atâtea lucruri vechi, pe care desigur nu le-am uitat niciun moment, dar pe care până astăzi le-am ținut undeva, în mine, ca într-un sertar, în care ești bucuros să nu umbli, acum că am răscolit atâtea fapte și regrete și erori, mărturisesc că am prins gustul lor și că am, povestindu-le, un fel de plăcere dureroasă, de parcă mi-aș desface, din bandaje, un braț multă vreme, prizonier.

N-am să-ți spun însă toate istoriile câte rămân – certuri, trădări, explicații – pentru că simt cât este de târziu ca să mă mai reîntorc din drumul lor. Le-am acceptat de multă vreme, așa cum au fost și cum vor mai fi, și încerc să-mi fac din tovărășia lor un fel de voluptate familiară – singura probabil care-mi rămâne. De altfel le cunoști pe toate, ca mine și ca toată lumea, căci Andrei n-a cruțat nimic și s-a îngrijit ca fiecare nouă aventură a lui să fie un eveniment public, început și sfârșit în văzul tuturor.

Ții minte fuga lui din 1924, la Paris, cu Didi, vedeta aceea blondă, care a plecat cu el în mijlocul stagiunii, lăsând revista de la Cărăbuș descompletată și Bucureștii uluiți? Mi s-a spus că și astăzi se mai vorbește de asta și că în teatre, a rămas ca un fel de legendă isprava lor de atunci. Între timp, eu ieșeam pe stradă, primeam vizite, făceam vizite – totul cu o liniște absurdă, cu un surâs nesimulat, cu o degajare ce trebuie să fi paralizat cele mai brutale aluzii.

Cum? Nu știu. Eram curajoasă? Eram disprețuitoare? Eram insensibilă?

Nu știu, zău, nu știu, dar cred că aveam conștiința că mizeria aceea ieșea cu totul din cercul vieții mele, că nu mă viza pe mine, că nu mă putea viza pe mine, că era un zid material între ce se întâmplă atunci și între ce eram eu.

N-a înțeles nimeni nimic și Andrei a înțeles mai puțin decât oricine. Două săptămâni, la întoarcere, s-a ferit să mă întâlnească. Mi-a trimis salutări vagi și emisari speriați, în recunoaștere. Pe urmă, a venit într-o dimineață la mine, prin surpriză, dezorientat și neștiind ce să facă, să se explice pe el, sau să mă învinuiască pe mine, în orice caz, decis „să aibă dreptate“. Nu i-am dat acest prilej. L-am primit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum abia cu o seară înainte ar fi plecat de la mine, i-am vorbit amical, l-am făcut să râdă, am râs, l-am oprit la masă, l-am întrebat despre nenumărate nimicuri. După masă, am pus la patefon câteva plăci, pe care le cumpărasem în lipsa lui pentru el, niște tangouri argentiniene și l-am rugat să-mi arate un pas de dans, care începea să fie la modă pe atunci și pe care eu nu izbutisem să-l prind. Asta i-a făcut enormă plăcere pentru că era măgulit că recurgeam la competența lui și am simțit cum faptul ăsta neînsemnat i-a redat dintr-o dată siguranța, căci a părăsit aerul lui de om vinovat, redevenind, așa cum îl știam, stăpân.

Seara, la ceai, probabil pentru că îi plăceau prăjiturile, (știi cornurile acelea spumoase pe care le cunoști) a ridicat capul deasupra ceștii lui și mi-a spus cu bunăvoință:

— Tu nu ești genul meu de femeie, dar ești o fată simpatică.

L-am privit pentru întâia dată încruntată, fiindcă fără să mă fi supărat, adjectivul ăsta mi se părea prea ușor pe umerii mei, care dovediseră doar că știau să ducă și să suporte atâtea.

— Și tu, Andrei, și tu...

Îl priveam cum mănâncă în fața mea, la masa de la care lipsise atâta vreme, lacom, vesel și comunicativ, de o candoare care îl prindea de minune și de o inconștiență, care ar fi scuzat nu o trădare, dar o crimă. Mi-a făcut totdeauna plăcere să-l privesc pe Andrei cum mănâncă și cred că lăcomia este singurul lucru profund bun în el, pentru că (poate e o prostie ce spun eu acum, dar o cred și am s-o spun totuși) pentru că un bărbat lacom are ceva de copil în el, ceva care îi scade din asprimea lui, din importanța, din teroarea lui de mascul. Poate că dacă femei simple și proaste au izbutit să trăiască o viață întreagă lângă oameni mari, regi, generali, savanți, este tocmai pentru că mâncau cu ei la masă și aveau în față imaginea lor de copii bosumflați și pofticioși, singurul lucru care le apăra pe ele împotriva majestății lor.

O, nu era cazul lui Andrei desigur, dar și el era un mic tiran în felul lui și singurul meu moment de superioritate asupra lui, singura împrejurare în care îl simțeam dependent de mine, așteptând parcă ocrotirea mea și hotărârea mea, era la masă, când desfăcându-și șervetul, mă întreba din ochi, ce aveam să-i dau de mâncare.

E stupid și pueril ce-ți spun eu acum, simt că e stupid și că n-ai să înțelegi nimic de aici, dar nu strici dumneata, vinovată nu sunt decât eu, când îți povestesc dumitale, un bărbat, lucruri pe care numai o femeie ar putea să le priceapă și să le simtă.

A fost una din puținele bucurii, pe care i le datorez lui Andrei, aceea de a-l servi, de a-i purta de grijă, de a-l vedea alintându-se, sub masca lui de bărbat energic, de a-i flata gusturile, de a i le educa. El se supunea cu satisfacția omului care primește orice, pentru că se simte îndreptățit la orice și avea ceva regal în felul lui de a mă lăsa să mă ocup de el.

Era cred singurul lucru prin care Andrei se simțea cu adevărat legat de mine și eu știam că oricât de departe ar fi fugit, ori cu cine și ori unde, într-o zi sau alta avea să revină, din oboseală, știind că-l așteaptă undeva un trup docil de femeie, un pat cunoscut, o masă bună și un patefon cu tangouri noi.

Vezi, nu-mi e rușine să-ți spun că, în toate acestea, contam pe lenea lui, pe oboseala și lăcomia lui, poate încă, uneori, pe vanitatea lui, căci eram o femeie elegantă – nu? – care făcea frumos la brațul unui bărbat, în serile de premieră, la teatru sau la restaurant.

De aceea nu m-am alarmat niciodată, la niciuna din evadările lui Andrei și nu m-am dus să-l caut, convinsă că are să vină singur, mai curând sau mai târziu. Nu spun că n-a fost greu, la început mai ales. De câte ori nu l-am așteptat zadarnic la o masă, la care îl chemasem și-mi făgăduise să vină, de câte ori n-am stat îmbrăcată, seara, la ora spectacolelor, pândind soneria și văzând cum trece timpul, încă cinci minute, încă cinci, până ce înțelegeam că n-are să mai vie și mă dezbrăcam în sfârșit, nu indignată, dar tristă de seara mea pierdută. Și cât îmi era de penibil să-i spun servitoarei că dejunez singură atunci când o prevenisem să pună două tacâmuri, sau că nu mai ies în oraș, atunci când mă văzuse puțin înainte pregătindu-mă de teatru sau de plimbare. Poate n-ai cunoscut niciodată asemenea mici mizerii și nu știi câtă oboseală rămâne pe urma lor, dar eu, care le-am trăit zi cu zi, le-aș fi preferat sincer o mare lovitură, o mare durere, care cel puțin te izbește din față și te doboară sau te reface.

Nu i-am cerut niciodată explicații lui Andrei și l-am oprit ori de câte ori a vrut să mi le dea, căci știam bine că nimic n-ar fi putut să șteargă sentimentul meu intim de îndoială, iar de rest – de fapte, argumente și justificări, – îmi păsa puțin. Și de altminteri plăcerea de a-l revedea era de fiecare dată atât de nouă și de vie, încât totul dispărea, cel puțin cât timp el rămânea de față.

Îți aduci aminte când m-ai întâlnit, astă primăvară, pe timpul alegerilor generale, într-o dimineață, pe Calea Victoriei și mi-ai spus că îl văzuseși puțin înainte pe Andrei, care pleca în seara aceea la Turda, unde candida? Ți-am răspuns simplu, ca și cum toate acestea mi-ar fi fost cunoscute și ca și cum prezența lui Andrei la București și plecarea lui spre Turda, ar fi fost lucruri de la sine înțelese. În realitate nu știam nimic, iar pe Andrei nu-l văzusem atunci de aproape o lună, de când îmi vorbise întâia dată de candidatura lui, pe care eu n-o aprobam, gluma asta părându-mi-se prea serioasă pentru el.

Așadar era în București! Se plimba pe stradă, vorbea cu diverși oameni, se amuza... M-a cuprins atunci un dor de el, un dor descurajat, în care nu era nicio mustrare și nicio revoltă, ci numai gândul timid că s-ar putea să-l văd și eu, să-l ascult vorbind, să-i strâng mâna.

M-am dus după masă la gară și am venit cu un ceas prea devreme, ceea ce m-a înspăimântat căci mă gândeam că între timp s-ar putea ca Andrei să treacă totuși pe la mine pe acasă și să nu mă găsească. L-am așteptat pe peron, înaintea primului vagon, ca să pot privi tot trenul în lung, de frică să nu-l pierd pe Andrei în mulțimea trecătorilor grăbiți. El a venit târziu, câteva minute înainte de plecarea trenului, și când m-a zărit de departe, s-a oprit brusc în loc, de uimire sau de frică, pentru că se aștepta probabil la o scenă. I-am făcut un semn mic cu mâna, ceea ce l-a încurajat și s-a apropiat de mine, cu o veselie exagerată și silindu-se să fie volubil, lucru care era de prisos, de vreme ce eu nu-i ceream altceva decât să-l văd. A fost drăguț, afectuos și – atârnat pe scara vagonului – îmi strângea într-una mâna cu efuziune, așteptând însă dintr-un moment într-altul semnalul de plecare. M-am gândit atunci că printr-un miracol s-ar putea ca el să sară deodată jos, să-și ia valiza într-o mână și brațul meu într-alta, să se îndrepte cu mine spre ieșire și să-mi spună ca rămâne în noaptea aceea la București. O secundă m-a fulgerat gândul de a-l ruga să rămână, dar din fericire mi-am mușcat buza, am tăcut și am zâmbit.

Trenul a pornit și Andrei de pe scară mi-a făcut generos semn cu brațul, până ce ne-am depărtat de tot, el strălucitor de mulțumire și orgoliu, eu ezitând în fața unui mare gol și știind doar că nu trebuia să plâng.

Poate că, între el și mine, momentul acela rezuma tot.

VI

E târziu, nu-i așa? pentru regrete și mustrări. Să nu fi fost Andrei... Ei bine, să nu fi fost Andrei, mărturisesc că nu știu ce ar fi fost. El a intrat așa de complet în traiul meu, l-a mobilat cu atâtea lucruri ca pe o casă deșartă, a baricadat cu silueta lui de boxeur atâtea porți, ce puteau duce spre altceva, spre alți oameni și spre alte întâmplări încât acum, când vreau să-mi imaginez că el n-ar fi fost niciodată, sunt incapabilă să văd în jurul meu altceva decât un imens gol. Simt că n-aș fi fost atât de ostenită și că n-aș fi purtat cu mine sentimentul ăsta intim de deșertăciune, care îmi servește drept scut, dar mai departe, dincolo de absența lui Andrei nu văd nimic.

Am încercat uneori, astă noapte încă, după uluitoarea dumitale mărturisire de aseară, am încercat să pun oarecare ordine în mine și să judec cu răceală iubirea mea pentru omul ăsta, pe care îl cunosc doară și asupra căruia nu-mi fac nicio iluzie. Am un simț ascuțit a ceea ce se cuvine și a ce nu se cuvine, un fel de instinct al justiției simple dintre oameni și îmi spuneam că e ceva nedrept în tovărășia mea cu Andrei, că sunt în mine câteva lucruri care în mâinile altcuiva ar fi rodit, câteva înclinări, nu de mare preț și nu strălucitoare, dar care ar fi fost poate în stare să lumineze o viață de bărbat iubit. Îmi mai spuneam că toate aceste sunt prea grele sau prea ușoare pentru Andrei, că el, n-are ce face cu ele și că, rămânând lângă el, risipesc stupid o mină de viață, care poate fi necesară altundeva, altcuiva, și că asta poate dezorganiza întreg universul, căci la încheierea socotelilor se va găsi lipsă această rezervă rătăcită de iubire.

Copilăros, nu? Nu așa de copilăros totuși, dacă vrei să mă crezi că spaima asta de a nu fi dezertat de la adevărata mea chemare mă copleșește sincer și că uneori, Andrei fiind lângă mine, mă trezesc deodată înfiorată de gândul că mă aflu prizonieră și că undeva, nu știu unde, tare departe în orice caz, mă așteaptă și astăzi, o altă existență, cu un alt om, existență pe care am întrerupt-o fără să știu, acum cinci ani, în noaptea de august, în care am fost metresa lui Andrei, din ușurință și din lene.

Am să fiu cu desăvârșire sinceră și am să-ți spun că atunci mă gândesc la dumneata. Nu vreau să vorbesc prostii și mai ales nu acum, după cele întâmplate aseară, dar de ce nu te-am cunoscut șase luni, înainte de a te fi cunoscut? Poate că totul ar fi fost altfel.

Dumneata ai fost pentru mine, fără să bănuiești poate, singurul suport pe care contam. Îmi plăcea să te știu în afară de amorul meu cu Andrei, în afară de toate complicațiile noastre comune, pentru că astfel știam că, peste dezolările sau comediile acelea, îmi mai rămânea ceva, un teren neutru de viață, o insulă pacificată, la hotarul căreia cădeau temeri și bănuieli și nesiguranțe. Mă felicitam că rezistasem ispitei de a-ți vorbi și îți eram recunoscătoare că nu mă întrebaseși niciodată nimic – tocmai pentru că astfel orice confuzie între amorul meu pentru Andrei și prietenia mea pentru dumneata era exclusă, ele rămânând două lucruri străine unul de altul, între care însă, te rog să crezi, niciodată nu m-am gândit că ar trebui să aleg.

De ce ai stricat buna noastră înțelegere? Cum se încurcă lucrurile și cum par a se pune toate de-a curmezișul între noi! Aseară am avut sentimentul unei mici catastrofe și mă întrebam alarmată dacă este vreo scăpare. Astăzi încă, începând să-ți scriu, eram jenată și nu știam bine ce am să-ți spun, temându-mă să nu mă înțelegi prost sau să nu mă exprim greșit, temându-mă mai ales ca drumul dintre noi să nu fie pe totdeauna tăiat de accidentul ăsta brutal, atât de greu de lămurit, între atâtea sentimente contrarii, care mă împart și mă nedumeresc pe mine însămi.

Acum însă, după câte ți-am povestit și pe măsură ce ți le-am povestit, am început să văd mai clar și cred că pot să-ți spun în toată sinceritatea că nimic nu e pierdut: să reluăm lucrurile de acolo de unde le-ai întrerupt dumneata aseară și să uităm ce a urmat. Se poate. Ascultă-mă pe mine, crede-mă pe mine: se poate.

Lasă-mă pe mine mai departe cu Andrei, cu care am socoteli și înțelegeri și adversități, ce nu pot fi rupte nici într-o zi, nici în două, nici într-un an. Am mers prea departe ca să mă întorc, sunt prea obosită ca să sfârșesc. Un amor mi se pare un lucru atât de complicat, un angrenaj atât de apăsător și minuțios, încât mi-e imposibil să mă desfac dintre rotițele lui, să tai legăturile mărunte care mă fixează, să trec peste asediul tuturor detaliilor din care a crescut și între care m-a închis.

Sunt convenții fizice între mine și Andrei, sunt prejudecăți comune, sunt deprinderi, al căror gust de pasiune l-am pierdut poate sau l-am uitat, dar de care nu mă pot despărți, pentru că știu că în momentul acela ar redeveni chinuitoare, întocmai ca o mână bolnavă, care te lasă în pace atâta vreme cât o ții fixă, dar care te scutură de durere, în clipa în care, din nebăgare de seamă, ai mișcat-o din loc. Mi-e frică să mă apropiu de rana asta veche, care se cheamă un amor și simt că e nemăsurat mai bine să las regretele și revoltele mele în pace, în straturile lor sufletești, astăzi calme, pentru că, cel puțin aici unde mă aflu, sunt o cunoștință veche a lor și mă simt oarecum la mine acasă. În ziua în care aș ști că Andrei n-are să mai sune niciodată la poarta mea – sunetul lui poruncitor și scurt, pe care îl recunosc între o mie – mă voi găsi dezorientată pentru totdeauna. Înțelege ușurința asta și iart-o. Înțelege mai ales că ceea ce rămâne dincolo de asta, între noi doi, convorbirile noastre lungi când vii să iei ceaiul la mine, plimbările noastre prin sălile de expoziții, certurile noastre pentru un tablou sau o carte, serile de concert, semnele ușoare de înțelegere pe care le schimbăm în lume, când, din ochi, convenim că suntem de acord asupra unui gest sau a unui fapt, toate acestea nu fac chiar cel de pe urmă lucru din existența mea și poate nici din a dumitale. Este singurul lucru care mă reabilitează în propriii mei ochi și singura împrejurare în care îmi dau seama că Andrei n-a fost totuși în viața mea decât un bărbat care a greșit adresa și a bătut la o ușă străină, eroare care a ținut cinci ani și va mai ține cinci, dar care până la urmă tot eroare rămâne, adică ceva de care eu n-am cum răspunde și n-am de ce mă căi.

Ai să vii luni, nu-i așa?