Femei/Arabela

Arabela de Mihail Sebastian

I

Am respins azi încă o ofertă. Sper să fie ultima. J. K. L. Wood, corespondent și redactor la New-York Herald m-a privit cu o sinceră stupoare, a rupt cecul pe care îl plimbase jumătate de oră pe masa mea și mi-a spus sec: „Domnule, nu sunteți un om de afaceri“.

Nu sunt. Dar gândul că aș fi putut povesti pentru un magazin ilustrat o istorie care mă privește, mi se pare de un rar ridicol. Nu mi se iartă că am răpit music-hall-ului un număr de senzație „Arabella and partner“, spunea adineauri J. K. L. Wood, era un număr retribuit seral cu 620 de dolari, plus cheltuieli de deplasare. Publicul vrea să știe de ce anume am renunțat la această retribuție și la aceste cheltuieli. El vrea să știe unde se află Arabela și – dacă e posibil – de ce Arabela m-a iubit pe mine sau de ce am iubit-o eu pe ea.

Am în sertarul din dreapta o fotografie a ei, din prima vară pe care am petrecut-o împreună. Să fi fost pe la sfârșitul lui august, la Talloires. (Ar trebui, într-o zi să-mi clasez hârtiile și să-mi datez, pe cât posibil fotografiile. Detestabilă memorie). Era într-o rochie albastră, foarte deschisă, cu un guler școlăresc alb, numai cu sandale în picioare, fără ciorapi, cu capul gol, nepudrată, puțin palidă, dar odihnită și albă în soare. În fotografie am prins-o cu mâna ridicată brusc spre mine – gest speriat care nu era al ei fiindcă voia cred, să-mi spună s-o aștept o clipă pentru poză. Îmi imaginez fotografia asta mică apărând într-un ziar și mă cutremur. Nu e nici decență, nici prejudecată, nici sentimentalism: dar păstrez pentru mine lucrurile care sunt strict ale mele și mi se pare că gestul acela surprins are încă și astăzi o căldură imediată de strigăt.

E de mirare cum zilele în care se întâmplă ceva definitiv în viață, nu au nimic deosebit de celelalte în care nu se întâmplă nimic. Niciun semn. Nicio prevestire. Avusesem în acea seară de noiembrie o întâlnire în Place Pigale cu un atașat de presă al unei legații amice, în vederea unei note pe care trebuia s-o redactăm împreună. Omul nu venise. Mi-era silă să mă întorc acasă devreme. Am luat-o în sus spre Medrano. Îmi place mirosul pistei de circ, roșul violent al perdelelor din fund, dincolo de care se aude nechezatul cailor ce își așteaptă rândul, prostul gust al femeilor bariste, mustățile clasice ale cavalerului-director și lumea multă din jur care râde năvălitor, fără dificultate. Plăceri de estet dezabuzat. Plăceri oricum.

Se începuse de mult. Când am intrat, era liniște. Liniștea, care precede la circ numerele de salt mortal. Mi-am aruncat ochii pe program.

Trio Darties

Dikki et Miss Arabela

Deoparte și de alta a pistei, la mare înălțime, erau două bare pe care, ca într-un cadru, se legănau doi atleți în roșu. În centru, o bară de lemn, legată cu două frânghii de plafonul circului, oscila liberă, așteptând. Pe pistă, un fel de clown spân, arăta cu gesturi mari ce avea să se întâmple. Cei doi atleți în roșu trebuiau să sară deodată, unul din dreapta, celălalt din stânga, pe bara mobilă din mijloc, să o prindă fiecare cu o singură mână și pe urmă, cu aceeași mișcare, să sară de acolo înspre cele două bare laterale, unul în locul celuilalt. La o înălțime de vreo treizeci de metri, un dublu salt de mare lungime, fără plasă.

Luminile se stinseră. Patru reflectoare de culori diferite băteau puternic în sus. Spre atletul din dreapta și spre cel din stânga, două. Spre bara deșartă din mijloc, un reflector alb, care dădea oscilațiilor ei deasupra circului un aer de fatalitate. Al patrulea reflector proiecta mai sus o lumină albastră slabă și descoperea acolo o prezență pe care nu o băgasem în seamă: într-un leagăn de mătase, o femeie. Brună, decorativă, într-un maieu argintiu, cu o brățară de pietre mari pe brațul drept, picior peste picior, privea de acolo totul cu o nepăsare absolută, purtând doar în colțul stâng al buzelor, un surâs întâmplător.

Toba mică bătu precipitat. În jurul meu, nu se auzea respirația nimănui. Pe urmă, o bătaie surdă de tobă mare, un salt, patru mâini zmucindu-se pe bara din centru, o singură oscilație a ei și... gata... Bara se leagănă iar goală deasupra pistei adânci, cei doi atleți zâmbeau de o parte și de alta din locurile lor schimbate, femeia privea mai departe cu același nesigur aer de absență.

Era un număr mediocru. Am gândit-o atunci, când nu judecam decât cu gustul meu de diletant. O gândesc și acum, când am în urmă atâtea turnee și succese. Era un număr mediocru. Interesant desigur și primejdios, dar prost prezentat, cu detalii inutile, cu decoruri de bâlci și cu nu știu ce expresie declamatoare, care îmi displace. Mai târziu, în peregrinările mele prin music-halurile europene, am învățat că virtuozitatea și simplicitatea sunt două lucruri identice. Mi-a spus-o într-o seară Rastelli, la Hamburg, unde jucam întâmplător amândoi, el cu bilele, faclele și baloanele lui, eu cu Arabela.

Dar să revin. Tot pasajul ăsta ar trebui suprimat la drept vorbind. Obicei stupid de cabotin, care nu-și poate uita meseria și vorbește într-una de ea. Să revin deci la acea seară de noiembrie, când nu eram decât expert tehnic al Ministerului Sănătății din România pe lângă Comisia Internațională de Cooperare Medicală.

Numărul se terminase. Cei doi cavaleri în roșu mulțumeau publicului în mijlocul pistei. Între ei, își făcuse loc un al treilea, tot în roșu, mai tânăr însă și mai firav, care până atunci stătuse ascuns nu știu unde. În jurul lor, clownul spân descria cercuri largi, într-un fel de dans grotesc, fără haz. Numai sus, deasupra noastră a tuturora, femeia din leagănul de mătase privea departe fumul unei țigări imaginare. Avea o ușoară mișcare a tălpilor, joc imperceptibil de baletistă în repaus. A coborât, târziu, când aplauzele încetaseră cu totul, pe o frânghie, schimbând rar, leneș, mâinile una după alta în jos, până în centrul pistei, unde a căzut pe vârfuri. Pe urmă a ieșit, fără grabă și fără să se încline, între cele două șiruri de servitori în livrea.

În pauză, m-am dus ca de obicei în culise, să privesc caii. Li se făcea toaleta pentru spectacol, în boxe deschise, într-o galerie din fund. Miroase acolo a nisip, a balegă, a sânge și a parfum – miros răvășit, complicat, pe care nu l-am cunoscut decât acolo și pe care îl țiu minte cu o precizie ascuțită. Femei elegante se plimbau de la boxă, la boxă, să mângâie o coamă neagră, să șteargă fruntea pătată a unui mânz, să întindă zahăr cumpărat la intrare, calului preferat.

Într-un colț, călare pe bara de lemn a unei boxe, femeia în tricoul argintiu conversa cu un cal negru, cu mâna petrecută frățește după gâtul lui. (Îmi amintea o imagine veche de carte poștală așa cum se trimiteau demult, în copilărie, de anul nou pentru felicitări, poză în care o amazoană și un bot de cal se priveau tandri sub o potcoavă de flori). Mai târziu aveam să aflu că Miss Arabela nu se afla acolo, în seara aceea, pentru buna ei plăcere, ci că era obligată prin contract să se plimbe în pauză prin culoare, în costumul ei de spectacol, odată cu clownii și scamatorii, pentru a da astfel culiselor un aer de activitate surprinsă. Asta îl măgulește pe spectator.

M-am apropiat de ea întâmplător. Cred că tot întâmplător, vreau să spun fără nicio intenție precisă, i-am oferit o țigară. A primit-o și pe urmă, când și-a amintit că nu era voie să se fumeze acolo, și cum amândoi rămăseserăm cu țigările în gură neaprinse, m-a întrebat dacă nu vreau să viu la ea în cabină, să fumez.

— Uite, e aproape. Întâia ușă pe stânga.

Am urmat-o, surprins de simplicitatea propunerii. Îmi vorbise ca unei cunoștințe vechi, cu un amestec de indiferență și prietenie, care, la drept vorbind, era felul ei natural de a fi, dar care atunci – pentru că nu o cunoșteam – mi se părea anume adresat mie.

A doua parte a programului începuse, dar nu era nimic interesant, cel puțin între primele numere și îmi surâdea gândul de a schimba câteva cuvinte cu femeia aceasta în costum argintiu, în cadrul ei de cabotină. Era ceva cinematografic în întâmplarea asta.

Totuși în prag am ezitat. Când s-a deschis ușa, am observat cu surprindere și cu necaz că nu eram singuri și că cei patru parteneri ai femeii ocupaseră dinainte cabina, fiecare instalat în alt colț, ursuji, preocupați de toaleta lor complicată și dezinteresându-se complet de noi. Am intrat încurcat, neștiind dacă trebuie să salut sau nu, și derutat mai ales de tăcerea lor ostilă. Se îmbrăcau îmbufnați, muți, fără grabă, trăgându-și fără nicio jenă pantalonii sau cămașa și aruncându-și din când în când, peste capul nostru un ștergar, un piepten sau o lingură de pantofi. Doar cel mai tânăr dintre ei, băiatul firav pe care în pistă nici nu-l văzusem decât la sfârșitul numărului, și-a ridicat capul deasupra ligheanului peste care se spăla gol până la brâu și m-a privit un moment.

— Beb, îl numi femeia.

Pe urmă, îmi făcu semn să viu la măsuța ei de toaletă. Îmi aprinse țigara și apoi o aprinse pe a ei de la mine.

Porni să-și descheie nasturii bretelelor, dar plictisită că nu poate fuma liniștit, renunță, rămânând așa, cu tot spatele gol și cu un sân pe jumătate descoperit, sub tricoul acela nu destul de deschis ca să-i alunece cu totul de-a lungul corpului. Fuma cu stângăcie, ceea ce m-a surprins și-am spus-o.

— De ce ții țigara între degetul gros și arătător?

— Nu știu. M-am învățat, se vede, așa.

Tăceam amândoi. Nu știam despre ce să-i vorbesc și mi-era necaz pe mine că venisem, căci eram cu siguranță ridicol între cei patru bărbați, care își vedeau de treabă în jurul meu, ca și cum nici nu aș fi existat.

— E foarte interesant numărul dumneavoastră, vorbii eu în sfârșit, oprindu-mă la platitudinea asta, mulțumit oricum că găsisem ceva și că puneam astfel capăt tăcerii aceleia penibile.

— Interesant? Nu știu. Obositor. Nu este așa, Beb? Obositor.

Își petrecu mâinile după ceafă și își legănă capul între brațele ei rotunde.

— Și eu doar, nu fac nimic. Privesc de sus, cum lucrează ei. Dar luminile, dar aparatele astea prost înșurubate, dar galeria care râde... Dacă ai ști cum apasă toate astea...

Era un accent de imensă osteneală în vocea ei și acele câteva cuvinte pe care le rostise, întretăiate de tăceri lungi, cu ochii urmărind fumul subțire al țigării, mă loviseră prin simplicitatea lor.

Între timp, bărbații terminaseră cu îmbrăcatul și atunci s-a întâmplat un lucru atât de neașteptat, încât, dacă nu m-aș fi simțit stingherit, aș fi izbucnit cred în râs. S-au înșirat toți patru în front, în fața Arabelei și s-au apropiat pe rând de ea, unul câte unul, oprindu-se cu oarecare sfială la depărtare de un pas. Ea îi privi pe fiecare în parte, cu atenție, scrutându-le autoritară ținuta și făcând mici observații de detaliu.

— Tu să-ți schimbi mâine gulerul. Ți-am spus că un guler nu se poartă mai mult de o zi.

— Și tu de ce nu ți-ai șters ghetele? Și de ce porți pălăria pe ceafă?

Ascultau observațiile acestea școlărește, intimidați și cu surâsuri încurcate de copii care își recunosc greșeala și promit din ochi să se îndrepte. Cu primii doi sfârși repede (erau cei doi atleți în roșu, pe care îi văzusem executând saltul mortal). Unuia îi comandă să-și vâre în buzunar batista, care ieșea exagerat din haină, celuilalt îi arătă o ușoară pată pe rever.

— Mâine nu cumva s-o mai văd.

Deschise un sertar și scoase de acolo o sumă de bani, pe care o împărți între toți, fiecare primind în tăcere ce i se dădea, fără să numere și plecând pe urmă, cu un salut stângaci din cap.

Mai complicat fu cu Dikki, clownul spân, un biet om cu fața avariată de farduri, pentru care Arabela își pierdu mai mult timp ca să-i pună în ordine toaleta și care, când fu să-și primească banii, reclamă un supliment, refuzat retezător de femeie.

— Fă bine și pleacă. Ai să te întorci devreme acasă și n-ai să bei – mă înțelegi? Tu, Beb, rămâi. Uite, îți lipsește un nasture la pardesiu.

Băiatul rămase lângă ușă, în timp ce Arabela îi cusu nasturele și el o privi lung cu o înduioșare, care mi se păru comică pentru locul acela și pentru vârsta lor de oameni în toată firea.

Toate acestea se petrecuseră atât de neașteptat, încât, rămânând în sfârșit singur cu Arabela, n-am știut ce să-i spun. Scena de familie, la care asistasem, ar fi trebuit să mă amuze și simțeam totuși că mă emoționează, prin aureola de dictator a femeii aceleia tinere, prin supunerea copilăroasă a tovarășilor ei, prin respectul lor speriat față de ea, prin îngăduința ei ironică și poruncitoare față de toți. Mai tânără decât ei – cel mult de o vârstă cu ei – se purta cu dânșii ca o soră bătrână și aerul său matern mi se părea neserios pe obrazul ei de adolescentă ostenită.

— Nu vrei să te întorci în circ? m-a întrebat ea într-un sfârșit. N-ar trebui să pierzi numărul de echitație. E bun.

I-am răspuns, cu totul într-alt fel, printr-o întrebare bruscă.

— Îți place viața asta?

— Care viață?

— Viața asta pe care o duci.

— Pui niște întrebări...

Își desfăcu cu atenție șireturile pantofilor albi de lucru și își pregătea meticulos ciorapii, rochia, pudra, gravă de parcă operația aceea ar fi fost ceremonia ei cea mai de seamă. Nu mi-a spus nici să întorc capul, nici să sting lumina, nici să plec. S-a îmbrăcat în fața mea, cu o totală lipsă de pudoare, dar era în indiferența mișcărilor ei, ceva inexplicabil cast, ceva care oprea din parte-mi orice gând lăturalnic.

— Dacă vrei, i-am spus, mergem împreună undeva pe aproape să bem ceva și să mai stăm de vorbă.

— Bucuroasă, dar e păcat de spectacol că-l pierzi.

Am ieșit. Ploua mărunt, ploaie de noapte, în care totul pare ud, lumina felinarelor, lumina vitrinelor, zidurile caselor subit incendiate de farurile unui automobil ce trece. De departe, literele electrice ale unei firme de cafenea pâlpâiau prietenoase și m-a bucurat dinainte răbufneala de căldură și gălăgie surdă, care avea să ne întâmpine la intrare.

Seri de cafenea pariziană, în noiembrie, când te apucă miezul nopții în fața unei sticle deșerte, înecat în valuri de fum, prin care vocile oamenilor, zgomotul zarurilor, sunetul monedei pe zinc, vin depărtate, învăluite, consolatoare până la tine, într-o rumoare ce-ți spune că nu ești singur totuși în sfârșitul ăsta de toamnă. Ce bună este apropierea oamenilor, pe care nu-i cunoști, toți prieteni și toți confidenți, în ceasul de seară care v-a unit laolaltă, între oglinzile acestea aburite, între mesele verzi de biliard, între vitrinele mari ce se văd dinăuntru înflorite de picăturile de ploaie, care desemnează în căderea lor pe geam, hărți și continente efemere. Totul e familiar și fără nume în cafeneaua asta de cartier, ca într-un tren sau ca într-un salon de vapor și sentimentul că mâine nu vei mai recunoaște niciuna din fețele amicale din jur, îți dă nu știu de ce un gust cald de confesiune și un îndemn de a vorbi despre cele mai ascunse lucruri ale tale, celui dintâi vecin de masă.

Am ascultat în seara aceea povestea Arabelei, fără să fiu surprins și fără s-o întreb de nimic, lăsând-o să vorbească în buna ei voie despre ce s-o nimeri.

— În leagănul ăla alb, pe care l-ai văzut la circ, m-a suit întâia dată un elvețian, director de cabaret, undeva lângă Montreux. Zicea că nu-i angajează pe băieți, dacă nu mă arăt și eu pe scenă. Dar nu știe să facă nimic, a spus Dik. Nu e nimic, zicea celălalt. Să stea acolo cu voi, ca s-o vadă lumea – fără femei nu merge.

Pe urmă a rămas așa și n-am mai schimbat. Umblu cu ei, le port de grijă, căci sunt toți patru niște zăpăciți și seara jucăm împreună. Jucăm... Ai văzut și dumneata. Dik bea, Beb fumează, Jef umblă după femei și Sam nu umblă după nimic. (Sunt caraghioși cu numele astea, dar m-am obișnuit să le spun așa și nici ei nu mă strigă altfel decât Arabela). Dacă n-aș fi eu să-i țin de scurt... Unul mi-e frate, altul prieten, altul nu mai știu ce mi-e. M-am obișnuit cu ei și oricum e mai bine așa decât altfel. Sau e totuna. Numai uneori îmi vine un fel de plictiseală și nu mai înțeleg ce caut sus, pe frânghiile alea, unde nu fac nimic și aștept să se termine numărul nostru.

De obicei nu fumez, dar nu sunt obișnuită să refuz ce mi se dă – fiindcă nici nu sunt obișnuită să mi se dea – așa că țigara dumitale am primit-o. Cred că nu te-ai supărat.

Am lăsat-o să vorbească vreme multă. Numai țin minte astăzi despre câte mi-a povestit. Lucruri obișnuite, întâmplări mărunte, reflexii, întrebări, amintiri – toate spuse indiferent cu voce egală, potolită și cu o lipsă de sclipire în ochi, care spunea cât de puțină importanță aveau toate acele lucruri și eu care le ascultăm, pentru ea care le spunea, din oboseală probabil.

Am ieșit târziu, aproape de două. Stațiile de metrou se închiseseră de mult și taxiuri nu se vedeau.

I-am propus să vină la mine.

— Nu se poate.

— Ba da, se poate. Te chem ca să dormi, nu pentru altceva. E mai aproape și e mai simplu.

S-a gândit puțin și am văzut bine că în momentul acela nu avea ezitări de pudoare ci că socotea cât era de comod sau incomod să vină. Până la urmă, cred că și-a spus că era mai simplu așa.

— Vin.

Ne-am urcat la etajul III, într-un hotel din apropiere unde locuiam și cum nu aveam decât un singur pat, i-am spus că eu am să mă culc în odaia alăturată, într-un fotoliu. Eram de bună credință.

— Nu, mi-a răspuns. O să dormi în pat. E destul de mare pentru amândoi și nu e imposibil să ne înțelegem.

Am primit pentru că mi-era totuna și nu mi se întâmpla pentru prima oară să mă culc cu o femeie prietenește, în camarad, căci adesea, după o petrecere, se întâmpla să vină sus la mine diverși amici și amice și atunci dormeam cum se nimerea.

Dar când am făcut întuneric și după ce am descoperit căldura cunoscută a perinelor, răsuflarea femeii de lângă mine, rară cum era și ascunzătoare de nu știu ce tristețe intimă, mi s-a părut atât de amicală și de veche și în zgomotul surd al ploii, ce încă se auzea din stradă, palpitarea trupului ei era atât de apropiată, încât i-am căutat mâinile și i le-am petrecut după gâtul meu, fericit că o am lângă mine.

S-a lăsat în voia mea, fără nicio mustrare pentru cuvântul meu călcat, dar de asemenea fără entuziasm, supusă și absurd de liniștită. Avea un gust de miez de pâine și senzația asta pe care o port încă în mine, este singurul lucru cert, care mi-a rămas pe urma Arabelei, astăzi după atâția ani de trai comun și după alți atâția ani de despărțire.

Când am lăsat-o din brațe, s-a întors spre fereastră și a adormit imediat, adânc.

Îmi spusese doar că era obosită.

II

N-am încercat niciodată să explic nimănui, cum a rămas Arabela cu mine și cum am primit eu, atât de îndărătnic în dorul meu de libertate, această complicație plină de urmări grele.

Totul a fost așa de simplu și de nesocotit, încât sunt sigur orice explicație ar fi fost falsă.

Arabela a rămas din lene. Așa cum venise.

— Ce ar fi, i-am spus eu a doua zi, dacă n-ai pleca mai departe în turneu și ai rămâne aici?

— Știu eu? Să încercăm.

Seara, am găsit-o la mine în cameră, instalată simplu. Își adusese o valiză mică și câteva obiecte de toaletă: tot bagajul. Am întrebat-o cum aranjase cu tovarășii ei.

— Au plecat.

— A fost greu?

— Nu. Le-am dat socotelile și s-au dus. Oricum, eu nu făceam nimic.

Ar fi trebuit să fie jenantă situația mea față de femeia aceasta, pe care o cunoșteam de o zi și care, pe un singur cuvânt, aruncat într-o doară, părăsea o existență și, oricum, o carieră, pentru ca să se instaleze în viața unui bărbat străin, cu care nu avea nimic comun. Dar cum să explic sentimentul de liniște, pe care l-am avut din acel prim ceas, aerul familiar pe care Arabela îl aducea în odaia mea, timbrul de amintiri comune, pe care îl simțeam în pasul ei prin casă?

Știa să deschidă exact sertarul care trebuia, să găsească lucrurile la locul lor, să aprindă lumina, fără să mă întrebe pe mine unde este priza, să așeze o carte în raftul ei obișnuit. Le găsea pe toate, singură, din instinct. Din vocație, probabil.

Am ieșit împreună să dinăm, pe urmă ne-am dus la un cinematograf din cartier și ne-am întors târziu acasă, fără nici-o grabă, cel puțin din partea mea, căci deși îmi plăcea căldura brațului ei și mă gândeam cu plăcere că peste puțină vreme o voi avea întreagă și goală lângă mine, în pat, totuși senzația asta mi se părea cunoscută, totul având un gust de iubire veche și de pasiune calmă, ca și cum între ea și mine, ar fi fost lungi ani de înțelegere fizică.

Am fost viața mea toată un zăpăcit și un ursuz, rebel ori de câte ori o femeie a încercat să rămână legată de mine, preocupat exclusiv de libertatea mea de a dispune, celibatar din predestinare și nu înțelesesem până atunci cum ar fi fost cu putință o căsnicie, simplu gând de a regăsi în fiecare noapte același trup, cu aceleași tresăriri, părându-mi-se absurd, mie, doritor veșnic de surprize și acorduri trecătoare.

Prin ce miracol Arabela învinsese din primul ceas, chemarea mea de vagabond în iubire și mă fixase, aș izbuti poate să spun, dacă mi-aș da osteneala, dar de ce să încerc explicații de psihologie pentru un lucru atât de firesc și pe care îl acceptasem cu atâta bună voie? Nu, nu. Arabela ar râde dacă ar citi.

Tot ce țin minte, este că mirosea frumos. Avea o aromă ștearsă de parfum, pe care sângele ei îl încălzea dându-i un gust personal, o nuanță de miros animal, amintitor de noapte. Era de necrezut cum apa de colonie, inexpresivă și chimică, se transformă în dantelele ei, într-o aromă atât de învăluitoare și de pierdută, de parcă ar fi făcut parte din respirația ei.

— Que tu sens bon, îi spuneam sincer, când voiam să-i spun cât o iubesc și mi-ar fi foarte greu să traduc vorba asta în românește. Cred că ar suna ridicol.

Seara, când mă întorceam de la lucru, tresăream de departe la amintirea acestei arome, care îmi umplea gura și nările, ca un cald miros de castane coapte și aveam o grabă de adolescent, când urcam scările, până ce, ajuns în sfârșit în casă, puteam s-o strâng în brațe și să-mi lipesc obrazul de al ei.

N-am avut multe femei în viața asta a mea. Destule oricum. Atâtea câte poate avea orice bărbat de urâțenie obișnuită, când e amabil și când știe, uneori, să fie stăruitor. Nu mă laud cu asta, căci știu prea bine că cel din urmă amic al meu, mai înalt decât sunt eu, mai brun și cu un obraz mai plăcut, a cunoscut de zece ori mai multe „aventuri“. Oricum n-am întâlnit niciodată o femeie – și au fost unele pe care le-am iubit – niciodată una, care să-mi fi dat senzația aceasta de voluptate odihnită, pe care o găseam în brațele Arabelei, respirându-i mirosul de carne tânără, destinsă în lene și indiferență.

Fiindcă Arabela nu era „femeia pasionată“. Când a început ceea ce s-a numit „degringolada“ mea, când adică mi s-a comunicat din țară de la Minister, că sunt pus în disponibilitate, știu că prietenii mei cei mai binevoitori, îmi plângeau de milă alarmați, dând de veste pe unde puteau, că am căzut pradă unei femei fatale. Râdeam, privind-o pe acea femeie fatală, în rochiile ei de casă, aproape totdeauna de culoare aspră și caldă, umblând ca o adevărată gospodină prin cameră, ca să dreagă un lucru sau ca să-mi pună la îndemână o carte, pe care eu o rătăcisem. Era ceva atât de conjugal și de matern în ea, (aerul ei grav din seara în care o cunoscusem, încruntarea poruncitoare, cu care acum îmi purta mie de grijă, cum atunci îi purta de grijă lui Beb sau lui Dik) încât gândul că cineva ar putea să o ia pe Arabela drept o eroină sumbră de roman, mă făcea să râd copilărește, cu gura plină.

— Ce te-a apucat, Ștefan? De ce râzi?

— Nimic, dragă fată. Îmi place să te privesc.

— Nu ești serios. Nu ești serios de loc.

Nu. Nu eram serios. În ziua în care, terminându-se lucrările preliminare ale comisiei internaționale, la care fusesem trimis ca expert medic al Ministerului Sănătății Publice, ar fi trebuit să mă întorc în țară și să depun referatul meu, cuminte cu adevărat ar fi fost să mă întorc. Este ceea ce m-a sfătuit și Arabela să fac.

N-am putut. Nu spun că m-aș fi simțit nenorocit, nu pretind că fără ea n-aș fi fost în stare să trăiesc, nu cred că despărțirea ar fi fost enorm de dificilă. Nimic din toate acestea. Totuși n-am plecat. Să renunț la ea, la apropierea ei, la corpul ei rotund, puțin prea rotund, dacă trebuie să fiu drept, dar atât de cald și atât de amical, să uit acele două brațe calme, pe care le desemnam seară cu seară, de la umăr la încheietura mâinii, cu buzele – mi se părea într-adevăr un efort prea complicat. În țară, cu mine, pe de altă parte, nu puteam să o iau, din foarte multe pricini (între care trebuie să socotesc și oarecare lașitate, căci mi-ar fi fost greu să apar cu Arabela în București unde mă așteptau o mulțime de prieteni onorabili și mai ales, o femeie – Maria – pe care o iubisem pe vremuri inutil și la a cărei stimă țineam și țin încă, tocmai pentru că niciodată n-am izbutit să trec cu ea dincolo de o afecțiune controlată scrutător de o parte și de alta).

Să plec de acolo – era așa de plictisitor! Am rămas simplu, fără nimic eroic în decizia asta, așa cum pe vremuri în timpul liceului, mi se întâmpla uneori, în anumite dimineți de iarnă să mă trezesc în zori, să mă uit alarmat la ceas și pe urmă după o scurtă ezitare, să-mi trag plapuma peste cap, decizând fericit: azi nu mă duc la școală.

Nu mă mai duceam la școală, nici în zorii acelei zile de ianuarie, când valiza mea diplomatică mă aștepta pentru București și când privind prin ferestrele largi ale camerei noastre treizeci de centimetri de cer parizian înnourat, i-am spus Arabelei că rămân.

Sancțiunile au urmat repede. Un avertisment în primul rând pentru gravă neglijență în serviciu. Pe urmă punerea în disponibilitate. Dacă n-am fost dat în judecată și n-am fost pedepsit mai grav, este pentru că între timp, Andrei Giorgian, un prieten, fost mai demult deputat de Turda din diletantism, ajunsese foarte serios subsecretar de stat la externe, și pusese, se pare, o vorbă bună pentru mine. De altfel Andrei mi-a scris personal o scrisoare (m-a amuzat mult, țin minte, faptul că era trasă la mașină și pe o hârtie cu antetul ministerului) în care îmi atrăgea serios atenția asupra ușurinței mele.

În post scriptum, mă anunța că se căsătorește oficial cu Maria (cu care de altminteri trăise multă vreme înainte, aceeași Marie căreia cu câțiva ani în urmă, îi făcusem într-o seară de bal, mărturisiri inabile, de care și astăzi mă căiesc). N-am înțeles de altminteri acel post scriptum, căci căsătoria lor fusese anunțată în ziare și eu îi felicitasem la timp prin scris.

Am primit toate aceste reproșuri și chemări amicale la ordine, cu nepăsare. Nu fiindcă aș fi vrut să provoc sau să înfrunt pe cineva. Nu. Dar pentru că nu aveam ce să le răspund și mai ales nu puteam să vorbesc despre Arabela, despre fericirea potolită pe care o găsisem iubind-o, despre voluptatea lentă, ordonată și limpede a nopților mele din Rue Tholozé. Era comic să știu că în ochii lumii eu sunt căzut pradă acestei fete brune, care în clipele ei cele mai ascuțite de pasiune, nu știa să surâdă altfel de cum surâdea altă dată, sus, în leagănul de mătase, absentă și ostenită.

III

Lucrurile au mers foarte bine, cât timp am avut bani. Vreo patru luni. Îmi rămăsese din vremurile bune, un cont în bancă de aproape 30 mii de franci. Destul pentru a nu-mi fi pus din capul locului, probleme prea grave. Deocamdată aveam cu ce trăi – și dincolo de asta, fără să fi fost boem din fire, nu mă mai interesa nimic.

Din aceste prime luni ale iubirii mele cu Arabela nu am aproape deloc amintiri. Văd o Arabelă cuminte, monotonă și casnică, lăsându-mă să umblu ziua pe unde voiam, așteptându-mă acasă, docilă, făcându-se mică la brațul meu, când ieșeam în lume, destinzându-se noaptea în pat, ca o pisică albă și mormăitoare, când era foarte frig afară, foarte cald în casă și mă apropiam de ea să o sărut.

Uitasem că am o meserie, uitasem că ar fi trebuit să lucrez și redevenisem într-un fel, studentul dezordonat din alte vremuri, care își lăsa în anul întâi lecțiile de anatomie, pentru concertele Colonne. De astă dată îmi găsisem altă ocupație: mă plimbam dimineața la Luvru, iar după masă, citeam la Biblioteca Națională, totdeauna la același fotoliu – 118 – și sub aceeași lampă cu glob verde, Viețile Pictorilor de Vassari.

Îi eram recunoscător Arabelei de a mă fi scos fără voia ei de pe drumul unui destin rezonabil și de a fi făcut din domnul serios pe care îl cunoscuse în acea seară trecută de noiembrie, un ins care uită că e doctor expert diplomat pentru a redeveni ceea ce el voise să fie totdeauna: un om tânăr.

Vara am plecat la Talloires, unde am rămas într-o pensiune foarte ieftină, dar cu aparențe de mondenitate (ceea ce flata gustul burghez al Arabelei) și am jucat acolo cu bună voie rolul „tânărului menaj fericit“, într-o societate de oameni cumsecade și bârfitori. Ce strălucitoare de orgoliu era Arabela în mijlocul prietenelor ei din pensiune, toate soții de treabă, și cât de bine îi ședea de astă dată aerul de „femeie măritată“, ei care plimbase atâția ani printr-o lume dubioasă și agitată, o frunte de logodnică. Eram cu adevărat mulțumit de a-i fi dat femeii aceleia singura voluptate, pentru care probabil fusese sortită: iluzia amorului legitim. Și mă bucuram văzând cum Arabela își pierde cu încetul dunga de îndoială – poate de panică – ce îi umbrea uneori, mai demult, surâsul.

Aceste luni idilice, s-au terminat brutal odată cu întoarcerea la Paris, când făcând socoteala banilor ce îmi mai rămâneau, am găsit un rest de 6000 de franci.

— Trebuie să fac ceva, i-am spus Arabelei și am ridicat încurcat din umeri.

— Trebuie să facem ceva, a corectat ea.

Seara, când m-am întors acasă, am găsit-o bine dispusă fără exagerare ce e drept (căci lucrurile erau destul de serios încurcate) dar în orice caz foarte curajoasă și mai ales decisă asupra ceea ce urma să facem.

— Ascultă, Ștefan, 6000 de franci sunt bani foarte mulți. Tu n-ai cum să știi asta. Ne vor ajunge cel puțin cinci luni de aici încolo. I-am spus adineauri portarului că de la 15 poate să dispună de apartament. O să ne mutăm în alt cartier, de preferință pe malul stâng, spre Porte d’Orléans sau Porte de Versailles. Sunt camere ieftine pe acolo și cu 150–200 de franci, cu siguranță găsim una bună, chiar dacă o fi cu un etaj mai sus. O să mâncăm seara acasă, mă îngrijesc eu de asta. Ziua la un restaurant mai mic, se mănâncă foarte curat, ai să vezi. O să stăm mai mult pe acasă și când o să ieșim – ei bine când o să ieșim, mi se pare că există și o clasă a doua la metro – nu?

— Ei pentru 45 de centime.

— N-ai dreptul să vorbești așa: habar n-ai ce însemnează 45 de centime. A – și să nu uit; încearcă să fumezi gauloise: sunt mai ieftine și mai gustoase.

— Mizeria care va să zică... am reflectat cu un oftat într-adins exagerat, ca să ascund reala mea îngrijorare.

— Nu mizeria. Certitudinea. Pentru cinci luni, numai, dar, oricum certitudinea. Pe urmă... ei, pe urmă o să vedem.

Redevenea Arabela scrutătoare și stăpână, pe care o văzusem, în prima seară, în cabina ei de la Medrano, trecându-și în revistă partenerii și împărțindu-le scurte porunci, pe care ei le primeau cu supunere.

În zece zile eram mutați. Arabela aranjase totul – tratative, aconturi, certuri, plictiseli – în timp ce eu, după câteva zile de panică („ce e de făcut?... ce e de făcut?“) îmi reluasem rătăcirile metodice prin mahalalele pariziene, cu rare opriri în galeriile de tablouri sau în librării, de unde seara mă întorceam ostenit, dar cu sentimentul nespus de calm, că este cineva care să cugete pentru mine la „greutățile vieții“ – cum zicea cu gravitate Arabela, când se întâmpla să discutăm serios între noi.

Noua noastră reședință, era o cameră mică, la etajul al 6-lea – ultimul – într-un corp de case negre, cu zidurile lepros tencuite, într-o curte imensă, cu ierburi neîngrijite și cu foarte mulți copii. Undeva pe lângă Porte de Versailles. Nu-mi aduc aminte să fi fost o singură zi, în care să nu fi văzut pe la ferestre rufe ude întinse la un soare mai mult presupus, căci nu se vedea niciodată, printre streșinile unite. Se auzea în fiecare zi, la același ceas, un fonograf cu discuri vechi – voce răgușită, încăpățânată care nu știu la ce etaj anume se ascundea, căci n-am izbutit niciodată să o localizez. Până la noi sus, urcam o scară complicată și mă opream de vreo cinci ori, la diferite uși, pe care citeam aceleași cărți de vizită boeme: Alexandre Merenski, artiste – peintre, Theodor van Haas – ténor, Marcel Charde – paysagiste... Numai pictori, poeți și cântăreți – societate dubioasă, care trăgea a sărăcie și în mijlocul căreia mă simțeam străin, eu care nu avusesem niciodată nimic comun cu arta și care, în afara unui gust destul de relativ pentru cărți, nu-mi recunoșteam niciun fel de chemare.

Totuși... Cum uitam de cartier și de vecini, de zidurile multicolore ale casei, de curtea pavoazată cu izmene ude fâlfâind în vânt, la ferestre, de scara tapetată cu igrasie și cărți de vizită artistice, cum uitam de toate acestea și de totul, când deschideam ușa, să intru în camera noastră de la al 6-lea, cameră din care geniul casnic al Arabelei, făcuse un cadru de ordine strictă și de grație ușoară, de la culoarea de lemn dat la rindea a mobilelor, până la florile reci de iarnă care n-au lipsit niciodată de la masa noastră, nici în zilele când n-au fost bani de pâine! Ar trebui să râd în amintire de frumusețea prea onestă a camerei aceleia, prezidată de șorțul alb de gospodină, pe care Arabela îl purta cu vagă mândrie – dar dacă nu râd, este întâi pentru că am fost totdeauna un ins lipsit de gust și în al doilea rând pentru că acolo, în camera aceea, a rămas ceva de care nu se râde.

Ne-am făcut repede cunoscuți în cartier. Arabela s-a interesat în primul rând de furnizorii ei, contând pe vremuri mai grele. I-a cultivat cu îndărătnicie și amabilitate. Se avea foarte bine cu vânzătoarea de la lăptăria Maggi din colț, îl saluta amical pe măcelar, se interesa de copiii brutarului, care erau mereu bolnavi și pentru care Arabela cunoștea leacuri diverse. Datorită acestor relații atât de utile, ne câștigaserăm oarecare prestigiu prin vecini și țin minte că Arabela fusese aproape mândră, într-o zi, când aflase, cu o săptămână mai devreme, printr-o confidență a brutarului, că pâinea se va ieftini de la 2,40 la 2,35. Nu mai țin minte, dacă nu m-am simțit și eu măgulit de întâmplarea asta, care oricum, făcea din noi, în oarecare măsură, un fel de notabilități ale cartierului.

Când treceam seara, dinspre squarul Vaugirard spre casă, la braț de obicei, pentru că ne iubeam și pentru că ne era frig, amicii noștri ne surâdeau din prăvăliile lor respective și nu o dată am auzit în urma noastră, șoptindu-se complice: voila le jeune menage du sixieme qui passe. Tânărul menaj de la al 6-lea eram noi și porecla asta, dacă mie nu-mi displăcea, pe Arabela o fericea de-a dreptul, pentru tot ce era respectabil în situația noastră.

Ne opream în drum să târguim, pentru masa de seară și admiram știința ei de a inventa, de fiecare dată, cu bani puțini și cu mâncăruri slab variate, o masă nouă și o mică surpriză. Am încercat de multe ori de atunci să-mi organizez un prânz asemănător acelora și n-am izbutit, ceea ce – oricât ar părea de copilăros – mă dezolează. Mi se întâmplă uneori să mă gândesc la Paris, să visez o reîntoarcere acolo, să mă revăd pe străzile acelea pe care le iubesc atâta, încât amintirea lor mă emoționează ca amintirea unor oameni, dar trebuie să mărturisesc această prostie, că primul lucru pe care m-aș bucura să-l fac acolo, ar fi să intru într-o charcuterie și să cer de 1 franc și 25 de centime, un sfert de „celeri remoulade“. Aici, în România, am explicat tuturor gazdelor mele, formula mâncării ăsteia, dar cu toate experiențele făcute, țelina cu sos de muștar, care mi se servea, nu era nici pe departe acel „celeri remoulade“ picant, aromat și stimulator, care făcea bucuria dineurilor noastre, din Rue d’Alezia, de la al 6-lea etaj, într-o cameră scundă, sub privirea Arabelei, înțelegătoare a tuturor lăcomiilor, cu atât mai mult când ele erau atât de nevinovate și de ieftine.

Ea, care după știința mea nu avea niciun soi de vanitate, primind altă dată complimentele care i se făceau la circ, cu o ridicare obosită din umeri, primind mai târziu, când ajunsese la glorie, criticile entuziaste, cu nu știu ce zâmbet de nedumerire, ei bine ea, atât de indiferentă și de simplă, se roșea copilărește de mândrie, când îi spuneam că o mâncare îmi place sau că un sos e reușit. În serile acelea mă iubea îndoit și când ne culcam o simțeam mai înfiorată și mai recunoscătoare, decât o știam obișnuit, după temperamentul ei de fată tânără, sănătoasă și potolită. Erau voluptățile ei intime de stăpână a casei, biata casă ce se ținea greu pe picioare, din resturile unor bani ce se sfârșeau, în ciuda celor mai strânse socoteli. Lăsasem cu totul în mâinile Arabelei conturile și nu mai aveam în buzunar decât gologanii pe care mi-i dădea pentru țigări, căci chiar când se întâmpla să găsesc bani – un împrumut, o carte vândută, un ceas amanetat... – îi dădeam tot ei, care cu sânge rece lupta cu sărăcia, datoriile și furnizorii, biruindu-le din ce în ce mai greu.

Nu era nimic mai dificil de dus decât neplata chiriei și dacă despre zilele de foame, despre marșurile forțate pe jos, din cauza lipsei de tichete pentru autobuz, dacă despre hainele roase îmi aduc astăzi aminte cu oarecare nostalgie, când mă gândesc la cei 175 de franci lunar, pe care nu aveam să-i plătim proprietarului, tresar de spaimă și îmi pare rău că nu pot să uit definitiv capitolul ăsta. Diminețile de iarnă, când trebuia să coborâm scările tiptil nu cumva să ne surprindă cineva dezertând! Nopțile târzii, când făceam pe trotuar ocolul casei, până după 12, așteptând să se stingă lumina în loja portarului, ca să putem urca, lipiți de perete și cu respirația tăiată, șase etaje – unul, încă unul, încă unul – tremurând la gândul că dintr-un moment într-altul, cineva ne-ar putea striga din urmă și întoarce din drumul nostru către salvare. Salvarea era ușa din susul scării, ușă pe care o trânteam după noi cu un oftat de ușurare, închizând-o cu cheia de două ori și rezemându-ne de ea ca de poarta unei cetăți foarte greu cucerită.

Începea atunci o noapte lungă, plină de uitare și de pace, în care ne înfundam cu nădejdea că nu se va sfârși și ne cuprindeam unul pe altul într-o îmbrățișare înceată pe care o gradam voluptuos de la sărutare la spasm, până ce somnul venea să acopere oboseala noastră de sărăcie și amor.

Capul Arabelei îmi cădea atunci greu pe umăr. Îmi plăcea să-i privesc în întuneric reflexele de cărbune ale părului.

IV

Eram încă în plină iarnă, când a trebuit să ne gândim serios la o soluție – eu alarmat și ineficace, Arabela calmă și practică.

— E posibil să vin mai târziu astă seară, mi-a spus într-o zi. Așteaptă-mă în squar, peste drum de poștă, între 7 și 8. Să vedem...

S-a întors seara cu ceva mizer și nesigur: un angajament de acrobată, într-un fel de teatru-cabaret, la periferie. Douăzeci și doi de franci seral.

— Bine, Arabela, vrei să reîncepi asta?

— Nu vreau să reîncep nimic. Și mai puțin decât orice, „asta“. Vreau să ne plătim chiria.

Se întorcea spre „asta“, fără dezgust și fără revoltă, cu simpla conștiință că trebuie să lucreze și să câștige. Nu existau pentru ea probleme și ezitări.

— Trebuie, ce vrei?

Pe exact această socoteală simplă, avea să se sprijine o lună mai târziu, cerându-mi să viu și eu la teatru, să fac cu ea un duet.

Sunt lucruri de acestea abominabile, care spuse cu un ton simplu ca al Arabelei, devin absolut firești, încât, deși în principiu îți dai seama de enormitatea lor, în fapt le accepți fără replică.

— Știi, de săptămâna viitoare se schimbă programul. Eu termin cu acrobația și intru în dans. Un dans apaș. Trebuie unul cu acordeon și tu parcă știi să cânți la pian.

Am primit. Dacă aș sta să explic cuiva care mă cunoaște, acceptarea asta, nu aș spune decât prostii și n-ar înțelege cu siguranță nimic. Am primit.

O, serile din Montrouge, în cabaretul acela – jumătate teatru, jumătate bal – unde îmi desfăceam acordeonul cu tonuri tulburi, urmărind dansul Arabelei, comic prin neîndemânare (căci nu fusese niciodată dansatoare) dar elegant prin înălțarea instinctivă a trupului ei, care știa să asculte frumos o melodie! Afară era viața cealaltă, din care plecasem ca un zănatec, și în care mă puteam întoarce oricând, cu prețul unui mic efort – dar sentimentul evadării mele voluntare mă făcea să iubesc înzecit soarta pe care o întâlnisem, între mesele acelea cu consumatori entuziaști și între paharele lungi cu mentă verde. Hotărât, îmi plăcea noua mea carieră și uneori când aveam succes și mi se cerea să repet un cântec, acompaniat de vocile tuturor băutorilor din local, aveam o ușoară tresărire de orgoliu, care vestea probabil în mine ivirea cabotinului.

De acolo am trecut mai departe, prin cinematografe de cartier sau baluri musette și ne-am schimbat de câteva ori „genul“ după exigențele programului, astăzi servindu-i Arabelei de spicher la un număr de acrobație ușoară, mâine acompaniindu-i la pian un dans sau, la nevoie, făcând cu ea câțiva pași, când dansul cerea neapărat un partener.

Nimerisem o stagiune admirabilă, în anul acela în care, pe bulevard, se introduceau primele instalații de film sonor, iar cinematografele „mute“ din cartier, alarmate de concurența noii invenții, încercau să-și rețină publicul, cu „atracții în afară de program“ (cum scria pe afiș). A fost atunci o afluență enormă de „oameni șerpi“, „femei sirene“, „diseuri“, acrobați și imitatori între care ne găsiserăm și noi un loc bun, căci cererea era mare și programele se schimbau des, ceea ce ne silea să facem adevărate turnee pe la porțile Parisului, din mahala în mahala, fără să depășim niciodată un cerc interior care trecea la sud pe la Denfert-Rocherau, iar la nord pe la Batignolles. N-aș fi crezut că vom trece vreodată peste aceste hotare de foburg, dincolo, în centrul Parisului, unde firmele luminoase și afișele în culori străluceau depărtat, inaccesibile.

Totuși, foarte curând, s-a întâmplat să cunosc un tânăr poet și pederast, cu bune relații prin lumea localurilor de noapte, și băiatul acesta care o văzuse pe Arabela dansând, s-a aprins de entuziasm pentru arta ei și s-a jurat să o lanseze. Era neserios desigur și eu care în toate istoriile acestea păstram destul simț critic și știam bine că dansul iubitei mele nu prețuia mare lucru, am primit aceste făgăduieli de glorie cu suficientă moderație. Nu e mai puțin adevărat că am trecut realmente, mulțumită lui, în program la Bobino, cabaret cu renume popular în Montparnasse și că astfel am dansat cu Arabela, timp de două săptămâni în plină Rue de la Gaite, fără să ne remarce niciun cronicar desigur, dar câștigând câteva fabuloase sute de franci.

Ne-am mutat desigur din mansarda de la al 6-lea, fără să ne părăsim însă cartierul, care ne devenise într-un fel indispensabil, Arabelei pentru relațiile onorabile pe care și le făcuse acolo, mie pentru culorile locului și pentru armonia surdă a zgomotelor de mahala, cu care mă împrietenisem într-atât, încât nicăieri n-aș fi citit sau gândit mai bine, decât în acea avalanșe de sunete – un oblon de prăvălie ridicându-se cu un lung uruit zimțat, un șuierat de fabrică, un cântec pierdut de armonică, o înjurătură cutremurătoare urcând din stradă, unde s-au încăierat doi șofeuri.

Place de la Convention! Uneori, seara, când mi-e greu să adorm, mă închipui rătăcind cu mâinile în buzunare și cu pardesiul desfăcut, din mijlocul pieței ăsteia spre Porte de Versailles și o iau încet în sus, întâi pe trotuarul din dreapta, pe urmă pe cel din stânga, oprindu-mă cu luare aminte în fața fiecărei prăvălii, ca să-i revăd amănunțit, firma, vitrina cu mărfuri ieftine și somptuoase, geamurile aburite... Mirosea a cartofi fierți, a scoică, a carne de curând tăiată, a banane... Era în jurul meu un desfrâu de mărfuri aruncate la întâmplare, stambă, pește, portocale, nasturi și bretele, unt, ouă, conserve. Și glasurile care se loveau în văzduh și luminile care se salutau de la un trotuar la altul... Revăd fețele cunoscute ale oamenilor de acolo, bătrâna surâzătoare din pragul hotelului Mesidor, tânăra vânzătoare de artișouri din colțul străzii Blomet, negustorul de sticlărie de peste drum, care semăna cu Napoleon al 3-lea și care, pentru motivul că autobuzul X se oprea drept în fața prăvăliei lui, căpătase maniere de șef de gară...

Și o văd pe Arabela coborând de sus, dinspre Rue de la Croix Nivert unde locuiam noi, în impermeabilul ei scurt, strecurându-se grăbită printre trecători, dar oprindu-se îndelung la ușa unei prăvălii, ca să cumpere un cap de ață, privind cu o uluială de copil vitrinele mai mari și numărându-și în gând banii care îi rămâneau în buzunar, trecând mai departe să târguiască o sticlă de vin de la Primistere unde se dădeau bonuri de premii, pe care ea le colecta cu seriozitate, în nădejdea să câștige într-o zi serviciul de masă „pentru 12 persoane“ fotografiat în galantar. Asta nu numai în zilele grele, când ne luptam cu chiria neplătită și cu tichetele ultime de autobuz, ci și mai târziu când câștigaserăm oarecari bani și făcuserăm din noul nostru apartament din Croix Nivert o casă plăcută. Arabela a refuzat cu încăpățânare să se conformeze situației noastre de artiști, care au jucat odată la Bobino și deși în urma acestui eveniment, cunoscuserăm o seamă de „tipi bine“ care ne frecventau, ea vroia să rămână mai departe o gospodină, exagerând uneori cu ostentație grijile ei menajere.

Foarte greu de definit genul noilor noștri prieteni. Vagi pictori, vagi poeți, vagi critici – toți tineri și dezabuzați, culeși din cafenelele din Montparnasse la ore târzii de noapte, unii invertiți, alții numai snobi (de un snobism al desfrâului, pe care îi afișau violent) alții în sfârșit, cei mai puțini, băieți de treabă, dar leneși și deocamdată fără ocupație. Nu-mi puteam da seama exact de situația lor, deși aproape toți pictau, scriau sau făceau teatru, unii dintre ei vorbindu-mi precis despre relațiile lor literare (arătându-mi la nevoie o scrisoare autografă a lui Cocteau) sau despre succesele lor de mai demult – pentru dovedirea cărora aduceau un afiș vechi sau câteva rânduri elogioase publicate cu câțiva ani în urmă, în Nouvelles Littéraires. Mă interesau pentru pitorescul lor, pentru agitația pe care o aduceau în cele două camere ale noastre, unde altfel n-ar fi domnit decât dispoziția Arabelei egală și potolită ca un foc sub cenușă. Dacă aveau talent, dacă erau chemați să facă ceva în artă – nu știu. Poate da. Nu mă pricep la asta, dar nu m-aș mira ca între timp unul-doi dintre ei să fi ajuns departe și dacă aici unde sunt acum, aș mai citi ziare străine, poate că aș afla vești bune despre ei.

Spre noi, îi adusese un gust naiv de frondă, căci era cu siguranță revoluționar să disprețuiești, ca ei, spectacolele Operei Mari, ca să admiri în schimb o dansatoare de bal popular, de la porțile Parisului. Nu scrisese unul dintre ei, într-o foaie de avangardă – una din acele foi incendiare, care sunt citite de exact 17 oameni, dispuși să răstoarne pământul – nu scrisese că Wagner tot ar trebui ars și Bruno Walter (care dirija atunci la Operă, Maeștrii Cântăreți) expulzat, pentru ca în locul lui și al lui Wagner să vină iubita mea Arabela? Aceeași Arabelă care de altfel nu-i putea suferi pe niciunul, fiindcă ei nu-i plăceau decât oameni cumsecade și așezați, detestând fără iertare tot ce era aventuros, boem și „artist“. Fata asta care venea dintr-o lume de circ, după o copilărie dubioasă și după rătăciri nesfârșite prin toate târgurile, fata asta mai degrabă facilă, decât virtuoasă, căci cel puțin mie îmi cedase din prima seară, fără a fi așteptat să insist, avea o aversiune burgheză pentru tot ce nu era legitim și curat. Suferea în societatea pederaștilor și a lesbienelor care abundau prin culisele barurilor unde jucam și era îngrozită de moravurile amicilor noștri recenți, între care trecea cu o încruntare castă, vindicativă.

Într-o seară, după un lung dineu cu scoici și vin alb, în atelierul unui pictor tânăr, unde ne întâlniserăm întâmplător cu o bandă de fete zăpăcite și de băieți amețiți, am fost duși cu de-a sila în automobilul unui amic, spre Bois de Boulogne, să asistăm la o „partouză“. Nici eu nici Arabela nu cunoșteam decât din auzite și foarte vag înțelesul termenului ăstuia, știind doar că era vorba de anumite rituri sexuale, ce se săvârșeau în comun, la Bois, în aleile cele mai întunecate.

Experiența a început misterios, cu câteva schimburi de semnale luminoase, de la automobil la automobil, stingându-se și aprinzându-se brusc farurile. Ni s-a explicat că acesta era semnul de recunoaștere, între inițiați. Un lung șir de limuzine înainta cu farurile stinse, spre centrul pădurii și uneori din acest șir se desprindeau două-trei automobile, care după semnele de rigoare, coteau la dreapta sau la stânga împerecheate. Se pare că prima condiție a unei „partouze“ reușite, era ca partenerii să nu se cunoască: bărbații își schimbau locurile, trecând de la o mașină la alta, și schimbându-și astfel odată cu locurile, femeile. Pe întuneric, cu luminile stinse, cu perdelele lăsate, fără niciun fel de prezentare, fără să se vadă, aproape fără să-și vorbească, se iubeau ațâțați de misterul acesta ieftin al întunericului și al necunoscutului.

Lucrul până atunci mi se păruse legendar. Dar aveam acum înainte această defilare de trăsuri misterioase, urmăream prin portieră apelurile farurilor, vedeam strecurându-se în noapte, umbrele celor care se înțeleseseră. Spectacolul era de o ascuțime care deștepta tot ce era în mine curiozitate, anulându-mi, mărturisesc, orice fel de rezervă morală. Nu, nu era dezgustător. Era numai pasionant. Trebuia să aibă cineva lipsa de imaginație a Arabelei, onestitatea ei primară, pentru ca să se revolte acolo, în numele bunei cuviințe. Se atârnase de brațul meu și țipa în gura mare că refuză să asiste la asemenea porcării (da, a spus porcării spre rușinea mea și jena oamenilor de gust care ne însoțeau). Între timp însă, amicii noștri ochiseră o limuzină albastră și acum o urmăream în goană, ca să se depărteze de aleea aceea prea frecventată, în căutarea unui colț mai prielnic primelor tratative. Era o cursă la care participam cu o sinceră palpitare, uluit de simplicitatea aventurii și așteptându-i cu respirația tăiată deznodământul – dar Arabela nu contenea să se zbată în brațele mele, țipând că vrea acasă și amenințând că dacă nu oprim, sparge geamurile.

— Sunteți niște porci, înțelegeți? niște porci. Și tu, și tu odată cu ei! De ce nu opriți? Vreau să opriți! Bandiți ce sunteți. Am să vă reclam la poliție. Dă-mi un creion să le iau numărul. Dă-mi un creion, îți spun!

Și-a deschis poșeta, a scos de acolo un plic și pentru că nu avea creion, a luat rujul de buze cu care a scris pe plic, cu degetele tremurând, numărul mașinii care gonea înaintea noastră, în cinci cifre mari, copilăroase, cu o dungă groasă de roșu aprins. Era în gestul ăsta al ei de panică, ceva care mărea tensiunea aventurii noastre și în momentul acela m-am simțit în plin roman detectiv.

Atunci un șuierat lung de alarmă a venit de undeva dinaintea noastră. Un șuierat și un strigăt parcă. Am stopat brusc. A urmat un moment de tăcere încordată, în care nimeni n-a mișcat, toți căutând cu urechea ațintită spre noapte. Era ca o oprire neașteptată a unui tren, noaptea, în mijlocul câmpiei, pe un pod. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat, nimeni nu îndrăznește să bănuiască. O ciocnire? O catastrofă? O amenințare? Nu se aude decât departe gâfâitul mecanic al locomotivei...

Pe urmă s-au desprins în jurul nostru umbre și voci. Alergau câțiva bărbați înainte să vadă ce s-a întâmplat. Se auzeau dincolo de portierele închise ale automobilelor, șoapte de femei alarmate. Am coborât. Ploua mărunt, liniștitor. Departe se vedeau îngrămădindu-se lumini agitate. Arabela m-a urmat, pășind alături de mine, fără un cuvânt. Ne-am făcut loc printre mașinile oprite în jurul nostru și am auzit, de câteva ori, dinăuntrul lor, lungi suspine ce sfârșeau probabil în îmbrățișări, pe care alarma nu le întrerupsese. Simțeam în aerul rece al acelei nopți de martie, un insuportabil miros de alcov, parfum sau sânge nu știu bine.

La vreo sută de pași depărtare, se făcuse un cerc larg de care ne-am apropiat cu teamă. Fusese un accident. O ghicisem după șoaptele oamenilor strânși, după depărtarea lor respectuoasă de ceva care se afla în centru și care abia când ne-am apropiat bine, am văzut că era un rănit. Se uitau cu toți la el, de la distanță, intimidați și niciunul nu cuteza să se apropie. Era un copil de 16 ani, care trecuse acolo cu bicicleta și fusese strivit de un automobil în plină goană, fără faruri.

Arabela și-a făcut loc între ei, și a pășit înainte, singură între atâția inși. O buclă din părul ei negru îi căzuse pe frunte și nu a avut nici grija de a o îndepărta, atât era de atentă și gravă. A îngenuncheat lângă rănit și l-a privit lung, fără să tresară. Și-a suflecat pe urmă mânecile, a căutat o batistă curată și a cerut apă. Cineva s-a grăbit să-i aducă, nu știu de unde, poate din carburatorul unei mașini.

A ridicat capul rănitului și i l-a proptit de genunchiul ei. Se vedea sub lumina farurilor o țeastă crăpată și o șuviță de păr însângerat. O femeie de lângă mine a țipat atunci isteric. Purta o rochie elegantă și boțită și se vedea după obrajii ei aprinși și după respirația ei agitată, că accidentul o surprinsese în mijlocul unui spasm. Arabela a privit-o lung, sever, – o privire pe care n-aș fi suportat-o cred, dacă mi-ar fi fost îndreptată.

Nu mai era nimic de făcut. Văzusem din capul locului că băiatul trântit acolo pe pământul ud, era mort. Din vechile mele amintiri medicale, atâta lucru mai știam. De altfel, sosiseră între timp agenții. Am luat-o pe Arabela de braț și am rupt-o de acolo. Am mers amândoi pe jos multă vreme, fără să ne vorbim și îi eram recunoscător ploii aceleia care cădea foșnitoare în jur, ajutându-ne să nu ne gândim la nimic și mai ales să nu ne gândim la noi. Mai încolo, departe, am dat peste un taxi rătăcit, care ne-a dus acasă în jumătate de ceas, timp în care Arabela a stat nemișcată într-un colț, absentă cu desăvârșire.

Dar când ne-am regăsit în camera noastră, s-a trântit îmbrăcată cum era pe pat și a plâns despletit, cu sughițuri, copilărește, plâns zguduit care trebuia să răscumpere totul, pentru iertarea acelei nopți.

V

Despre întâmplarea aceasta n-a mai fost deloc vorba, de atunci, între noi. Câteva zile, ne-am ocolit unul pe altul și ne-am vorbit foarte puțin, despre altele, căutându-ne de lucru, ca să evităm a ne privi în ochi. Pe urmă, am uitat.

Astăzi, în amintire, violența Arabelei din acea seară, spaima ei, dezgustul de perversiune și de moarte, pe care l-a dus câteva zile într-un surâs ostenit, mi se pare, din depărtare, mai puțin pueril și purtând nu știu ce nimb de lumină, pe care atunci nu l-am înțeles, pentru că apropierea te împiedică să înțelegi atâtea lucruri.

Și totuși în aceste trăsături era probabil ceea ce mai târziu s-a numit de către critici „geniul“ ei. S-au scris atâtea articole despre Arabela, despre arta ei, despre emoția prezenței ei în scenă – și toate comentariile astea au trecut pe de lături. Eu însumi, care de la pian o urmăream cu toată stăpânirea mea posibilă, tresărind totuși la chemarea glasului ei, eram intrigat de misterul acelei emoții ca de misterul unei jucării, pe care tu ai inventat-o, dar care îți scapă și te depășește.

Cine ar fi spus în ziua în care ni s-a propus să facem un număr de chansonete la acel cabaret-teatru din provincie, cine ar fi spus cât de departe ne va duce aventura asta măruntă? Nu eu în orice caz, pentru care propunerea era absurdă.

— O sută șaizeci de franci pe seară, spunea Arabela, nu este o afacere care se găsește totdeauna.

— Nu, desigur. Dar când tu ești acrobată sau cel mult dansatoare, nu văd, dragă fată, cum ai să cânți, fie și pentru de o sută de ori 160 de franci.

A râs, mirată de logica mea. A ei era mai simplă. Ni se propusese să cântăm într-un cabaret de provincie. Să cântăm, nu să dansăm. Vom cânta prin urmare.

— Dragul meu, am făcut o viață întreagă ce mi s-a cerut să fac. Ce vreau eu, ce știu eu, ce pot eu – nu m-a întrebat nimeni. Și n-am stat să explic nimănui. Tu spui că oferta asta, care ne vine, este o confuzie. Se poate. Dar în primul rând este un contract și un contract nu se pierde: se semnează.

Nu era prima oară când cedam în fața Arabelei și a aventurii. În câteva zile, programul nostru era gata. Repetaserăm febril – eu la pian, Arabela plimbându-se prin casă după treburi – câteva cântece la modă, vreo două romanțe clasice și, pentru ca să ne măgulim publicul, o baladă auvergnată veche, din regiunea unde aveam să cântăm, baladă luată din confidențele muzicale ale domnului Pierre, patronul magazinului de sticlărie, excelent bariton și clarinetist în fanfara arondismentului. Vocea Arabelei mi se părea plăcută, dar numai atât și în niciun caz nu așteptam succesul stupid, strivitor, care avea să ne rețină o lună întreagă la același teatru și pe urmă alte câteva luni, prin orașele mari din Midi, porturi opulente sau stațiuni de sezon demodate.

Ce seri de sărbătoare, cu entuziasmul poate prea cordial al galeriei, care ne încuraja în gura mare, ca la un meci, dar cu momente de liniște înfiorată, când toată sala rămânea cu respirația tăiată pe ultimul acord al acelei balade din Auvergne, pe care Arabela o cânta rar, cum ar fi depănat noaptea un ghem de mătase, urmărindu-i firul strălucitor, între degete.

Am simțit de atunci accentul personal de tristețe, care ezita în cântecul Arabelei și se zbătea să se elibereze de toate neîndemânările ei, de toate pozele și atitudinile ei de „artistă“ și fără să știu bine ce delicat filon de emoție regizam, m-am hotărât să încerc simplificarea numărului nostru și să-i găsesc un program mai ordonat, decât acea pestriță adunare de melodii, de la început.

Cei care mai târziu au ascultat-o pe Arabela la Paris, în acea seară de la Empire, rămasă celebră în cronica music-hall-ului, nu vor ști niciodată prin câte avataruri trecuse numărul nostru, până a fi ajuns la acea imagine perfectă pe care pe urmă au popularizat-o revistele ilustrate. Totul, rochia Arabelei, coafura ei dreaptă și linsă, perdelele negre ce ne încadrau, ținuta mea la pian, ordinea melodiilor în program, brățara de argint, pe care Arabela o purta la încheietura mâinii stângi, brațele ei lungi lăsate leneș de-a lungul trupului cu mâinile împreunate ca două pasări pe genunchi, totul a fost cucerit lent, zi de zi, după nesfârșite corectări și dacă m-aș sili să-mi amintesc, poate aș izbuti să spun astăzi precis, de când și de unde datează fiecare detaliu al numărului nostru de music-hall, de la Brest sau de la Nîmes, căci trecând astfel din oraș în oraș, simplificam cu fiecare nouă experiență, mișcarea noastră pe scenă și decorul în care ne prezentam.

Lucrul cel mai dificil a fost să-i descopăr Arabelei un loc în scenă, căci, deși calmă și cu desăvârșire lipsită de trac era complet incapabilă să-și găsească o ținută naturală în timp ce cânta. Nu știa ce să facă cu mâinile, nu știa cum să facă doi pași, nu știa de ce să se proptească. I-am schimbat în nenumărate rânduri locul, când lângă mine în picioare, așa încât să pară că urmărește, peste umărul meu, notele, când la dreapta în primul plan al scenei, rezemată de o etajeră scundă, când în sfârșit în stânga, ușor înclinată pe coada pianului.

N-a mers în niciun fel și a fost un adevărat triumf în ziua în care, la o repetiție, i-am strigat exasperat să se urce pe pian. S-a așezat foarte comod ca într-un fotoliu, și dintr-o dată și-a regăsit siguranța de sine, căci bine instalată pe pian, picior peste picior și cu mâinile unite calm pe genunchi, amintea vechea ei ținută din leagănul de mătase, suspendat pe vremuri la circ și își recăpăta acel zâmbet de melancolie și indiferență, care o luminase cald din prima seară a cunoașterii noastre.

Nu, nu știu de unde anume venea vibrația intimă a cântecului ei, frumusețea limpede și totuși aburită pe alocuri a melodiilor acelora. Ascult și astăzi, uneori, la patefon unele discuri pe care le-am înregistrat atunci (din fericire atât de puține și-atât de greu de găsit) și mă întreb ce cheie îmi scapă pentru deschiderea misterului ăstuia, la care am luat totuși parte și care s-a petrecut sub ochii mei. Avea o voce mică, fără modulații, monotonă adesea, cu ușoare nuanțe false, dar de la primele sunete, părea să dea de o parte nu știu ce grele draperii, descoperind o fereastră largă spre vis.

Cânta cu aplicație și cu stângăcie în același timp, ca un începător care dibuiește la pian o melodie, surprins el însuși la auzul ei și aerul acesta de nehotărâre, de ezitare, l-a păstrat și mai târziu, atunci când succesul i-ar fi dat dreptul să fie cu totul sigură de ea. Dar era cu desăvârșire lipsită de vervă și incapabilă de gesturi sau surâsuri ingenue, cântând orice – o baladă sau un cuplet – cu același glas egal și silitor de copil trist.

Nu cred să-i fi surprins vreodată momente de cabotinaj sau măcar de orgoliu, căci avea conștiința că face o muncă nici mai bună, nici mai proastă decât alta și dacă în loc să cânte, ar fi trebuit să coasă sau să brodeze, sunt sigur că ar fi pus în asta aceeași bună credință și simplicitate. Era aici o socoteală onestă și curată, care nu avea nimic de a face cu „arta“ și dacă într-adevăr cântecul Arabelei era emoționant, asta nu venea nici din știința ei de a cânta, nici din vocea ei modestă, ci de altundeva, din oboseala ei intimă, din melancolia ei depărtată, ce arunca, și în viață, peste lucrurile ei, peste amintirile ei, un văl de lumină scăzută.

Într-o zi, era înainte de întoarcerea noastră la Paris și de debutul Empire, aducându-mi aminte de o vacanță pe care o petrecusem mai de mult, cu ani în urmă, pe vremea mea de studenție, într-un sat din Alpi, unde cunoscusem și iubisem o singură noapte o tânără fată, care de atunci a dispărut cu desăvârșire, aducându-mi aminte de acele timpuri, am rugat-o pe Arabela să-mi cânte câteva versuri dintr-un cântec de joc de atunci.

Il courre, il courre le furet,

Le furet des bois jolis

Il a passé par ici

Il a passé par là bas

Il repassera par là...

Nu știam, rugând-o acest lucru, că descopeream la întâmplare cea mai frumoasă piesă a programului nostru, singura la drept vorbind căreia aveam să-i datorăm peste puțin celebritatea, melodie care avea să circule un an întreg prin metropolele Europei, cântată la patefon, la radio, în jaz, în orchestre vieneze sau fluierată noaptea pe străzile deșarte, de un trecător întârziat, cântec care la început uluise prin simplicitatea lui (căci era cel puțin îndrăzneț să prezinți într-un teatru mare, de pe o scenă celebră, o melodie pe care o urlau copii la școală, în recreații) dar tocmai această ingenuitate trebuia să placă și să creeze, după exemplul ei, o întreagă modă. A fost dintr-o dată reînvierea valsului, a romanțelor de la 1900, a tablourilor lui Toulouse-Lautrec sau Vuillard, a rochiilor lungi și a pălăriilor tricorn, toate readuse în gustul timpului, cu oarecare înduioșare pentru acei ani dinaintea războiului, fericiți și sentimentali.

Din tot norocul și gloria carierei noastre, eu nu am a revendica pentru mine, decât faptul că am simțit poezia posibilă a unui program de cântece demodate și că în timp ce amicii noștri ne îndemnau să facem un recital de muzică modernă, iar Arabela înclina pentru unul de șansonete noi, eu am stăruit să ne oprim exclusiv la câteva melodii ieșite din uz, de la 1900 la 1920, știind că o romanță de acum zece ani, reînviată, trebuie să aibă asupra uneia recente, superioritatea nostalgiei și a ușorului ridicol ce acoperă toate emoțiile noastre mărunte din trecut.

Am dezgropat atunci din uitarea generațiilor mondene un întreg repertoriu de romanțe, pe care altădată se va fi plâns sau dansat și le-am readus în actualitate, fără niciun fel de ironie, pentru prostul lor gust, cântându-le dimpotrivă cu sinceritatea ce le va fi încălzit pe vremuri, în zilele lor de glorie. Am cules de pretutindeni romanțe demodate, din Anglia, din Germania, din Franța, dinaintea războiului sau imediat după război și am făcut pe urmă o selecție, în care gustul Arabelei era hotărâtor, pentru că ea cel puțin nu judeca pe criterii estetice, ci pe simpla ei înțelegere de fată bună, care, când a auzit la atelier un „cântec frumos“ îl copiază pe un petec de hârtie și pe urmă, seara, dacă e tristă și are chef de plâns, îl cântă.

Poate că și astăzi se mai fredonează Adelaide’s Dream sau When the Red Bill, amândouă descoperite de noi, într-un vraf de note muzicale, în podul unui anticar, unul de la 1890, celălalt de pe la 1910 și lansate pe urmă într-un bar parizian pentru anglo-saxoni, unde Arabela cânta cu sinceră compasiune visul acelei Adelaide de la sfârșitul veacului. Mai târziu, când ne-am dus pentru prima oară la Londra, precedați de ecourile unui succes ce devenea european, mai mult din cauza formulei ciudate a concertului nostru, decât pentru calitatea lui, mai târziu, zic, a trebuit să construim un întreg program englezesc (o, comicele, înduioșătoarele seri de cabaret londonez, când toată lumea din sală îngâna după Arabela acel pueril Venetian Moon, romanță defunctă de la 1920...) ceea ce ne-a silit pe urmă, în turneu, să pregătim pentru fiecare capitală un program special, făcând adevărate incursiuni de folclor în domeniul tangourilor și al valsurilor de demult. Nu devenisem și eu sentimental pe vremea în care Arabela repeta în așteptarea debutului nostru la Viena, Wien, du Stadt meiner Träume, cântându-l cu un teribil accent străin și cu o nesfârșită nostalgie, deși nu-i pricepea decât pe jumătate cuvintele?

Eram cu adevărat „în culmea gloriei“ și revistele ilustrate de teatru începeau să publice, la rubrica curiozităților, cifra câștigurilor noastre serale sau a scrisorilor de amor anonime, venite în fiecare dimineață pentru Arabela.

„Arabela and partner“! Afișe albastre, albe, roșii, verzi, populau continentul și se răspândeau pe harta Europei, asemeni unor stegulețe multicolore indicând itinerariul unei victorii – și ne agitau numele departe, pe placardele teatrelor, pe ferestrele tramvaielor, pe cutiile țigărilor de lux.

Îmi plăcea mult imaginea noastră pe întâia pagină a programelor, Arabela în primul plan, desemnată într-un albastru crud – culoare ce o prindea de minune – eu, ascuns în perspectivă mai departe, la pian, în câteva linii negre, care îmi umbreau fața și mă păstrau anonim.

„Arabela and partner“ mi se părea că are exact dramul de mister necesar unui titlu de cabaret și în plus, fără să mă ascund de nimeni, căci nu gândeam să revin vreodată la ce fusesem, eram mulțumit să fiu astfel scutit de curiozitatea celor care mă cunoscuseră pe vremuri.

Rămâneam pe afișe un simplu „partener“, ceea ce îndepărta de mine luminile și gazetele. În mine însumi, fără să cutez a mi-o mărturisi sincer, eram mai ales fericit de faptul că nu se va afla nimic la București.

De câteva ori, fusesem pe punctul de a primi un angajament în țară și când jucam la Viena sau la Budapesta, telegramele de oferte din București ne căutau prin toate hotelurile, ceea ce îmi făcea refuzul mai dificil, căci mi-era greu să-i spun Arabelei că nu pot juca acolo, din cauza unei femei, de care nu voiam să fiu văzut. Era o copilărie – și o știam prea bine.

Când am turnat filmul nostru la Paramount, a fost un adevărat calvar lupta mea cu regizorul, care ținea morțiș, să ne lumineze egal, pe Arabela și pe mine, sub aceleași lumini albe. Am cheltuit toată priceperea și îndârjirea mea pentru a-i dovedi că, pentru puritatea cântecului, pentru simplicitatea imaginii, eu trebuia să rămân în umbră, simplă siluetă neagră, luminată rar, pentru jocul mâinilor pe clape și pierzându-se pe urmă din nou, în cadrul draperiilor. Nu rămânea pe pânză decât un cerc alb, pentru Arabela, prea indiferentă la tot ce se întâmpla, ca să se tulbure de armata reflectoarelor îndreptate asupra ei.

Adevărul este că mă înspăimânta gândul că acel scurt film avea să treacă inevitabil la București și mi se părea trivial spectacolul în fața unor săli pline cu oameni cunoscuți, îngrozit mai ales la amintirea Mariei, care – mare iubitoare de cinematograf – m-ar fi privit dintr-un fotoliu, cu nedumerire, ascultând desigur comentariul superior al lui Andrei, aplecat spre ea, ca să-i șoptească neglijent: „ți-am spus eu că n-are să se aleagă niciodată nimic de Ștefan Valeriu ăsta“.

Din asemenea trucuri se fac probabil capodoperele, căci premiera filmului nostru a fost primită cu o avalanșă de elogii și comentarii, toți criticii explicând cu competență și cu termeni tehnici, pe care nu-i cunoșteam, valoarea luminii și a umbrei în scurta noastră peliculă. Poate că aveau dreptate, dar mi-era greu să iau în serios toate aceste adevăruri estetice, știind că ele nu ascundeau decât o foarte ușoară istorie de amor, în care Dumnezeu e martor, nimic nu fusese premeditat.

Ceea ce nu mă împiedica să mă duc uneori, în serile libere, la un cinematograf de cartier, unde se dădea filmul nostru, ca să o privesc și să o ascult pe Arabela, simplă și emoționantă pe pânză, cum era pe scenă sau acasă, cu surâsul ei aburit, ca un sărut.

VI

Nu aș putea spune precis când anume s-a întâmplat micul incident care urmează. Atunci nu i-am dat nicio importanță și nici astăzi nu sunt cu desăvârșire convins că ar fi avut vreo legătură cu despărțirea noastră de mai târziu.

Vorbeam într-o zi despre foștii ei tovarăși de circ. Vorbeam cu suficientă nepăsare, ca să nu rămână loc pentru regrete. Atunci, Arabela mi-a spus brusc, ca și cum abia în acel moment și-ar fi adus aminte de asta:

— Știi că Dik mi-a fost bărbat?

Nu știam desigur și nici nu bănuisem. Dik, insul acela, fără vârstă, spân și alcoolic? Destăinuirea era mai mult comică, decât supărătoare.

— De ce îmi spui asta, abia acum?

— Știu eu?... așa, pentru că s-a nimerit.

— Ești un fenomen, Arabela. Un fenomen. Trăim împreună de atâta vreme, îmi povestești despre câte în lună și în soare, flecărim zilnic ceasuri întregi despre ce a fost și ce n-a fost – și tu abia acum te trezești să-mi spui un lucru, care oricum era mai însemnat decât altele multe.

— Așa sunt eu, Ștefan. Uitucă.

Am tăcut câteva clipe, dezarmat la simplicitatea răspunsului – și pe urmă am izbucnit cu oarecare violență.

— Și, de ce tocmai Dik? Din toți patru, de ce tocmai el?

— Pentru că era mai simplu cu el. Înțelegi? E foarte greu să trăiești, cum trăiam eu, cu patru bărbați ca într-o singură familie. Măritată cu unul, ceilalți trei trebuiau să rămână liniștiți, deoparte. Într-o istorie ca asta, lucrul cel mai important este că nu ai de a face cu amoruri și complicații. Și cu Dik cel puțin, nu putea fi vorba de amor – nu-i așa?

Mi-am adus aminte atunci de privirea pe care i-o surprinsesem în seara de la Medrano, lui Beb, în cabină, și m-am întrebat deodată dacă nu cumva plecarea Arabelei dintre ei nu fusese mai gravă, decât o crezusem și dacă în urmă nu lăsase amintiri mai adânci decât ale unui pact între cabotini. Băiatul acela, Beb, poate că ar fi avut de spus unele lucruri.

Mai târziu, nu mult mai târziu, am regăsit într-un turneu, la un teatru cabaret din susul Germaniei, urmele foștilor ei amici și trebuie să recunosc că cel care a tresărit am fost eu, nu ea. Ne precedaseră în program cu două săptămâni și acum erau duși mai departe, nu se știa unde. Le-am găsit numele și fotografia în colecția ziarelor locale, la rubrica teatrală și am aflat de acolo că numărul lor avusese oarecare succes. Făcuseră desigur progrese, de când nu-i mai văzuserăm noi și fără să ajungă în primul rând al vedetelor, făceau o figură onestă în program, în partea primă a spectacolului, până la intrarea în scenă a numărului principal. Le-am privit cu multă curiozitate pozele și am băgat de seamă că își simplificaseră mult aparatele, atitudinile, culorile.

— Într-o zi, băieții ăștia au să izbutească lucruri frumoase, am reflectat eu.

— Poate, a răspuns Arabela, fără să mă aprobe sau să mă contrazică. Se vedea bine că într-un fel sau altul, îi era tot una.

Am continuat, cu îndărătnicie:

— Le lipsește un singur lucru. Le lipsești tu. Acolo sus, în leagănul de mătase, nefăcând nimic, ostenindu-te doar să-ți porți zâmbetul, tu erai poezia trapezelor lor. Erai floarea lor inutilă. Un regizor de geniu n-ar ști poate să găsească un detaliu de valoare egală.

Spuneam asta, ca s-o necăjesc, sau ca s-o încerc sau pur și simplu ca să-mi exersez vechiul meu instinct de răutate. Dar aveam cu siguranță dreptate și privind acele poze, îmi dădeam seama că trapezelor lor albe le lipsea imaginea unei femei, cum i-ar lipsi unui inel, piatra.

Arabela m-a ascultat amuzată până am sfârșit și pe urmă m-a luat de braț și m-a sărutat, cu aerul de a-mi spune mustrătoare: „și acum să fim serioși și să lăsăm prostiile“.

De ce îmi amintesc despre toate aceste nimicuri acum, nu știu bine. Încerc să le adun din amintire, ca să-mi trec vremea, cum aș sta bunăoară să reconstitui o partidă de șah, după ce am terminat-o.

Mai probabil este că ele n-au avut nicio legătură cu ce s-a întâmplat mai târziu și că spre despărțire nu ne-au dus aceste ușoare incidente, ci altceva, mai simplu și mai inexplicabil în același timp. Altceva care semăna uimitor cu începutul iubirii noastre și care s-ar fi chemat „aventură“, dacă vorba asta i s-ar fi potrivit capului de copil al Arabelei.

Au trecut pe lângă noi foarte multe lucruri de mirare și le-am lăsat să treacă, iubindu-ne în ultima zi, ca în prima zi cu aceeași voluptate domoală, în care totul era cunoscut, ca gustul etern al pâinii. Asta putea să țină un an, doi, zece... Și putea să se termine oricând.

Despărțirea! A fost la fel de simplă și gândindu-mă cu foarte multă sinceritate, mai important mi s-ar părea să vorbesc despre mantoul verde al Arabelei din prima noastră iarnă, sau despre rochia ei neagră cu guler galben (rochie care o înălța mult și o făcea mângâietor de palidă) decât despre această despărțire.

Era la Geneva, la începutul lui septembrie. Veniserăm acolo să deschidem în sala cazinoului, sezonul teatral, în timp ce la două sute de pași depărtare, la Societatea Națiunilor, Aristide Briand îl deschidea pe cel diplomatic. Toamnă pasionată, în care se discuta pentru prima oară, proiectul Statelor Unite Europene, într-o atmosferă puerilă de sărbătoare, la care nu exagerez spunând că prezența Arabelei contribuia foarte mult, căci era de rigoare ca miniștrii străini să se întâlnească seara la 9, în loji, la concertul nostru.

Diminețile strălucitoare pe lac, rochiile albe fluturătoare pe cheiul Wilson, asaltul ziariștilor în fața hotelului des Bergues, cursa fotografilor pe stradă, după instantanee și oameni celebri... Era idilic și odihnitor ca într-o operetă.

Într-o zi, pe chei, ne-a strigat cineva din urmă, un bărbat tânăr, care tocmai sărise dintr-un tramvai în trecere. Eram pe malul lacului și urmăream distrați un joc de waterpolo, între câteva tinere englezoaice. Arabela râdea copilărește cu tot obrazul în soare.

Ne-am întors surprinși și în primul moment nici ea nu l-a recunoscut pe Beb, care ne strigase și se oprise lângă noi, stânjenit de entuziasmul prea mare al revederii.

— Uite Beb, a spus Arabela, fără să ridice glasul. Te-ai schimbat, Beb: te-ai făcut frumos. Dar tot îți lipsește un nasture la vestă. Să ți-l coși deseară, m-ai auzit? să ți-l coși.

Beb se schimbase într-adevăr. Mai puțin palid, decât îl cunoscusem, mai înalt parcă, mai sportiv. Purta un costum de vară gri și, în soarele acela alb de septembrie, avea ceva exagerat de juvenil în surpriza și emoția lui.

Ne-a explicat în câteva cuvinte că se afla la Geneva pentru numai o zi, în trecere. Trebuia să plece în aceeași seară spre Montreux, unde îl așteptau Sam și Jef: un angajament excelent.

— Dik? a întrebat Arabela.

— L-am pierdut acum patru luni la Alger și n-am mai dat de el de atunci.

— Și voi?

— Bine. Succese, bani. Dacă ai ști, Arabela ce bine ne-a mers. Eu îți spuneam de mult, că ne așteaptă lucruri mari. Ții minte, atunci când ai plecat.

Vorbea animat, repede, ținându-și mâinile în buzunar, ca să nu gesticuleze și mergea înaintea noastră cu jumătate de pas, ca să o poată privi pe Arabela în ochi. Era tulburat ca un licean și asta mi-a făcut atâta plăcere, încât, nu m-am putut opri să-l întreb, cu simpatie, ca pe un camarad.

— Spune drept, Beb, o mai iubești pe Arabela?

A răspuns imediat, scurt cu oarecare ridicare semeață a capului, dar cu bună voie.

— Da.

— Vorbiți prostii amândoi, ne-a certat Arabela. Mai bine mergem să mâncăm.

Pe seară, Beb a plecat cu trenul spre Montreux, iar la 9 noi ne-am dus ca de obicei la spectacol. Mi-am pus fracul, cu foarte mult calm. Cine vorbește de presentimente, spune prostii. O priveam de la pian pe Arabela și îmi spuneam, ca în fiecare seară, că nu e frumoasă și că nu știe să cânte, dar îi urmăream cu aceeași nedumerire și cu aceeași profundă liniște, glasul ei umed, care dezlega în mine atâtea melancolii, de parcă ar fi umblat cu zece degete subțiri printre amintiri și uitări.

Ne-am dus pe urmă târziu, după teatru, în jos pe chei. Bătea dinspre munți un vânt rece, fără anotimp cert, prea repede pentru o noapte de vară, prea amical pentru una de toamnă.

— Trebuie să fie bine acuma sus la noi, a spus Arabela, rezemată de parapet cu fața spre lac, strângându-se tare de brațul meu.

Am urcat scările hotelului rar, întârziindu-ne înadins pașii, pentru că știam ce noapte bună ne aștepta și într-adevăr ne-am iubit atunci, fără grabă, atenți, încrezători în ceasul acelei îmbrățișări și ascultând cum sporeau în jurul nostru, în umbră cercuri mari de tăcere. Cred că dacă între trupurile noastre, rămăsese cumva până atunci cea mai ușoară dintre neînțelegeri, noaptea aceea a consumat totul. În întuneric, surâsul Arabelei era cald, ca un mic animal somnoros.

De aceea, poate, dimineața, n-am tresărit când așteptând-o în hol și zărind-o coborând scările spre mine, Arabela mi-a făcut de departe semn să mă apropii și m-a întrebat firesc, cum m-ar fi întrebat cât e ceasul:

— Ce ai spune, Ștefan, dacă aș pleca după Beb?

— Știu eu, fată dragă? Cred că o să fie greu cu teatrul de aici. Avem contract.

— Aș aranja eu.

— Bine. Atunci să încercăm.

După masă am condus-o la gară. Își luase o valiză mică de mână, una singură. Restul trebuia s-o urmeze.

Am vorbit despre câteva nimicuri până la venirea trenului. Ne-am strâns mâna, fără nimic eroic în gestul ăsta, cu o nesfârșită bună înțelegere.

— Dacă se face frig, Ștefan, să-ți pui seara paltonul. Mai ales spre lac, e răcoare.

Era 5, spre seară. M-am dus pe jos în oraș și în drum mi-am cumpărat ziarele, să văd ce se întâmplase dimineața la Societatea Națiunilor. Fuseseră dezbateri încordate.