Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat

 

De mult, tare de mult,
Pe cînd pruncul de trei zile
Într-o clipă număra
Stelele ce-n cer clipeau;
Și cu ochii lui vedea
Iarba-n cîmpuri cum creștea;
Și cu urechea auzea
Cînd păianjenul țesea,

pe plaiurile Buzăului, în codrii Cislăului, într-un palat minunat, trăia o împărăteasă cu numele de Neaga.

Împărăteasa avusese mai mulți copii și-i rămăsese numai unul pe care îl iubea ca pe lumina ochilor.

Și era feciorul așa de frumos, așa de blînd, așa de cuminte, că tuturor le era drag.

Doamna Neaga îl dăduse să învețe carte și cînd ajunse un mîndru flăcăiaș, el vorbea toate limbile de pe lume și înțelegea graiurile tăinuite ale păsărilor și fiarelor.

Măcar că-l pierdea din ochi de drag ce-i era, împărăteasa îi spuse într-o zi:

— Fiul meu, carte ai învățat, în toate limbile pămîntului știi să vorbești, înțelegi graiul viețuitoarelor, armele știi să le mânuiești, a sosit vremea să mergi să colinzi lumea. Trebuie să cunoști viața, greutățile ei, ca să știi să le învingi.

Doamna Neaga îi dădu și alte sfaturi pentru drum și-i spuse să-și aducă mereu aminte că dânsa îl așteaptă cu grijă, cu dragoste, cu dor, să se întoarcă.

A doua zi, în zori, feciorul de împărat își luă ziua bună de la maică-sa și însoțit de o ceată de curteni plecă, prin munți în sus, trecînd pe la Scărișoara, tot cîntînd și veselindu-se.

Răsunau dealurile și văile pe unde trecea mîndra ceată de voinici. Când sosiră la cotitura Bârsei, într-o poieniță de stejari și de fagi, feciorul de împărat își opri armăsarul în loc și în gura mare strigă așa, către însoțitorii săi:

— Mai, fraților! vedeți colo, drept în sus, muchea înaltă și pleșuvă a Penteleului? Acolo am să mă duc tot în fuga calului. Cine poate, să se țină după mine.

Și dând pinteni sprintenului său fugar, se repezi ca un fulger prin valea îngustă a pârâului si sub copitele calului:

.Pietrele scăpărau,
Apele clocoteau.
Pulberea se înălța,
Cu norii s-amesteca
Și apa în jos cădea.

Vîlceaua se-înnegura,
Pe voinic mi-l ascundea.

Lăsîndu-și însoțitorii departe, departe în urmă, voinicul străbătu în zbor vatea Roșilor, pe sub muchea Penteleului și își văzu ca prin vis chipul oglindit în apele lacului Ghenunea Dracului.

Calul zbura cu coama și cu nările-n vînt, iar călărețul sorbea cu nesaț aerul înviorător al munților,

Dus ca vântul și ca gândul
Peste stânci, peste verdeață,
Peste văi cu iarbă creață.

Când fu la amiaza mare, fugarul stătu locului și feciorul de împărat se trezi singur, singurel

Chiar deasupra Penteleului
În munții Buzăului.

Cât cuprindea cu ochii, vedea numai creste de munți, iar jos pămîntul și sus seninul cerului, scăldate toate în lumina soarelui.

Și era o liniște cum nu mai întâlnise voinicul. Nici o adiere, nici o suflare, nici un sunet, nici o mișcare.

Deodată, feciorul de împărat văzu un vultur plutind în văzduh, cu aripile falnic întinse.

Voinicul puse degrabă mâna pe arc și încordându-l se pregătea să repeadă săgeata. Auzi însă croncănitul vulturului:

Împărate luminate
Nu-mi lua zilele toate
Ia-mi-le pe jumătate
Că-ți voi da eu nestemate,
Chiar piatra zamfirului
Limpezimea cerului.

Feciorul de împărat, care înțelegea graiul păsărilor, a destrunat arcul, iar pasărea, drept mulțumire că-i cruțase viața, a lăsat să-i cadă din cioc pe oblâncul șelei voinicului o piatră de safir mare și frumoasă, limpede și albastră ca seninul cerului.

Din clipa când puse piatra în sân, la păstrare, toate zburătoarele i se supuseră:

Mândri păunași,
Falnici vulturași,
Grauri, dropii și sitari,
Șoimii cei cu aripi mari

și cînd trecea prin codri și prin livezi, pitulicile, sticleții, prigoriile, cucul, mierlele, privighetorile

Toate pe măiastră strună
Îi cântau de viață bună.

Trecu o zi, trecură două, ba mai trecură și alte nouă și voinicul, fermecat de frumusețea plaiurilor Buzăului, unde el domnea cu voie bună peste toată firea zburătoare, nu se îndura să mai plece.

Într-o zi, când rătăcea pe culmea păduroasă a Istriței, urmărind vânatul, deodată, pe la asfințitul soarelui se stârni un vânt turbat, care îndoia fagii, frângea plopii, smulgea ulmii și clătina tot codrul și tot muntele și începu o ploaie grozavă,

Ploaie cu șiroaie
de făcea pâraie;
Ploaie cu bășici
de strica potici;
Ploaie spumegată
de-îneca lumea toată.

Feciorul de împărat se pitulase într-o scorbură și când se potoli furtuna și caută drumul nu-l mai găsi, căci toate cărările erau astupate, iar întunericul era de nepătruns.

Toată noaptea ar fi umblat fără să găsească drumul, daca nu ar fi avut cu el pe câinele său cel mai credincios, pe

Miclăuș câine-învățat
Știa seama la vânat
El apucă pe colnic
Ușor, sprinten și voinic
Tot spre vale se lăsa
Și cărarea căuta.

Astfel, având câinele călăuză bună, voinicul apucă în jos pe valea Orgoaiei și ajunseră la locul care se cheamă Pietroasa, unde stătuse ascunsă atâta amar de vreme cloșca cu puii de aur.

Mergând așa, deodată, vînătorul zări printre ierburi un dihor care se făcuse ghem în fața câinelui, așa cum se fac dihorii cînd nu au altă scăpare în fața primejdiei.

Voinicul nostru se pregătea să arunce ghioaga cu ținte poleite, când dihorul chițăi pe limba lui de lighioană:

Împărate, luminate
Nu-mi lua zilele toate
Ia-mi-le pe jumătate
Că-ți voi da eu nestemate.
Chiar piatra smarandului
Verdeața pământului.

Feciorul de împărat, aducându-și aminte cît de folositoare îi era piatra zefirului pe care i-o dăduse vulturul, lăsă ghioaga jos și goni cânele. Dihorul, bucuros că scăpase cu viață, râcâi țărâna cu labele și scoase o piatră de smarald mare și frumoasă, care lucea verde ca spicul crud al grâului, ca iarba pămîntului.

Cum ridică de jos voinicul smaraldul fermecat, și-l vârî în sân, toate jivinele câte se târăsc prin țărână și câte se ascund pe sub pămînt, îl cunoscură de stăpân.

Viezuri, jderi, vidre, nevăstuici, bursuci, șerpi, șopârle, gușteri, cârtițe, șobolani, toți i se supuneau.

Astfel, în văzduh și pe sub pămînt el era mai tare și mai mare.

Toate animalele îi ieșeau în cale pentru a-l sluji la nevoie, sau să piară de mâna lui, dacă el avea plăcere de vînat.

Când feciorul de împărat trecea pe dealul Balaurului de-a stânga Slănicului, până și lighioana cea înfricoșată:

Șerpoaica cu ochii verzi
Să n-o vezi, să n-o visezi

se afunda în măruntaiele pămîntului să nu o găsească viteazul vânător și să-i reteze cu paloșul cele șapte capete.

Tot vânând el fiarele pădurii, ajunse la o vale stearpă și pustie care se chema Pâclele de glod.

Feciorul de împărat făcu ochii roată să vadă un loc mai potrivit de trecut, când ce-i văzură ochii?

O căprioară rătăcită călca cu sfială prin nămolul urâcios al văii iar mai departe o fiară, un râs, stătea la pândă. Deodată, din două, trei, sărituri, fiara ajunse căprioara și-i înfipse colții în beregată. Voinicul atunci învârti praștia ca să izbească fiara, dar râsul se smulse de la gâtul căprioarei și începu să latre în limba lui:

Împărate luminate,
Nu-mi lua zilele toate
Ia-mi-le pe jumătate,
Că-ți voi da eu nestemate
Chiar piatra rubinului
Clocotirea sângelui.

Și pentru a treia oară:

Voinicul viața-i lăsa
Râsul așa îi mulțumea
Piatra roșie-i dăruia.

Era o piatră de rubin, mare și frumoasă, mai roșie decât fragii muntelui, mai roșie decât sângele de voinic.

Cînd puse voinicul și această piatră în sân, toate fiarele se supuseră voinței lui ca și păsările cerului și lighioanele pămîntului.

Cerbii de la munte
Plecau a lor frunte;
Mistreții colțați
Cădeau împroșcați.
Capra săltăreață
Nu scăpa cu viață,
Lupii din pădure
Picau sub secure.

Până și vulpile, cît erau de viclene, nu-l puteau păcăli și voinicul le venea de hac, iar cu ursul cel sălbatic se lua la luptă dreaptă și întotdeauna ursul cădea mort la pămînt.

Și astfel, feciorul de împărat nu mai avea seamăn pe lume în meșteșugul vânătoarei, avînd el putere asupra tuturor viețuitoarelor.

Când se vorbea despre dânsul i se spunea — Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat.

Nu se știe dacă a stat un an sau doi, petrecându-și viața cu vânătoarea, cutreierând munții Buzăului și codrii Cislăului, dar cînd s-a întors la palatul Doamnei Neaga, era voios și mândru la înfățișare, ager la trup, mereu cu zâmbetul pe buze.

Într-o seară însă, când feciorul de împărat se odihnea pe unul din pietroaiele de pe dealul Ulmușorului, tocmai deasupra unui zid de piatră căruia i se zice Grajdul Zmeilor și privea negura care se lăsa peste văi, o porumbiță albă ca zăpada zbură pe lângă el și gunguri:

Ah! voinice, voinicele,
Nu opri căile mele;
Ci te ia după al meu zbor
Căci cu sânul plin de dor,
Te cheamă să-ți facă dar
Un scump, alb, mărgăritar,
Mândra Fată a Pietrelor
Din Valea Năculelor.

Ascultând șoapta gingașă și fermecătoare a porumbiței, feciorul de împărat cel cu noroc la vânat nici n-a băgat de seamă că a străbătut văi și dealuri, păduri și lunci și la răsărit de soare a ajuns la poiana de sub stîncile Năculelor.

Așezându-se pe o răsură îmbobocită, cu grai duios, cântător, porumbița chemă:

Ieși acum din piatră
Albă, dalbă fată
Vie și frumoasă,
Blândă, răcoroasă,
Cu chip luminos,
Cu trup mlădios,
Cu păr aurit,
Pe umeri leit.

La dulcea chemare a porumbiței ieși din stâncă o fată înaltă, mlădioasă ca o trestioară, cu părul de aur, ruptă din soare, ca Ileana Cosânzeana.

De frumoasă ce era, la soare te puteai uita, iar la dânsa, ba.

Ea ținea între degete un bob mărunțel de mărgăritar, alb, curat și luminat ca floarea crinului. Cu glas cântător îi grăi voinicului așa:

Dați-l-aș și nu l-aș da
Că mă tem că-l vei uita,
Când la vânat te tot plimbi.
Ba l-aș da de vrei să-l schimbi
Cu piatra zamfirului
Limpezimea cerului,
Cu piatra smarandului
Verdeața pământului,
Cu piatra rubinului
Clocotirea sângelui.

Feciorul de împărat, înmărmurit de atâta frumusețe, nici nu mai știa bine dacă era treaz sau dacă visa.

Atunci, dacă viața i-ar fi cerut-o, el i-ar fi dat-o bucuros, așa că degrabă scoase din sân cele trei pietre prețioase și le aruncă în poala drăgălașei copile și primi în schimb bobul de mărgăritar.

Și astfel, zile și nopți trecură, săptămâni și luni se duceau unele după altele și Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat trăia departe de lume, alături de Fata din Piatră.

Dar într-o dimineață, când feciorul de împărat se trezi, nu mai găsi pe Fata din Piatră. O așteptă să vină la amiază, o așteptă seara, dar în zadar. Fata din Piatră plecase, îl părăsise și luase cu dânsa nestematele, ducînd o dată cu ele puterea și norocul voinicului.

Atunci feciorul de împărat se hotărî să plece în căutarea Fetei din Piatră, să-și recapete nestematele.

Dar cum să o găsească? Și unde? Cine știa în care stâncă se ascunsese? Și cum să pătrundă la ea?

Și, pe când se frămînta așa, feciorul de împărat văzu venind spre el căprioara pe care o scăpase din colții râsulul:

Tu, voinice, voinicele
Ai scăpat zilele mele,
Acum eu ți-oi ajuta
Fata din Piatră-a afla.

Și mai grăi căprioara că dacă va bea din apa izvorului ce susura peste pietre chiar la picioarele lui, va putea ajunge până la Fata din Piatră.

Feciorul de împărat pe dată bău din apa izvorului și se prefăcu într-o apă învolburată care curgea mânioasă prin văi și prin vâlcele, alerga prin păduri și prin câmpii și când ajungea la o stâncă se strecura ca un firișor ca să pătrundă până în inima ei, doar o va găsi pe Fata din Piatră.

Dar cum să străbată prin toate stâncile din Munții Buzăului? Și de unde să știe că nu se ascunsese în alți munți mai depărtați?

Și poate că apa să fie chiar râul Buzăului care curge necontenit, căutând-o pe Fata din Piatră. S-ar putea ca Fata din Piatră să se fi adăpostit în stâncile care se numesc și astăzi Pietrele fetei, din grupul Năculelor.