Fata pajurii

Sari la navigare Sari la căutare
Fata pajurii
de Ion Pop-Reteganul
Culeasă de George Popa, școlar în Brad.


Zice că a fost odată un împărat și împăratul acela avea doi copii, un fecior și o fată. Cînd a fost feciorul mare, colea cît oamenii, l-a chemat tată-său deoparte și i-a zis:

— Dragul tatii, uite, ești cît oamenii, vezi de te însoară, că eu sînt bătrîn, nu știu ora și ceasul, cînd m-oi duce cu scînduri, soru-ta s-a mărita, că-i umblă destui pețitori, atunci ce-i ști tu face singur, că mamă n-ai? N-a fi cine să te spele, să te cîrpească, să-ți facă cîte o țîr de mîncărușă bună, cum ești dedat, dragul tatii; fă și tu ce fac alți feciori de vîrsta ta, și cum am făcut și eu cînd eram ca tine.

Așa a zis împăratul, iar feciorul l-a ascultat pînă-n capăt, ca un fecior bun ce era, apoi s-a gîndit și răzgîndit ce-i de făcut? Că – adevărul vorbind – el încă de mult umbla cu gîndul însuratului, dar nu afla nici o fată pe plăcere, că, de, era fecior de împărat, gingaș și-nțînat, cum numai feciorii de împărat sînt. Era ea o fată, care-i plăcea, dar îi era groază să se gîndească că doară ar putea-o avea de soție, că aceea era soru-sa. Iar altă fată pe lume cît a umblat și cît a văzut, ca soru-sa n-a mai văzut și alta nu-i trebuia, numai ea, ori de s-ar afla undeva una tocmai ca ea.

Îngîndurat cum era, intră la soru-sa. Aceea, cum îl văzu așa pus pe gînduri, îl întrebă ca o bună soră ce era, că ce-i e? Iar el se pune p-un scăunaș lîngă ea și începe a-i spune, că uite tată-său stă de el să se însoare.

— Ei bine, zice soru-sa, tata are numai dreptate, cînd zice că ți-ar fi vremea să te așezi și tu odată, că uite, tata-i bătrîn, mîne-poimîne poate să moară, atunci rămîi tu împărat și gîndurile împărăției nu ți-or da timp să te mai gîndești și la însurat; apoi împărat holtei cum să fii? Vezi tu că toți împărații-s însurați.

— Așa-i, soră dragă, zice feciorul, eu bucuros m-aș însura, că bine văd eu, că drept are tata și drept ai și tu, bine vorbiți voi amîndoi, dar...

— Ce dar? vezi numai și te uită, că lungă-i și lată împărăția noastră, se află în ea fete cîtă frunză și iarbă, poți cerca și pe la împărații din țările vecine, cum umblă feciorii pe unde știu că sînt fete, vezi tu cum vin și pe la noi, de cînd am apucat eu fată mare.

— Așa-i, soră dragă, uitatu-m-am eu printre fete, cît am umblat în lungul și în latul împărăției noastre; dar fată ca tine n-am aflat, mie numai de tine mi-e drag, și numai pe tine vreau să te am de nevastă.

— O, bată-te iștanțiile de frate, ce ai stat tu a gîndi? Unde ai mai și auzit una ca asta, să se ieie soră cu frate? Nu-i largă lumea, nu sînt fete destule? Du-te-n lume și caută, că nu cred eu că nu-i afla și mai altcum decît mine!

Acum n-a mai zis feciorul nimic, fără a ieșit afară și s-a dus ață la țiganul din capul satului. Țiganul, cum îl văzu, se ridică de lîngă ileu, își luă cămașa-n spate (că era țiganul meșter mare, lucra și fără cărbuni, și cînd lucra, ca să aibă mai bun spor, arunca cămașa cît colo de pe el, numai traista o ținea de-a grumazi și țevea pipei întoarsă-n gură), și punîndu-și mînile pe piept dădu binețe la feciorul împăratului:

— Fie-ți fața cinstită, domnișorule.

— Să trăești! zise feciorul împăratului, apoi se băgă la el în bordei și porunci să-i facă o păreche de opinci de fier și o bîtă de oțel.

Și se apucă faraonul de lucru, el da din ciocan, feciorul împăratului din baros, și – cît ai trage o pipă de tabac, îi gătă și bîta și opincile. Apoi merse cu feciorul la împăratul acasă, acela-i dete patru cupe de grăunțe, mai ceru un vojoiaș de curechiu și o țîr de rîncezeală, și pînă nu i le dădu, nu se văzu urnit din curtea împăratului.

Iar feciorul, chiar a doua zi dimineața, își luă opincile cele de fier în picioare și bățul cel de oțel în mînă, și hai la pețit! Umblat-a împărăția lor lungiș și curmeziș, dar fată ca soru-sa n-a găsit; merse și prin împărățiile vecine, pînă i s-au spart opincile și i s-a ros bățul, dar fată pe plac, ca să fie chiar ca soru-sa, n-a aflat; una era prea cacioră, alta i se părea prea bălțată, una prea albă, alta prea neagră, și nici una pe plac. Și se întoarse acasă fără ispravă, și iară merse la faraonul din capul satului, și-i mai dădu o cupă de fărină și un pachet de tabac pîn’ ce-i cîrpi opincile cele de fier și-i nădi bățul cel de oțel. Cum și le văzu tocmite, porni iar la cale, și umblă pînă tot ferferiță i se făcură opincile, iar bățul era mai numai de o palmă de lung, ca un răsteu mic. Atunci se întoarse acasă și nu mai voi să meargă nicăiri, ci zise către soru-sa:

— Soră, făcutu-mi-am opinci de fier și bîtă de oțel, și umblat-am pînă le-am odovăit, dar fată ca tine n-am aflat. Deci, se vede, că așa este scris, ca tu să-mi fii mie muiere, hai să ne cununăm.

— Nu se poate, frate dragă, zise soru-sa, nu se poate nici decît; fără fii pe pace, o să merg eu a peți în locul tău, dar de voi fi mai norocoasă decît tine?

Și se luă soru-sa la cale, lin și chitilin, dar merse tot înainte pînă a ajuns la Sfînta Miercuri.

— Bună ziua, maică sfîntă!

— Să fii sănătoasă, drăguță; dar ce vînturi te poartă p-aici pe unde picior de om pămîntean încă n-a călcat?

— D-apoi, uite, maică sfîntă eu sînt fată de împărat, am numai un frate și pe tata. Noi tot stăm cu frate-meu să se însoare, că-i e vremea, dar el zice, că numai așa s-a însura, de va afla o fată chiar ca mine, ori de nu – să mă mărit eu după el. Eu una ca aceea nu o pot face, deci am plecat în lume, doar voi afla undeva o fată chiar ca mine, s-o pețesc pentru frate-meu; fii bună și mă îndrumă, unde aș da eu de o fată chiar ca mine?

— Bucuroasă te-aș îndruma, draga mătușii, dar nu știu; fără mergi, draga mătușii, la soru-mea, la Sfînta Vineri; doar ea te-a ști îndrepta. Ia peria asta cu tine, te miri de ce ți-a fi bună în lunga ta călătorie!

Și s-a luat fata iară la drum și s-a tot dus, s-a tot dus, pînă a ajuns la casa sfintei Vineri. Sfînta Vineri era acasă și cum o văzu, o întrebă:

— Dar ce umbli p-aicea, drăguță, pe unde picior de om pămîntean încă n-a călcat?

— D-apoi, uite, maică sfîntă, de ce potcă și de ce năpaste dau cu frate-meu, că el nu vrea să se însoare făr’ cu mine, ori cu una care să fie chiar ca mine; eu m-ar bate Dumnezeu, să mă mărit după frate-meu cîtă vreme sînt destui streini, dar el stă narnă de mine, că de nu vreau să mă mărit după el, să-i caut o fată chiar ca mine. De aceea am venit să te rog, să faci bine să mă îndrepți: unde aș ști eu afla o fată chiar ca mine, să o duc fratelui meu muiere?

Sfînta Vineri o ascultă cu băgare de seamă, apoi îi răspunse: Draga mătușii, eu bucuros te-aș îndrepta, dar nu știu unde, fără mergi pînă la soru-mea, la sfînta Duminecă; dacă nici ea nu te-a ști îndrepta, atunci nime nu te mai îndreaptă. Să iai, drăguță, cutea asta și să ai grijă de ea, te miri de ce ți-a fi bună în lunga ta călătorie.

Plecă fata supărată și de la Sfînta Vineri, după ce-i sărută mîna, de bună seamă ca o bună fată ce era, și se tot duse, se tot duse, multă lume și țară, pînă nimeri la o căsuță mică și frumușică, pîn’ la casa Sfintei Dumineci. Întră înlăuntru, dar nu află pe nime, că Sfînta Duminecă era la biserică. După ce se odihni puțin, se puse fata și făcu rînd bun prin casă, mătură, șterse de praf, spălă vasele, apoi se puse într-un colț de casă și așteptă pînă va veni Sfînta Duminecă acasă. Nu mult după aceea nimeri și Sfînta Duminecă acasă și mult se bucură de rîndul cel bun ce-l afla acasă, și zise plină de bucurie: Oare cine mi-a făcut mie binele acesta să-i fac și eu vreun bine? Atunci fata cea de împărat ieși din ungheriu, sărută mîna Sfintei Dumineci și-i spuse că iată ea a cutezat de a făcut rîndul prin casă.

— Și cine ești tu, nepoțică? de unde ești? și cum de te-ai zărăstit p-aici, pe unde picior de om încă n-a călcat?

— D-apoi, maică sfîntă, eu sînt fată de împărat și am venit să te rog, doară m-ai ști îndrepta undeva la o fată chiar ca mine, că am un frate care nu vrea să se însoare pînă nu și-a afla o fată chiar ca mine, ori apoi să mă mărit eu după el. Iar eu mă tem de Dumnezeu, să fac un lucru ca acela, mai bine m-am pus pe căutate, doară-doară voi afla undeva o fată chiar ca mine, că el a umblat, săracul, pînă tot și-a odovăit o păreche de opinci de fier, și toată i s-a ros o bîtă de oțel, dar fată pe plăcere, care să fie chiar ca mine, n-a aflat.

— O, draga mătușii, eu știu o fată, chiar ca tine, Fata Pajurii, care șede colo în curțile cele de piatră, ce să văd în vîrful muntelui de aici spre miazănoapte. Aceea-i întru toate ca tine. Du-te și-ți cearcă norocul, doară o vei putea amăgi să vină cu tine. Na, draga mătușii, năframa asta, te miri la ce ți-a prinde bine în călătoria asta lungă.

Acum pleacă biata fată mai îngrozită că auzise ea multe despre Pajura, cum adică mănîncă numai oameni, și cît este de înfiorătoare, că este cu două capete. Dar își făcu cruce, își luă rămas bun de la Sfînta Duminecă, îi sărută mîna și plecă. Multă vreme a tot mers ea pînă a ajuns la munte, iar cînd a fost la curtea cea de piatră, de abia mai putea de ostenită. Nici nu mai umblă întrebînd, fără intră înăuntru. Adică la o măsuță află o fată întru toate ca ea, de ai fi jurat că-s surori gemene. Cum intră, îi sări în grumazi, o sărută și-i zise:

— Bună ziua, soro!

— Bună să-ți fie inima, soro! și nu se puteau mira din destul, cum de seamănă ele așa tare una cu alta. Fata cea de împărat a fost cules venind niște flori atît de frumoase, cum nu văzuse Fata Pajurii nici cînd, și se tot uita la ele, dar îi era rușine să le ceară. Fata cea de împărat bine vedea, la ce se uită ea, deci îi zise:

— Te miri, soro, de florile mele, hai cu mine, că mai frumoase-ți voi arăta și vei putea culege cîte ți-or plăcea.

— Bucuroasă aș merge cu tine, zise Fata Pajurei, dar mă tem de mama, că acuși o să sosească, și de nu mă află acasă, vai de capul meu va fi; fără stau pînă a veni ea acasă, apoi după ce va pleca ea d-acasă, putem merge, că trei zile nu mai vine, după ce pleacă odată.

Atunci numai auziră sunet mare, ca de o vijelie grozavă.

— Vai, tu soră, ce vînt mare-i afară, zise fata cea de împărat. Pe la noi niciodată nu-i așa vijelia mare.

— Hei, răspunse Fata Pajurei, că nu-i vijelie, e harnica de mamă; iară vine mînioasă acasă, te miri ce i s-a mai întîmplat! Hai iute colea sub covată să nu te vadă în furia cea dintîi, că te și înghite. Fata cea de împărat se vîrî iute sub covată și Fata Pajurei se puse pe covată. Atunci intră mamița de Pajură, roșie ca para focului de mînie și încă din ușă zise: pe cine ai ascuns sub covată?

— N-am ascuns, mamă, pe nime.

— N-ai ascuns pe nime? Mie cutezi tu a-mi minți? Cară-te dară de pe covată, să caut eu.

— Mamă... mamă, fie-ți milă, e o fată săracă, a fugit de lume și a nimerit la noi, așa e de bună și așa seamănă cu mine, de gîndești că sîntem dintr-un măr tăiate: să nu o mănînci, mamă dragă.

— Scoate-o afară, – răcni Pajura.

— Că-i mînca-o, mamă...

— Scoate-o afară, îți poruncesc! Și atunci îi dădu una cu aripile peste cap, de se răsturnă de pe covată ca un bostan. Apoi răsturnă covata și îndată înghiți pe fata cea de împărat, toată odată, așa cum era, cu haine cu tot.

Atunci începu Fata Pajurei a plînge și a se dăoli:

— Mamă, mamă, de nu scoți pe sora mea cea dulce, mă prăpădesc și eu, mă arunc colo în fîntînă, ori mă spînzur, să nu mă ai nici pe mine, dacă nu lăsași în pace pe biata fată, care nici un rău nu ți-a făcut.

Și-i păru rău Pajurei că a înghițit fata, deci se opinti odată și o scoase iară afară, vie și frumoasă, după cum fusese.

A doua zi, Pajura plecă de acasă des de dimineață. Deci se sfătuiesc fetele să meargă după flori. Și pleacă și găseau tot din ce în ce flori mai frumoase, pînă se depărtară hăt tare de curțile Pajurei. Atunci auziră în văzduh sunet mare, ca de vijelie groaznică.

— Vine mama după noi, zise Fata Pajurei, hai să fugim, că pe amîndouă ne mănîncă de mînioasă ce e. Și prinseră fetele a fugi pe munte la vale, dar și Pajura fugea după ele, cît era p-aci să le ajungă. Atunci scăpă fata cea de împărat peria din mînă de frică și se făcu din ea o pădure mare, mare și deasă, dintr-un capăt de lume pînă-n celălalt, și pînă-n ceri de înaltă și deasă, Doamne, de nici degetul nu-l puteai băga prin ea.

Cînd văzu Pajura una ca asta, gîndeai că plesnește de necaz; cercă să zboare pe deasupra pădurei, dar nimerește cu capetele de ceri și nu mai poate; dă să meargă pe la un capăt de pădure, merge pînă la capătul lumii și tot la capătul pădurii nu mai ajunge; cearcă doară va putea străbate pe la celălalt capăt – dar pace! nu-i chip să-i deie de capăt! Atunci Pajura, mînioasă cum era, se pune a roade la pădure, și roade la ea ca capra la curechi și-și face prin ea cale de puteau merge trei cară alăturea și hai după fete! Dar ele erau acum hăt departe. Pajura însă dă a fugi și mai tare după ele. Dar cînd era cît p-aci să pună brînca pe ele, scăpă fata cea de împărat cutea din mînă și se făcu, Doamne, un zid dintr-un capăt de lume pînă-n celălalt de lung, pînă-n naltul ceriului de înalt și gros de puteau merge pe el 12 cară alăturea. Acum nu mai cercă Pajura să sboare peste el, nici să meargă pîn’ la capătul lui, ci prinse numaidecît a roade; și roase și roase, pînă-și făcu prin el cale de putu ieși și hai după fete. Cînd erau fetele aproape de casa Sfintei Dumineci, Pajura le mai ajungea. Atunci iese Sfînta Duminecă din casă și cum vede primejdia fetelor, strigă fetei de împărat:

— Aruncă, drăguță, de la grumazi năframa ce ți-am dat-o eu. Și cum o aruncă, se făcu Doamne un tău mare, mare, de la un cap de lume pînă-n celălalt și afund, Doamne! și lat, de te îngrozeai uitîndu-te la valurile cele turbate; și tăul era de lapte dulce.

— Acum sînteți scăpate! zise Sfînta Duminecă. Dar Pajura nu să se ogoaie și să meargă de unde a venit, ci se pune a bea la lapte, și bea, și bea să sece ea tăul. Dar de unde? în loc să sece tăul, plesni rînza în ea și muri. De atunci nu mai sînt Pajure cu 2 capete, că pînă atunci erau, precum se și văd tipărite pe banii cei împărătești.

Fetele au mulțămit la Sfînta Duminecă, apoi au plecat cătră casă, pe la Sfînta Vinere și pe la Sfînta Miercure. Sfînta Duminecă a spus la Fata Pajurei așa, că o vedea îngîndurată:

— Draga mătușii, nu fi tu îngîndurată, mergi tu cu fărtată-ta pînă la ei acasă și te mărită după fratele ei; căci nici tu nu ești Fata Pajurei, tu ești fată de împărat, numai cît te furase Pajura cînd erai mică, te-a fost scos mumă-ta cu leagănul la soare, și pînă a intrat după ceva în casă – Pajura s-a repezit și te-a furat, dar fiind frumușică nu te-a mîncat, ci te-a crescut pînă ai fost cît ești de mare.

Auzind fetele una ca asta, se bucurară și merseră ață la împăratul acasă. Cînd fură acolo, nici împăratul, nici feciorul împăratului nu le putură deosebi una din alta, nu știau care-i fata lor și care-i Fata Pajurei, pînă nu spuseră ele. Atunci împăratul fu voios că-și vede iar fata și că peste scurtă vreme și-a însura feciorul.

Nici nu trecu mult și numai ne cheamă la nuntă. Nici nuntă cu aceea nu s-a mai făcut de mult; dar nime, nici chiar mirele nu știa, care-i mireasa și care-i soru-sa. Ca să le poată cunoaște, a poruncit la aurari de au făcut o păreche de cercei, pe care era tipărită Pajura cu 2 capete și-i dădu împărătesei celei tinere să-i poarte și să se știe, că ea-i Fata Pajurii, care de n-a murit și astăzi trăiește.